O înfruntare dintre om și Moarte este ceea ce propune spectacolul regizat de Silviu Purcărete pe scena Naționalului ieșean. O confruntare dureroasă tocmai prin inechitatea de forțe, prin zdrobitoarea indiferență a Morții față în față cu izbucnirile de revoltă și de neputință ale omului, ale celui care, jelindu-și soția pierdută, purtat ca într-o aiurare printre semnele absenței ei, se plânge, în fapt, pe sine. Jelind, în același timp, nimicitoarea nedreptate a vieții cu frumusețea ei sfâșietoare și conștiința de a fi aici doar în trecere. Punând pe umerii Morții întreaga vină a ceea ce este dat să se întâmple. Și, în această întretăiere de perspective, omul își redobândește întreaga demnitate. Deși e lovit, îngenuncheat, înspăimântat și, mai ales, nesfârșit de singur. O demnitate ultragiată, fără nimic din măreția eroilor tragediilor grecești, dar nu mai puțin covârșitoare. O măreție a umanului care în fața durerii, a neputinței, a fragilității opune cuvântul limitei. Căci ceea ce este propriu omului e ceea ce se aude în litania aceasta, în revolta și în nesfârșita lui zbatere. În timp ce rugăciunile către Dumnezeu se lovesc mereu de aceeași tăcere, Moartea este cea care-și trimite vocile spre omul acesta care o privește în ochi, o cheamă la judecată, îi pune în față absurditatea prezenței ei ca principal cap de acuzare, nu îi dă drumul, o ține alături. Fără a bănui că, în realitate, nu el e cel care o cheamă, ci el este cel chemat de ea.
Să nu-ți imaginezi că ai putea vreodată să știrbești marea și nemăsurata Noastră putere!
O filosofie modelată de ecourile viziunii medievale asupra vieții și morții, în care sunt recuperate marile toposuri (de la vanitas vanitatum la omnia vincit mors) într-o „lecție” de viață și de moarte „predată” pe un ton când sentențios și cinic, când disprețuitor sau zeflemitor, menită să amintească deșertăciunea tuturor celor făcute, din veacul veacurilor și până la sfârșitul lor, reverberează din textul lui Johannes von Tepl. Dar o filosofie care își pierde rigiditatea și răceala odată ce e transpusă într-o „poveste” care nu e despre un caz anume, despre un om, un timp, ci e povestea plugarului din fiecare, a omului aplecat deasupra pământului, în efortul de a-l face să rodească, și apoi îngenuncheat, îngropat în același pământ, devenit astfel mai roditor. A plugarului care sapă adânc în brazda vieții și rodul căutat e cuvântul, singurul dăinuitor în fața neantului. A plugarului împrejurul căruia nu e decât noapte adâncă, dar asta nu-l face să îndrăgească mai puțin lumina, să se încovoaie de durere cu singura speranță de a înțelege de ce, fără a-și istovi blestemele și fără a ezita să ia la întrebări la nesfârșit întunericul din care răsare moartea.
O „poveste” pe care Silviu Purcărete alege să o spună în primul rând vizual, într-un montaj de o frumusețe sumbră, de o extraordinară simplitate a liniilor și cu un puternic impact asupra privitorului. O derulare de cadre-stări desfășurată cu mijloace teatrale și cinematografice, în care corpul viu al actorului de pe scenă (și, implicit, al omului pe „scena” vieții), surprins în mișcarea lui interioară de năruire în fața neputinței e pus lângă celălalt corp, închis într-o imagine care doar dă impresia vieții, dar care e moartă prin chiar osificarea ei, captiv într-o iluzie (căci asta reprezintă și fotografia, și filmul, și holograma – nu un moment furat neantului, ci doar iluzia că suntem mai presus de el). Iar în această direcție, un plus e dat de recuperarea unor imagini ce amintesc de filmul mut, cu predilecția pentru alb și negru, cu mișcarea minimală, lentă, semnificativă prin repetiție, prin multiplicare ei cu semn doar ușor schimbat.
Încătușeaz-o, Doamne, pe cumplita Moarte!
O „poveste” care se scrie între vaietul prelung, cutremurător, ce iese din gâtlejul unui om, între mâna lui care se întinde spre neant (acuzator? căutând un sprijin? cerând îndurare?), apoi căzând neputincioasă și Moartea care se înfățișează la Dumnezeu, știind că pentru ea nu există nicio Judecată de Apoi, că mâna Lui se va îndrepta înțelegătoare în direcția ei îndrumând-o să-și urmeze în continuare calea.
Totul în acest spectacol mizează pe forța de sugestie a imaginilor, indiferent dacă acestea sunt statice – decupaje care reflectă atmosfera unor tablouri medievale realizate în tonuri sobre, perfect echilibrate, insinuând spaima tocmai prin răceala și acuratețea reprezentării – sau dinamice. Omul crucificat la picioarele morții, privindu-i verticalitatea covârșitoare și, în fundal, pe sine proiectat în nesfârșite imagini ale trupului așezat în sicriu. Semn al identității în moarte, al egalității supreme, al anulării oricărei individualități, dar și al unui timp care se deschide către mereu același final. Trupurile împovărate, convoaie parcă nesfârșite de umbre mișcătoare peregrinându-se printr-o vale a plângerii și așteptând să-și găsească liniștea, iar în prim-plan, autoritar-dominatoare, aproape plictisită de acest neîncetat vuiet de trupuri, Moartea înălțându-se din ce în ce mai mult până cuprinde tot spațiul, sufocând cu prezența ei viața infimă, larvară. Trupuri secerate, încremenite. Orizontalitatea aparține omului, iar tot restul, Morții: ea se înalță proiectată pe fundal, preia prim-planul, se mută dintr-un colț în altul, e în mijlocul flăcărilor și pe albul rece al zăpezii, urcă pe dulapul din camera unde omul își plânge soarta și retrăiește crâmpeie din viața alături de soția prea iubită, veghează la capul acesteia, e mereu „la înălțime”, se chircește pentru a-și etala din nou superioritatea. Poartă joben și baston, mănuși negre, are gesturi de dandy, dar poate deveni oricând disprețuitoare, zeflemitoare, cerând socoteală pentru revolta fără sens a omului. Arată, explică, nu obosește, iar tonul ei e când didactic, când reflectând sarcasmul. E aici încă de la început și cu răbdare pune în joc suita de imagini ale omniprezenței ei.
Totul este subsumat în acest spectacol ideii de spațiu de trecere într-un joc de oglinzi între aici și acolo, între tărâmul vieții și cel al Morții, între momentele de frumusețe și bucurie și coșmarurile, convulsiile sufletului chinuit de vedenia ei, de convoaiele de nașteri și de morți, de trupurile adăpostite sub mantia ei neagră, uriașă, deschisă să cuprindă orice. Linia dintre aproape și departe, jocul cu spațiul (devenit fluid, mobil, permițând mișcarea dintre cele două lumi), proiecțiile multiplicate ca într-un vitraliu de catedrală gotică, transformările, metamorfozele sunt menite să accentueze nimicnicia, să proiecteze acest „spectacol” al zădărniciei, căci totul e praf, totul e pulbere. Poate cea mai percutantă astfel de translare e dată de transformarea patului în care cei doi soți și-au trăit plăcerea întru viețuire și conceperea unei noi vieți în mormântul în care mâinile bărbatului scurmă cu disperare căutând ceva ce nu mai este. Tot ceea ce e înăuntru și se revarsă în afară este pulberea maronie care acoperă totul. Și pumnul de țărână pe care-l va împrăștia apoi, demonstrativ, Moartea în fața noastră, a tuturor.
Judecă, omule prost!
Jocul acesta în oglindă, în care dimensiunile devin relative, e pus în scenă prin proiecții cinematografice, prin holograme 3D și multiplicarea imaginilor. Dedublarea, relativitatea, trupul și spiritul, ființarea și neființarea, făcute vizibile în același timp, atingându-se, coexistând. Omul ca suflet care sângerează, se lamentează, se împotrivește, caută, fuge, încearcă să aducă înapoi crâmpeiele de fericire și omul ca trup, păpușă neputincioasă în fața Morții necruțătoare, fără ochi, fără zâmbet, fără chip, o mumie. Prezența acestor „convoaie ale morților”, mișcările lor convulsive sau fără vlagă sunt legate de necesara oglindire a neantului în viața celui care încă este aici, jelind și revoltându-se. Recuperând astfel, în cheie modernă, imaginarul medieval din care își trage substanța textul lui von Tepl. Purtând amprenta unui trup care a fost odată viu, dar redus acum la imaginea unui cadavru mumificat, ele sunt reprezentarea cea mai exactă a „lecției” de viață a Morții. De fapt, Silviu Purcărete, Andrei Cozlac (video design) și Dragoș Buhagiar (scenografie) propun spectatorilor ieșeni o „lecție” despre deșertăciune, amintind de Lecția de anatomie a dr. Tulp a lui Rembrandt. Totul este la vedere: omul și Moartea, viața și neantul.
În tandem cu succesiunea cinematografică a „poveștii” acestei întâlniri e cealaltă poveste, de data aceasta discontinuă, dar la fel semnificativă, care se spune prin sonoritățile când lugubre și gâtuite, prin scrâșnete, vaiete, zgomote aproape infernale și note ritmate, stranii în melodicitatea lor luminoasă, care te obligă să pășești prin alte spații de trecere, seducând, avertizând, isterizând. Iar aici meritul e al lui Vasile Șirli. Un infern auditiv care lasă pe alocuri spații de intruziune pentru sonoritățile calde.
Coregrafia aceasta nu poate exclude însă omul, căci lui îi este adresată, el e cel care trăiește „spectacolul” viețuirii în umbra morții, el e subiectul și obiectul acestei „pedagogii” a thanatosului. Scena e a omului în egală măsură în care e a Morții și extraordinară e opțiunea lui Silviu Purcărete de a da ambele partituri lui Călin Chirilă, ce face un dublu rol excepțional. Pentru că Moartea e dublul omului, e umbra lui, e prelungirea-sa-oglindire. Aici făcută vizibilă. La fel de remarcabil în surprinderea tensiunii bărbatului îndurerat, sfâșiat de neputință, acuzator și împovărat, clamându-și blestemele și spunându-și litania lui profund omenească, bâjbâind, îngenuncheat, căzut la pământ la picioarele Morții ca și în ipostaza austeră, uneori jovial-plictisită, alteori cinică a Morții, Călin Chirilă demonstrează încă o dată forța actorului de a lucra cu trupul și cu sufletul pentru a face din ele instrumentul prin care spectatorul trăiește „revelația”. Într-un one man show care reflectă, de fapt, drama întregii umanități. Celelalte „prezențe” nu fac decât să dea o formă concretă absenței (soția – Diana Chirilă) sau horei de trupuri menite morții – imagine mai puțin terifiantă decât cea a cortegiilor de cadavre omniprezente în reprezentările vizuale ale medievalității apusene, dar la fel de percutantă în aparițiile trupurilor bandajate, mumificate, reduse la condiția de păpuși.
Și noi, Moartea, vom rămâne aici stăpâni. Iată adevărul care răsună omenește din spectacolul lui Silviu Purcărete, o excepțională partitură vizuală a zădărniciei. Vanitas vanitatum et omnia vanitas.
Scenografie: Dragoș Buhagiar/ Muzică originală: Vasile Șirli/Video design: Andrei Cozlac/Asistent regie: Radu Ghilaș/Asistent scenografie: Vladimir Iuganu/Filmări Chroma: Alexandru Condurache/Transmisie online, operator video, asistență filmări chroma: Constantin Dimitriu
Distribuție: Călin Chirilă și Diana Chirilă, Petronela Grigorescu, Irina Răduțu Codreanu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Camelia Bogleș, Smaranda Hăisan, Robert Agape, Marian Alexandru Chiculiță, Flavius Grușcă, Alexandru Maxim, Valentin Mocanu
Cântă: Diana Chirilă, Diana Roman, Livia Iorga, Oana Sandu, Mălina Lazăr, Ioana Aciobăniței, Smaranda Hăisan, Camelia Bogleș/ Foto: Iulian Ursachi
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
