Era un plug strâmb, stâlcit, care brăzda pământul în așa fel de-l lăsa sterp, distrus, fărâmițat.
Romanul lui Itamar Vieira Junior începe cu o întâmplare întunecată ce marchează copilăria a două surori. O întâmplare care le leagă definitiv, deși viețile lor par la un moment dat a se despărți și alte întâmplări vin peste ele încercând să fisureze ceea ce a făcut-o pe una umbra (și vocea) celeilalte într-o după-amiază când cea mai mare nu avea decât șapte ani, iar cealaltă, șase. Ceea ce li se întâmplă Bibianei și Belonísiei dobândește însă treptat alte semnificații și se corelează peste timp cu destinul comunității de oameni de culoare aflați pe moșia Água Negra – bărbați și femei a căror viață curge ca un fluviu din generație în generație, cunoscând sclavia, viața pe plantații, luptele pentru supraviețuire, eliberarea și apoi confruntarea cu o realitate la fel de dură: ca să li se permită să aibă o casă de lut – niciodată de cărămidă – și o bucată de teren pe care să-l cultive sunt nevoiți să muncească pentru moșierul ce le-a permis să se așeze pe pământurile lui. Pământuri pe care s-au perindat tot felul de oameni – de la aventurieri orbiți de febra diamantelor până la indigeni în căutarea unui loc în care să se poată adăposti. E un pământ când secetos, când cuprins de inundații, aflat între două ape curgătoare, pe care o mână de oameni de culoare s-a aciuat în schimbul unei false libertăți. Muncind întreaga viață fără a putea lăsa nimic copiilor lor. Trăind în case cu acoperiș de papură ce nu puteau sta în picioare în fața soarelui necruțător și a ploilor. Îndurând totul cu recunoștința că acum există un loc unde își pot naște și crește copiii. Mulțumindu-se cu puținul rămas după ce rodul muncii lor ajungea către moșierul pe care putea trece o viață fără să-l cunoască. Ajutându-se între ei la nevoie, fiindcă nimeni altcineva nu putea să-i ajute. Adunându-se la ceremonialurile de jarê, pe lângă cei ocrotiți de spirite, tămăduitori care, deși trudind pământul, aveau darul de a le ușura suferințele trupurilor și ale sufletului. Răbdând până când timpul s-a învolburat și le-a pus din nou la încercare dârzenia.
Frica a traversat toate timpurile și a făcut parte din istoria noastră dintotdeauna.
Plugul strâmb e romanul unor vieți duse în tăcere, în zbateri și supunere, al unei realități dure, al unor oameni a căror viață e pe punctul de a se schimba definitiv, căci ei sunt ai nimănui, tolerați pe pământul pe care l-au muncit continuu. E romanul ce vorbește despre sufletul și existența lor – în Chapada Velha, în Brazilia. Acolo unde învață că pe pământ va trăi întotdeauna cel mai puternic și că cel mai puternic este cel care nu are nimic de pierdut. Pentru că nu a existat niciodată nimic cu adevărat al lui. Forța vine nu din ceea ce ai, ci din ceea ce ai trăit. Alături de ai tăi. Văzând greutățile, nedreptatea, abrutizarea, ascultând glasul naturii și poveștile strămoșilor, legătura indestructibilă dintre pământ și oamenii care l-au făcut al lor. Învățând să îmblânzești și să înfrunți frica. Era frica celor care știau ce înseamnă să fie strămutați de pe pământul lor. Frica de-a nu face față drumurilor peste mări și țări. Frica de pedepse, de munci, de soarele dogoritor, de spiritele acelor oameni. Frica de-a merge, frica de-a nu fi pe plac, frica de-a exista. Frica de-a fi tratat cu dispreț față de cine ești, ce faci, cum miroși, cum ai părul, culoarea pielii. De-a vedea disprețul cu care sunt tratați copiii tăi, cântecele, felul nostru de-a ne avea ca frații. Împotriva acestei frici se va ridica lama unui cuțit. Care mai întâi spintecă, apoi unește și, în final, devine simbolul unei comunități ce se cere văzută, înțeleasă și acceptată. După o istorie de nesfârșită supunere. O istorie nedreaptă. Ca un plug strâmb ce a brăzdat viețile familiilor celor de culoare de pe moșia Água Negra. Și ale altora.
Ca și cum ar fi fost bijuteria prețioasă pe care bunica noastră o ținea ascunsă cu secretul ei cu tot.
O valiză ascunsă sub pat. O valiză de piele învechită, acoperită de un strat gros de țărână. De care nimănui nu pare a-i păsa, dar pe care bunica Donana o deschidea din când în când. Ca și cum ceva în ea îi amintea de cine a fost, de ce s-a întâmplat pe moșia unde și-a trăit cea mai mare parte din viață ca sclavă, unde a pierdut doi bărbați și s-a eliberat de rușinea și dezgustul faptelor celui de-al treilea, unde a născut primul fiu, pe tatăl Bibianei și al Belonísiei, în mijlocul unei mlaștini, înconjurată de femei care tăiau grăbite trestia sub paza vechililor, moșia unde a refuzat să asculte de vocea spiritelor și să devină tămăduitoare, unde a simțit frica de puma ce i-a luat pentru un timp băiatul, unde a promis că fiul ei cel mare va deveni ceea ce ea a refuzat să fie, unde nu a văzut ce i se întâmpla fiicei sale Carmelita. Adevăruri adânc îngropate pe care din când în când trebuia să le privească în față. De parcă doar așa ar putea face ca vocile ce o însoțeau mereu în ultimul timp să rămână prietenoase. Adevăruri care vor ajunge mai târziu să brăzdeze ca un plug povestea familiei lui Zeca Pălărie Mare și a soției lui Salu, a fiicelor și a fiului lor, dar și a întregii comunități. E valiza de care fetele nu aveau voie să se atingă. În ea, un cuțit învelit într-o cârpă veche. Un joc mai interesant pentru Bibiana și Belonísia decât cel cu cocenii de porumb transformați în păpuși – o reprezentare de copii pentru viitorii copii ce vor fi ai lor la o vârstă mai târzie. Mânerul de fildeș, lama în care li se oglindește pentru o clipă chipul mai clar decât în cioburile de oglindă ale bunicii. Nevoia de a atinge, de a gusta obiectul acela atât de straniu. Ciudata fascinație a lucrului interzis. Ar fi putut fi o clipă magică, un joc nou. Dacă nu ar fi fost teama de ce va urma la întoarcerea Donanei. Dacă nu ar fi fost teribila atracție de a atinge și de a simți gustul acelei străluciri complet noi. Sângele țâșnind din gura Bibianei, apoi durerea amorțită de sângele Belonísiei, grăbită să simtă și ea ce a simțit sora mai mare. Două copile îmbrățișate. Dorind să ceară iertare, să ia totul de la început. Viața dând năvală cu brutalitate peste ele. Nemailăsându-le să fie niciodată la fel. Așa am devenit parte din Belonísia, la fel cum ea a devenit parte din mine.
Ne-am născut aici, pe pământul pe care nu era nimic, în afară de munca noastră.
Un timp viețile celor două sunt legate strâns una de cealaltă, iar anii la Água Negra se scurg în aceleași ritmuri ale trudei, singurele cunoscute, singurele posibile. Neîntrerupte nici de plecarea Donanei, cu mințile rătăcite, în căutarea fiului despre care era convinsă că doarme lângă o pumă, nici de descoperirea trupului ei undeva la marginea dintre uscat și apele râului, nici de ritualurile de jarê ținute de tatăl lor, nici de nebunia Crispinei care și-a văzut sora geamănă sărutându-i iubitul, nici de toți ceilalți oameni rupți de eul lor, ajunși străini de familie și de ei înșiși și care căutau vindecare în casa lui Zeca Pălărie Mare, tămăduitorul tuturor; neîntrerupte nici de venirile pe lume ale pruncilor familiilor din jur, ajutați la început de mâinile pricepute ale Donanei, apoi de prezența lui Zeca și în cele din urmă de Salu; nici de momentul în care Bibiana își trădează sora, spunându-i mamei că a văzut-o sub un copac cu Severo, vărul a cărui prezență le tulbură pe amândouă și care ar fi putut să le facă să trăiască aceeași dușmănie ca cea dintre Crispina și Crispiniana. Nici de seceta ce pârjolește totul și umple cimitirul Viraçáo, locul în care peste ani va fi îngropat Zeca Pălărie Mare, în care noul moșier le va interzice să-și ducă morții, al cărui lacăt va fi spart pentru ca pământul de acolo să primească trupul lui Severo, ucis de mai multe gloanțe fiindcă a îndrăznit să ceară drepturi pentru ai lui. Sunt întâmplări și ani ce vor brăzda și vor schimba viața acestei comunități. În care legăturile dintre oameni vor fi tot mai strânse, iar viața va deveni tot mai grea. În care treptat vor învăța să-și cunoască drepturile, deși nimeni nu e dispus să-i vadă ca altceva decât mâini bune de trudă, trupuri ce ar trebui să fie recunoscătoare pentru nimic.
Fiindcă împreună, poate, reușeam să punem capăt destinului care ne era impus.
Romanul lui Itamar Vieira Junior leagă întâmplările din viețile celor două surori Bibiana și Belonísia – cu apropierile și rivalitățile dintre ele – de cele ale locului și ale istoriei familiei lor. Scoțând la iveală gesturi de violență sau de curaj, de întrajutorare și de revoltă înăbușită, dar și schimbarea adusă în generația mai tânără, suflul unei altfel de existențe. Cele trei părți ale romanului surprind nu doar devenirea, ci și felul de a privi viața al acestor oameni. E mai întâi perspectiva Bibianei, sora mai mare, urmărită până în momentul în care decide să plece de la Água Negra și să fugă împreună cu Severo încercând să-și facă o viață mai bună în altă parte. Ea e urmată de povestea Belonísiei, sora lăsată în urmă, cea care, la fel ca Bibiana, se va rupe un timp de familie, acceptându-l pe Tobias, bărbatul alături de care viața devine o permanentă frică. Dar care o obligă să devină puternică, să găsească în ea și în munca pământului forța de a merge mai departe, de a nu îndura, de a transforma teama în luptă. Când viețile celor două se vor reuni, niciuna nu mai e copila de altădată și legătura dintre ele dobândește o altă consistență. E suferință, tăcere și cumințenie în viețile acestor oameni și în întâmplările pe care le duc cu ei. E multă nedreptate transformată adeseori în rătăcire și în violență, dar și în acte de omenie, în acceptarea necazurilor și a realității cu încăpățânarea pe care doar legătura nemijlocită cu pământul o poate da. Sunt vieți trăite și suportate cu o îndârjire ce ajunge la fiecare de undeva de departe prin poveștile pe care și le spun unii altora despre părinți și bunici, despre spirite ocrotitoare sau pedepsitoare. Povești ale pribegiei, ale căutării unui loc, ale suferințelor. Povești despre oameni ce nu știu nimic despre pământul pe care oamenii de culoare trudesc, dar care, fiindcă le aparține, își permit să îi alunge oricând de acolo dacă nu acceptă să-și reducă zilele la o continuă muncă și la o casă de lut. Povești despre encantado ce intră în trupuri, despre credințe străvechi, lupte pentru diamante și putere, boli, copii ce pleacă de acasă căutând o viața diferită, despre suferințe ale trupului și ale sufletului. Ultima parte a romanului e spusă de unul dintre spiritele ce caută un trup care să-l facă viu și să nu dispară odată cu moștenirea de secole a acestor oameni. Într-un timp în care viața se schimbă și e nevoie ca ceva să se întâmple pentru a nu rămâne, încă o dată, fără nimic. Pentru a nu fi alungați din singurul loc pe care l-au cunoscut. Spiritul apelor, al Ritei Pescărița, e cel care leagă prezentul de la Água Negra de istorii vechi din viața Donanei. De întâmplări în care cuțitul cu plăsele de fildeș joacă un rol esențial – obiect furat de mult de la un alb și instrument al înfăptuirii dreptății, cel care abate nenorociri asupra familiei, dar și cel din care își trage forța Belonísia. Cuțitul e cel ce, simbolic, îi ține pe toți împreună, amintindu-le nedreptățile și puterea adânc înrădăcinată în ei – în mâinile deformate de muncă, găsindu-și odihna doar atunci când sunt cuprinse de încremenirea morții, în glasul curajos al lui Severo și apoi al Bibianei care luptă pentru un altfel de trai, în cuvintele lui Salu ce se opune Estelei. Sunt întâmplări despre un băiat cu mințile rătăcite, o pumă ce l-a vegheat, o mamă care nu a renunțat la el și o viață în care se pune în slujba celor asemenea lui – necăjiții, adevărații copii ai pământului, truditorii lui. Și cu o altă pumă, fiara ce înspăimântă, fiara ce se află în sufletul celor ce au stăpânit pământurile și i-au stăpânit pe ceilalți mai întâi prin sclavie și apoi prin frică.
Nu știu dacă ați înțeles: pământul acesta locuiește în mine.
Un plug strâmb brăzdează viețile acestor oameni pe care romanul lui Itamar Vieira Junior (tradus de Simina Popa) îi scoate din uitare și cărora le dă o voce. Nu tânguitoare, nici revanșardă, ci aspră asemenea pământului pe care l-au muncit, singurul care i-a acceptat așa cum sunt. Viețile lor se duc în ritmurile grele, de neoprit ale trudei, ale luptei cu seceta și cu stihiile apelor, ale morții și ale unui mereu alt început, ale unei continuități și ale unei neclintiri ce are în spate o istorie amară.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
