Katja Petrowskaja reușește să creeze o poveste cu zeci de tentacule, cuprinzând multiple planuri și destine, dând impresia unei priviri atotcuprinzătoare, care se întinde peste întreaga Europă a secolului al XX-lea.
De vrei să știi cum ai ajuns să fii omul de azi, nu uita să privești mereu spre omul de ieri. Acolo – în propriul trecut – se află răspunsurile întrebărilor de azi, sursa forței vii care se zbate neîncetat în interiorul tău și, nu în cele din urmă, de acolo vine impulsul de a merge spre necunoscut.
Obsesie sau dorință firească? Aș zice curaj. Katja Petrowskaja a avut tăria de a răscoli trecutul, scoțând la lumină secrete nebănuite, fapte aproape uitate, povești de viață.
Poate Estera aduce la un loc crâmpeie din trecutul familial, putând fi citită ca un volum de povestiri, dar care, în esență, se constituie într-un roman, existând fire nevăzute care conferă întâmplărilor caracterul de tot, de univers rotund. Nu mi se pare că în centrul volumului Katjiei Petrowskaja este în primul rând trecutul unei familii, ci căutarea rădăcinilor, a unui sens, a demnității individuale din spatele ororilor colective. Acțiunea (care e mai degrabă asemănătoare intențiilor și gesturilor unui arheolog pe punctul de a săpa în interiorul unui potențial sit) este declanșată de nevoia ființei de a se redescoperi în urma pierderilor din trecut: Fără nicio avertizare prealabilă, în lumea mea altfel veselă a pătruns sentimentul pierderii, plutind deasupra mea, întinzându-și aripile, așa încât nu mai aveam aer și nici lumină îndeajuns.
Câți nu am simțit vreodată că lipsește ceva, că am lăsat o parte din noi undeva pe drum sau, și mai rău, că am pierdut-o fără să ne dăm seama la timp?
Cartea înfățișează așadar călătoria autoarei și efortul de a reface arborele său familial. Chipuri șterse de timp, tăceri prea adânci, personalități puternice, spirite libere sau inovatoare, toate ajung să se deruleze în fața ochilor noștri, aducând în prezentul cititorilor un moment semnificativ din existența lor, o reacție sau un eveniment istoric ce le-a schimbat destinul. O muncă titanică de a reconstrui un tablou cât mai clar, cât mai obiectiv al unei familii care s-a mărit sau s-a micșorat în funcție de meandrele istoriei și de opțiunile individuale. O dare în vileag asupra unor evenimente peste care se așternuse tăcerea. Aleg să cred că tăcerea fusese motivată de dorința de a proteja. În definitiv, cum să explici unui copil cauzele sau urmările unui dezastru precum Cel De-al Doilea Război Mondial? Cum să justifici sângele, durerea, lacrimile fără să îi modifici considerabil modul de a se raporta la sine și la cei din jur? Cel mai bun mod de a scăpa a fost de a fugi, de a supraviețui fără a privi în urmă.
Voiam o reîntoarcere totală, asemenea celei din basmul despre cheița de aur aflată pe fundul mlaștinii și care se presupune că deschide o ușă; multă vreme nu se știe care ușă, și-n cele din urmă se dovedește că-i cea de acasă, de acolo de unde ai plecat.
Să fie cartea un omagiu adus propriilor rădăcini (evreiești, ucrainene, amestec de drame și momente de aparentă liniște)? Siluetele care se desprind treptat din cotloanele istoriei zbuciumate a secolului XX și a propriei familii par desprinse dintr-o lume în care totul este posibil și plin de tragism: bunicul Vasilii se întoarce după patruzeci de prizonierat, un frate al bunicului Semion, Judas, e vinovat de atentatul împotriva ambasadorului german la Moscova, străbunica, poate Estera, a avut curajul să înfrunte soldații germani spre drumul către Babii Iar. Alături de ei își face loc și străbunicul Ozjel – director al unei școli pentru surdomuți, un adevărat tămăduitor al sufletelor fragile, asemenea lui, bunica Roza – profesoară cu har pentru surdomuți, unchiul Vil – fizician care i-a lăsat o problemă indescifrabilă de rezolvat și lista poate continua. Portretele constituite acestora stau mărturie încercării de a reînvia trecutul, de a-l scoate din anonimat și uitare, de a-i căuta un sens și de a descifra amprenta pe care viața acestor oameni au lăsat-o în oamenii dragi și în ea însăși.
Voiam să readuc la viață mult prea mulți morți, fără să fi elaborat în acest scop o strategie anume.
Tăcerea e apăsătoare mai ales atunci când răspunsuri nu se pot găsi decât de la voci demult frânte. Capitolul referitor la masacrul de la Babii Iar, o râpă din apropierea cartierului în care a copilărit autoarea, arată cum timpul poate fi un arbitru neînduplecat. „Scena” pe care și-au găsit sfârșitul atâția zeci de mii de evrei devine, odată cu trecerea timpului, un parc de joacă, un loc în care copiii zburdă alături de bunici neavând nici cea mai mică idee despre câte destine s-au frânt în fosta râpă. Iată dilema: Oare un loc rămâne același loc dacă asasinezi aici oameni, apoi îi îngropi, dinamitezi locul, dezgropi, arzi, sfărâmi, presari, taci, plantezi, minți, depozitezi gunoaie, inunzi, betonezi, taci din nou, interzici accesul, îi arestezi pe cei îndoliați, mai târziu ridici zece monumente, comemorezi o dată pe an propriile victime sau, dimpotrivă, îți zici că n-ai nimic de-a face cu asta? Râpa care a înghițit toți evreii rămași atunci în Kiev, pe străbunica poate Estera, pe străbunica Anna și pe sora bunicii Roza, Liolia, a lăsat loc, odată cu timpul, unui nou început. Cei ce știu adevărul văd în îndepărtarea oricărei amintiri despre evreii uciși o infamie, dar și semnul supremei indiferențe a oamenilor și a timpului în fața suferinței celorlalți.
Cu siguranță, recuperarea trecutului nu este nicidecum ușoară, iar autoarea suferă transformări interioare subtile, dar profunde pe parcursul călătoriei către adevăr, transformări care o ajută să își găsească liniștea, să diminueze senzația de gol, de întuneric din sufletul și din jurul său. Adevărul are rolul de a elibera, de a te face să accepți ceea ce altfel nu poate fi nici înțeles, nici cuprins în cuvinte. M-a impresionat, printre alții, bunica Roza – încăpățânată, independentă, curajoasă, purtând grija a două fete, luptând pentru viața ei și a copilelor, așteptând neîntrerupt întoarcerea soțului din război. Profesoară excelentă pentru surdomuți, spirit liber cu o gândire ascuțită, ea se afundă spre sfârșitul vieții într-o ceață densă, în orbire, nu înainte de a-și consemna trăirile și experiențele într-o manieră disperată. Doar că, din toată truda, nepoata nu a rămas cu manuscrisele – aproape indescifrabile -, ci cu o lecție despre încăpățânarea de a sfida soarta și de a o lua în derâdere.
Uneori aveam senzația că mă mișc prin molozul Istoriei. Nu doar căutarea, ci și viața mea deveneau încet-încet absurde.
Mă întreb cum de Petrowskaja nu s-a pierdut pe drum. Iau creionul în mână și trasez timid și tremurând ramurile unui arbore; ele se ramifică din ce în ce mai mult; zăresc parcă prin vis nume, evenimente și știu că m-aș simți cu totul acaparată de o călătorie în adâncul proprie-mi familii. Adesea, povestirile din Poate Estera capătă o nuanță documentară, dar talentul scriitoarei este indiscutabil. Katja Petrowskaja reușește să creeze o poveste cu zeci de tentacule, cuprinzând multiple planuri și, în același timp, dând impresia unuia singur, care se întinde peste întreaga Europă a secolului al XX-lea.
Finalul mi-a smuls inevitabil un zâmbet. Avem o luptătoare, o călătoare hotărâtă, oprită acum la încrucișarea străzilor unde a copilărit, revizuindu-și cele mai dragi amintiri, fiind absorbită de propriile simțiri, de bucuria de a fi din nou acasă, de a fi stăpână a sentimentului de apartenență la un loc, la o mare familie: ea încă mai zâmbea, m-a privit ca și cum m-ar fi recunoscut și-ar fi sigură că eu nu aș recunoaște-o niciodată, iar apoi a zis-ori poate mi-a reproșat?-, În ultimul timp vă întâlnesc un pic prea des pe-aici! Și eu i-am răspuns uimită că nu am mai fost aici de ani de zile. Asta n-are nicio importanță, a zis ea. Prin urmare, ești acolo unde ți-e spiritul, acolo unde te trage inima.
Poate Estera, recunosc, este o provocare pentru orice cititor de a-și „vizita”, cunoaște și asuma propria familie, de a deschide ochii și de a citi semnele, de a nu întoarce capul înainte de a înțelege cine este cu adevărat.
Altfel, Gorgona trecutului te poate încremeni pe vecie.
*Katja Petrowskaja este invitata „Întâlnirilor Alecart” miercuri, 4 oct., ora 14, la Colegiul Național Iași, în prima zi a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere.
(Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași. În numărul 19 al revistei „Alecart” veți putea citi încă o cronică a romanului Poate Estera.)
