Fiindcă cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, căci până și amintirea li se uită. – Eclesiastul 9:5
Spectacolul în regia lui Silviu Purcărete prezintă o revoltă ce se transformă în confruntare. E o luptă împotriva Morții, una tragic dezechilibrată, încet sufocată și redusă la o cinică și batjocoritoare retorică despre infailibilitatea sfârșitului care, oricât ne-am zbate și oricât am blestema, nu iartă pe nimeni.
Suntem ca soarele care și peste rău, și peste bine strălucește.
Moartea nu e „rea”, moartea nu e Dumnezeu, nici Diavolul, ci doar, poate, instrument destoinic al acestora. Nu e malefică, dar e conștiincioasă. Plugarul însă nu se resemnează în fața ei, nu se consumă în durere. El se revoltă, îi cere socoteală și i se opune, cu tot trupul său și cu ultimele urme de putere care i-au rămas în urma pierderii soției, mama copiilor lui. Moartea, uimită de asemenea nesupunere sau pentru a-și reafirma cu aroganță superioritatea incontestabilă, coboară (sau urcă?) la Plugarul ce ară prin scris. Indiferent de nivelurile inițiale pe care se situează cei care se aruncă în această confruntare, de cine urcă sau cine (se) coboară (căci cine poate ști la ce altitudini locuiește moartea), cei doi se întâlnesc în fața unei întrebări, tulburătoare, obsedantă pentru o parte, banală, nostimă și aproape puerilă pentru cealaltă: De ce?
Imagini extrem de puternice exprimă aceste stări, regizorul folosind holograme, proiecții, sunete, transpuneri de la un cadru la altul, o avalanșă senzorială ce se revarsă asupra spectatorului, desăvârșită prin forța și expresivitatea jocului actorilor.
În The Seventh Seal, Antonius, familiarizat cu moartea și jocurile ei, nu mai întreabă De ce?, ci Cum? Cum să ajungă la Dumnezeu, cum să Îl simtă lângă el, cum să găsească răspunsuri sau măcar să scape de întrebări, cum să învingă frica și înstrăinarea de oameni și de lume. Față în față cu Moartea, nu o acuză, nu o blestemă ca plugarul, ba chiar își întoarce reproșurile către Dumnezeu. Aici, Moartea nu e nici ea disprețuitoare, deși nu se desparte de acel surâs plin de superioritatea celui care cunoaște secretele unui întreg univers, nu se avântă în discursuri emfatice, deși este vicleană și mereu vigilentă. Fiecare personaj are propria reprezentare a morții și a ceea ce este și cum arată ea. Ea apare în picturile de pe pereții bisericilor în ritualuri funebre, dansuri macabre, după modelele medievale, uneori e ciuma, alteori chiar diavolul, dar pentru tânăra fată arsă pe rug și chinuită pentru „vrăjitorie”, moartea nu e nimic altceva decât o mână întinsă, un ajutor divin.
Noi, Moartea, Stăpână și Atotputernică pe pământuri, în văzduh și în orice curgere de apă.
Și Plugarul întinde mâna către cer, dar nu cere îndurare, nu își dorește ajutor, ci vrea să acuze, chiar să lovească sau să pedepsească, dacă nu el însuși, atunci prin Dumnezeu, pe care Îl cheamă, Îl invocă și mai arzător, mulțumindu-I pentru femeia fără cusur pe care i-a dăruit-o, cu același glas cerându-I apoi să-i îndeplinească blestemele asupra morții. O Moarte care este când Noi, când Stăpână sau Doamnă și totuși are chip de bărbat și cel mai des apare ca o singură persoană. Oricât de schimbătoare, înșelătoare ar fi, înfățișarea ei rămâne pe tot parcursul reprezentației aceeași: cea a Plugarului. Această dualitate a ființei se desprinde încă de la începutul piesei, de la prima imagine, Plugarul privindu-și umbra, conturată clar și independentă, dar încă atașată de el însuși. Aceasta este poate cea mai autentică reprezentare a morții, nu denaturările macabre, apocaliptice, născute din frica oamenilor medievali. Dar Moartea trebuie să ia ființă, să se înfățișeze chiar prin chipul Plugarului pentru a fi recunoscută, pentru a putea fi privită. Căci nimeni nu s-ar supune înspăimântat, târându-se în genunchi, la fel cum o face Plugarul, în fața unei timide umbre ce te poate înghiți în vid în orice secundă, dar care îți urmează spăsită fiecare pas. Și totuși, Moartea nu e niciodată trup, în carne și oase. Chiar și atunci când se află lângă bărbat, la masă cu el, aceasta e doar o imagine, doar o proiecție, aparținând altei lumi. Aici e doar trecătoare, ea vine de Dincolo, din cealaltă parte și pare să își păstreze acest refugiu al neființei.
În The Seventh Seal, confruntarea pare mai echilibrată, căci Moartea are chip propriu, trup și joacă șah cu Antonius. Îi acceptă provocarea și e de acord să îl lase în viață dacă va câștiga. Cei doi sunt acum la egalitate, cu fiecare piesă la locul ei, albul și negrul, viața și moartea, existența și vidul, în timp ce Plugarul e mereu neputincios, mereu adus la supunere și zdrobit de infinita superioritate a Morții. Jocul de șah este riguros, victoria este absolută, înfrângerea indiscutabilă, dar egalitatea este și ea posibilă. Renunțarea, de asemenea. Însă în partida de șah cu Moartea, nu ai voie să renunți, să abandonezi, iar remiza e imposibilă. Victoria înseamnă viața, iar înfrângerea moartea. Stăpâna știe deja că va câștiga, dar tot îi surâde ideea de a amăgi un suflet, de a stinge speranțe. Nici Antonius nu este prins în iluzia de a ieși victorios în fața morții, își dorește doar timp, un scurt răgaz în care să găsească sensul acestei rătăciri care a fost viața sa.
Asta este mâna mea… Pot să mi-o mișc… Sângele îmi zvâcnește prin vene. Soarele este încă sus, pe cer… Iar eu… Eu, Antonius Block… joc șah cu Moartea!
Moartea lui Antonius (pentru că fiecare are Moartea sa – la fel cum fiecare are Dumnezeul său – , nu <doar> prin modul în care ajungem inevitabil sub voalul său, ci prin imaginea care ne apare în minte atunci când îi rostim numele și prin ce simțim în acel moment) nu pare a fi Moartea pe care o vedeau restul oamenilor din jur, luând înfățișarea ciumei, cu coarne sau codiță șfichiuitoare, ieșită în sunet de trâmbițe diavolești din Infern, sau cea care se ascunde parșiv în ochii unei inocente fetițe în timp ce este arsă pe rug pentru spaimele unor oameni naivi. Antonius, absolvit de aceste frici care nu mai însemnau nimic pentru el, trecând prin sângeroasele cruciade, doritor doar de răspunsuri și detașat de lume, trăind deasupra ei, putea să vadă Moartea mai aproape de esența ei, mai aproape de acea umbră, sinistră, misterioasă, opacă, arogantă. El este singurul care o poate percepe în acest fel, care poate juca șah cu Moartea. El și artistul, actorul Jof ce vede Moartea, prin artă ridicându-se peste normele realității, în afara binelui și a răului.
Toți care au fost duși sunt. Tu și toți care mai sunt și care vor mai fi să fie pe urma lor veți merge. Și Noi, Moartea, vom rămâne aici, stăpân.
Un ultim surâs al morții, jocul de șah se încheie – Antonius este învins. Priviri înspăimântate, altele pline de recunoștință și Moartea își face o ultimă intrare grandioasă, sub murmurul versetelor din Apocalipsă, înlănțuindu-i pe Antonius și pe partenerii săi de călătorie într-un dans macabru. Tot Jof, actorul, scapă, cel puțin în acel moment de Moarte și privește la orizont acest spectacol lugubru, povestindu-i soției – alte triste viziuni ale unui suflet de artist… Și Stăpâna Moarte, acum singura realitate obiectivă, palpabilă, saltă extaziată, dansând și cântând, în timp ce Plugarul nu mai e stăpân pe plugul său ce ară prin scris, nici nu rămâne veșnic în țărâna despicată de acesta, așa cum promite „Dușmanul”, numit de C.S. Lewis. El se rătăcește printre frânturi de imagini și de ființă, în acel dincolo în care până atunci se afla Moartea, schimbând locul cu ea, se pierde în iluzii, iar glasul său, altădată plin de vervă, strigând, blestemând furios, acum îngână neputincios cuvintele Morții. Astfel e Moartea poate mai ancorată în Aici decât în Dincolo, mai reală sau mai apropiată de realitate decât însuși omul, creația, existența. Și Moartea, în sufletul său mic-burghez, îmbătată de dans, joc și efuziuni contemporane, tânjește la ceva din viața aceasta pe care o vede atât de nevrednică și de putrezită până în străfunduri.
Când vom putea să înăbușim moartea (sau Stăpâna?) din noi, împrumutând puțin din neobosita ei putere, poate atunci acel funebru dans nu ne va părea decât o crepusculară și puțin neîndemânatică horă a bucuriei. Sau poate că nu, poate că acesta este defectul nostru, că îi dăm suflet morții, că o imaginăm având dorințe și speranțe și strigăm la ea ca și cum ar avea cine să ne asculte, că o luăm de mână și dansăm, că îi împrumutăm din neputința noastră și suntem și noi la fel ca Jof, plini de viziuni și uneori prea artiști (deși ce plăcut e să trăiești așa!). Nu vom ști probabil niciodată sau doar când va fi prea târziu, dacă Stăpâna Moarte are joben și baston, dacă are ureche muzicală și dacă ne-ar călca pe pantofi într-un vals. Până atunci, însă, (măcar) la șah, dans și blesteme mai avem și noi, muritorii, dreptul.
[AICI poți citi o cronică a spectacolului ieșean Plugarul și moartea și AICI – cronica filmului Al șaptelea sigiliu (The Seventh Seal]
*Andrei Tătărușanu, proaspăt redactor Alecart, este elev în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
