La capătul oricărei suferințe doar cuvântul salvează: Poate Estera, de Katja Petrowskaja

Cu ochii închiși, căci doar așa rezist, urmăresc terifiată o panoramă de război ce se desfășoară în cadre continui sub cortina neagră a pleoapelor. E dinamică și la fiecare explozie tresar, îmi încordez ochii ținându-i și mai strâns închiși, de parcă e responsabilitatea mea să nu las să treacă de pleoapele mele în lumea exterioară focul mistuitor. Deși simt că mi se încredințează o misiune pe care n-o pot îndeplini, o accept, căci întotdeauna merită să crezi.

Cred, dar de data asta nu în mine sau în puterea corpului meu de a stăpâni răul, ci tocmai în el, în război, cel pe care l-au trăit alții, indiferent de ce parte a frontului s-au aflat și îl retrăim noi citind, cercetând și închizând ochii. Adevărul este că eu sunt în fața (și deasupra și în spatele și dedesubtul) unui tablou care se rotește la 360°, înconjurată de suferință, nimicire și durere, toate, incontestabil, forme ale cruzimii războiului. Dar, cum prin natura sa omul trebuie să se încreadă în ceva pentru a putea supraviețui, pe toate acestea le accept și caut în ele acel ceva, orice, care ar putea să compenseze măcar câtuși de puțin lacrimile, tristețile și morțile deopotrivă.

Războiul care ucide și războiul din care se naște o lume

Să nu mă înțelegeți greșit, nu contest nici pentru o secundă caracterul distrugător al războiului, nu îndrăznesc să neg că această nebunie a unor oameni împotriva altor oameni este o pierdere indiferent de deznodământ, lucru despre care, de altfel, vorbește și chiar clamează Katja Petrowskaja în suita de povestiri a volumului Poate Estera. Dar același volum transformă starea acută de război într-o conjunctură din care, paradoxal naturii sale, războiul ajunge să creeze. El dă naștere unor povești. Tocmai datorită și de dragul acestor povești, vom înceta să mai vedem frontul, cel puțin atunci când vorbim despre cartea Katjiei Petrowskaja, drept nucleu al acesteia. El este mai degrabă un hipocentru și așa cum îi este acestuia definiția, rămâne subteran, aducând în schimb la suprafață viața unor oameni, valorile acestora, nevoile și plăcerile, dar și suferințele, dramele, fără de care, de altfel, nu s-ar fi putut naște povești atât de impresionante. Care, de fapt, nu sunt povești, ci vieți trăite, frânte, mutilate, demne, condamnate sau salvate.

În acest context, îmi permit să spun că îi datorăm războiului (dar și talentului autoarei, bineînțeles) 200 de pagini de emoție în efortul de a înțelege cine este și de unde vine. Iar între cele două coperți ale cărții Poate Estera emoția aceasta este crescândă și interminabilă, ceea ce demonstrează indubitabil că există viață după genocid.

Ceea ce face ca această viață să încolțească este speranța și ceea ce o poate salva este memoria (și, deci, scriitura).

Literatura (consemnare ficționalizată) ne ține în viață. Însăși autoarea îi datorează viața unei ficțiuni… sau unui ficus: Ficusul îmi pare că este personajul principal dacă nu al istoriei universale, cel puțin al istoriei familiei mele. Dintr-o plantă obișnuită, ficusul se transformă în elementul ce dă farmec curții casei în care trăiește prin simplul fapt că este mereu acolo, pe trotuar, să umple golurile din stradă. În povestea autoarei el e punctul central al amintirilor din acea zi, fără de care toate celelalte elemente s-ar dispersa în memorie și ar rămâne nesemnificative. Iată încă o dovadă că literatura ține în viață și, mai mult decât atât, stropul de poezie face amintirea veridică.

Dincolo de substraturi (la care vom reveni), această culegere de povestiri cu o coerență spirituală superioară oricărui roman este un ansamblu de călătorii perpetue: unele, frecvente, între amintire și prezent, altele alternante între sine și exterior și o alta fizică, de data asta, aflată la finalitatea precedentelor, în căutarea trecutului întru construirea identității. Visul exuberant al unei mari familii strânse în jurul unei mese lungi mă urmărea cu persistența unui ritual – cam așa începe orice călătorie, cu un vis care ne urmărește. Cu aceeași persistență ajunge însă autoarea să-și urmeze visul, îl poartă în spate ca pe un bolovan, ridică munți, străbate mări, cunoaște țări, ce-i drept altfel decât le știa din amintiri și pe toate le face ca un Sisif neistovit, iar apoi se întreabă: De ce nu lăsăm bolovanul să zacă? Pentru că nu putem trăi fără o greutate în spate.

Un vis frumos cere o greutate pe măsură. Iar cum visul este fizic de neatins, greutatea este și ea aproape insuportabilă.

Povara suferinței devine mai ușoară atunci când e susținută de mai mulți. De aceea această carte nu este despre o familie, ci despre o lume. E povestea și călătoria noastră, a tuturor. Căci rivalitățile și dușmăniile nu se manifestă între oameni, ci între ideologii, principii și credințe. Dar oamenii rămân mereu o unitate. Nu trebuie să existe oameni și ceilalți oameni, victime și celelalte victime, noi și restul, mai ales când suntem uniți de cercul indestructibil al suferinței. Iar în această carte nici nu există. Naratorul sunt eu, un eu neidentificat (abstractizarea derivă mai mult din original care e scris, paradoxal, în germană, la persoana I, deși cartea are drept prim-plan o familie sovietică ucraineană de evrei) în căutarea celor care mi-au marcat într-un fel sau altul existența.

Naratoarea luptă cu timpul și din asta rezultă dezvăluirea unor persoane-personaje a căror viață-poveste merită cu adevărat amintită. Menționez aici pe unchiul tatălui său – Judas Stern, pe bunicul apărut parcă de nicăieri și, nu în ultimul rând, pe străbunica pe care, poate, o chema Estera. Cel dintâi este acel meschugenner pe care orice familie evreiască se presupune că îl are și, deși autoarea afirmă că nu are ce învăța de la el, îi dedică un capitol întreg. Despre acest om mi-a făcut o idee foarte clară în minte: el este cel care s-a săturat și nu vrea să mai poarte „șorțul”. Într-o societate sovietică în care egalitatea (și nu echitatea!) este primordială, individualitatea este știrbită, libertatea și spiritul independent sunt estompate, toată lumea poartă șorțuri. Acestea rămân simbolul umilinței, al supunerii și al gunoaielor ce se propagă, se produc și se răspândesc continuu. Să fii un adevărat om sovietic înseamnă să te dezbari de orice sensibilitate. Or Judas Stern nu este un așa om. El este cel care își arată dezacordul, se revoltă și pentru asta… moare.

De o sensibilitate aparte este personajul bunicului care se întoarce la familia sa la aproape o jumătate de secol de la terminarea războiului. Interesant este că prezența lui nu produce vâlvă, căci el vine cu a sa tăcere (și cu grădina de trandafiri). Mă întreb, este totuși tăcerea punctul culminant al păcii interioare? Irosim o viață atâtea cuvinte încercând să le găsim pe cele potrivite fără să știm că uneori lipsa lor e cea mai potrivită. Tăcerea spune fără să rostească. Ăsta e apogeul. El, bunicul, există, povestește, instruiește și iubește doar cu un zâmbet. Cuvintele sunt de prisos.

Nu în ultimul rând, poate Estera este un personaj al contradicțiilor. Pe cât de imprecisă este informația referitoare la numele ei, pe atât de sigură era ea atunci când urmează calea râpei Babii Iar. Pe cât de încet îi era mersul, pe atât de fulgerător i-a fost sfârșitul. Pe cât de sigure sunt detaliile poveștii ei, pe atât de neajutorați ne aflăm noi în fața vieții. Poate o să ne trezim și mâine, poate o să călătorim în lume, poate nu… Dar tind să continui totuși pe un ton pozitiv, optimist și o să văd această probabilitate sau improbabilitate a vieții nu ca pe o amenințare, ci ca pe o libertate. E asemănător cu ceea ce trăiau surdomuții atunci când învățau să vorbească. Pentru ei nu era o să vorbesc sau nu, ci o să vorbesc rusă sau idiș? Era o alegere între două variante cu caracter pozitiv. Nu te afunzi singur în suferință, decât dacă nu îi pui destinului în față posibilitățile corecte.

Nu există niciodată ceilalți. Ceilalți suntem noi

Între două posibilități (nu știu cât de corecte) am oscilat și eu de când am terminat de citit cartea și până am ajuns să scriu acest text: să vorbesc despre a fi evreu în și după război (lucru care sensibilizează, dar despre care s-a scris până la refuz, deși niciun cuvânt nu va putea fi vreodată suficient sau cuprinzător) sau să fac abstracție de acest aspect și să nu îi tratez pe aceștia ca celelalte victime? Am urmat, în fond, paradigma cărții, care nu este nici pe departe un spațiu de lamentare a unei victime, nici nu e cuprinsă de tragedia războiului. Este doar o poveste, o poveste a identității și a rădăcinilor amare, a unei familii și a multor oameni. E doar un tren ce oprește în cele mai diferite stații și în care încape o lume întreagă.

 

*Tamara Bivol este elevă în clasa a X-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din ALECART 19.

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.