Literatura lumii abundă în cărți în care podurile sunt personaje în sine.
Cauți frumusețea și habar n-ai că între rai și iad distanța e aceeași ca între sublim și ridicol. Un pas. Dar ce pas. Liniștea unei comune franceze cu peisaje ce atrag turiștii an de an este spulberată de o serie de evenimente care destramă atmosfera feerică și transformă destinația de vacanță într-un cadru de coșmar. Romanul lui Radu Paraschivescu Podul Diavolului (editura Humanitas, 2022) se prezintă ca o colecție de mitologii locale ale unei lumi pestrițe care, odată explorată, se dezvăluie în cele mai întunecate nuanțe, pentru că în Saint-Cirq fiecare își are secretul și își ține sub tăcere marile greșeli. Ascunderea secretului este în sine o falsă convenție, căci în mica localitate totul se descoperă mai devreme sau mai târziu. Datoria localnicilor este de a-și proteja secretul și, odată cu el, o parte din imaginea plăsmuită de dragul armoniei aparente. Chiar și în fibra acestui loc paradisiac se infiltrează esența răului a cărui prezență se face simțită sub diverse forme. „Ilustrata franceză”, cum o numește Radu Paraschivescu în prefață, pune în lumină bizareriile, misterele, legendele fondatoare ale unui sat uitat de Dumnezeu și ținut minte de diavol, dar și fricile, lașitatea și metodele de autoconservare ale omului.
Construirea unui pod echivalează cu o tentativă de completare – de fapt, de îmbunătățire – a lucrării divine. Or așa ceva e de neiertat și de netolerat (…) podul e o erezie și trebuie tratată ca atare.
În 2012 în Saint-Cirq trăiau 198 de suflete, însă aglomerarea este dată de turiștii dornici să exploreze satul și împrejurimile sale. La Cahors, o localitate apropiată, Pont Valentré, construit cu peste șapte sute de ani în urmă, devine atracția principală pentru curioșii dornici de a descoperi frumusețile ascunse ale Franței. Care este semnificația acestui pod și cum ajung viețile personajelor lui Radu Paraschivescu să fie legate între ele prin intermediul acestui simbol local? Englezul Bertrand Eno vorbește franceză, iar franțuzoaica Anne Drobret vorbește engleză. Primele pagini ale romanului ne prezintă acest cuplu străin rupt de aerul pitoresc, singurii ce se vor dovedi fără secrete în acest joc al măștilor. Ajunși la librăria Trandafirul Imposibil, Laurent Doucet îi întâmpină cu povești despre numirea librăriei și despre onoarea de a ști că pe străduțele din Saint-Cirq s-a plimbat chiar André Breton.Vizita poetului este marcată și de descoperirea unui cadavru în apropiere tocmai de podul pe care toată lumea caută să îl imortalizeze, Pont Valentré. O îndosariere a faptelor menită să sporească autenticitatea spațiului și a personajelor care îl populează. Laurent păstrează în tonul său iluzia unui basm construit care doar îi intrigă în primă fază pe Anne și Bertrand. Apoi uciderea librarului Laurent închide „granițele” satului, mitul suferă o metamorfoză și ia forma unei noi realități, blestemul este împlinit. Localnic, turist, o gloată informă prinsă într-un loc în care nu se poate întâmpla niciodată ceva șocant. Și totuși, iată că se întâmplă. A ști că într-un loc idilic se pot comite crime îți domolește un pic entuziasmul de turist căzut în mrejele locului. Pentru Anne nu este decât începutul unei căutări atente în jurul său. Albumul cu desene (printre care și unul cu Pont Valentré alături de care se poate zări o grămăjoară indescifrabilă sau „un cadavru”) și cartea cu însemnări a lui Breton frunzărite cu ocazia primei vizite la librărie constituie pentru ea primele indicii pe care le va folosi în încercarea de reconstituire a unui fir logic al evenimentelor. Anchetatorul Michel Durcis pare cu un pas în urma lui Anne, cea care asamblează piesele puzzle-ului. El oprește făptașul, dar tot traseul, legăturile subtile, nevăzute, investigația, foarte multe frânturi din întregul tablou sunt puse cap la cap de către Anne, iar cititorul participă la ancheta în desfășurare în mare măsură prin intermediul ei.
E timpul să vezi moartea cea zăludă.
Fluxul evenimențial redat din perspectiva unui narator obiectiv urmărește detalii ce compun cadrul evenimentelor, dar și trăirile, emoțiile, fricile, descrierea precisă a impulsurilor comportamentale ale fiecărui personaj. De asemenea, în corpul textului se observă inserțiile sau așa-zisele capitole din cartea unei cercetătoare despre istoria construirii mai multor poduri din Europa. Unde vorbim de construcția unui pod, vorbim, în mod inevitabil, și despre un pact cu diavolul, despre un sacrificiu care se cere odată cu inițiativa de a anula distanța dintre două maluri, un suflet dat în schimbul ajutorului oferit. În lupta cu diavolul omul este supus la un test de inteligență și de sinceritate. Nu poate exista deraiere sau vreo tentativă de a-l înșela, căci acestea vor fi imediat sancționate. Vulnerabilitatea umană palpită mereu în acest mecanism. Blestemele rostite odată cu clădirea podului rămân mărturii ce străbat spații și timpuri. Uciderea adulterinului Laurent, a onanistului Maxime Tournier și planificarea asasinării primarului homosexual din Saint-Cirq, nedusă însă până la capăt au menirea de a respecta și de a onora blestemele ce stau la temelia Podului Diavolului din Cahors. Redon Gilles Barnet este „agentul asanării”, membru al Confreriei al cărei semn este recunoscut la scena ambelor crime. Ce reușește Radu Paraschivescu prin această figură care lucrează din întuneric este să surprindă adâncimile unei interiorități pentru care răzbunarea morților din trecut devine motor pentru acțiunea de exterminare a răului pe care îl citește în jurul său. În plus, bărbatul nu urmărește doar crima, cât și efectele ei asupra turismului aproape sufocant. Până la urmă, vor pleca. Se va face ordine. Se va face curățenie. Și se va putea respira din nou aerul bun de altădată. Întâmplător sau nu, bondocul poartă numele arhitectului lucrărilor de la Cahors pentru Pont Valentré (Gilles de la Rougerie). Concretizarea acestor sentințe nu se răsfrânge și asupra stilului autorului. Departe de a păstra sobrietatea, romanul lui Paraschivescu se remarcă printr-un umor fin, salvator pentru personaje. Simplă, chiar jucăușă, posibila manie a lui Redon este tratată doar ca un pretext pentru fundalul unei crize ce vizează celelalte personaje dornice să își păstreze secretele: baronul Narbo de Rent trăiește în apropierea mamei care l-a renegat o viață întreagă, Pauline Burma dorește să își salveze fratele pictor de răzbunarea unui interlop, René Bondrat își înscenează moartea cu ajutorul surorii Pauline, aceeași Pauline are o relație cu anchetatorul Michel Durcis, Maxime Tournier o iubise în secret pe soția lui Michel Durcis. Un șir nesfârșit de relații, un vârtej abia simțit.
Cineva face un joc bizar aici.
Pe cât de interesantă este camuflarea lui Redon ca simplu servitor în casa baronului Narbo de Rent, pe atât de surprinzătoare este viața stăpânului său. Îi este imposibil baronului să treacă neobservat în Saint-Cirq unde credeam că pot să iau totul de la capăt fără să știe nimeni cine sunt, al cui sunt și ce-am făcut la viața mea. Costumele extravagante, obiceiul de a-și purta propriile pahare în buzunar în toate locurile pe unde ar merge, aerul de superioritate, toate aceste nu sunt decât parte din recuzita unui actor profesionist. Baronului nu-i place doar să-și joace musafirii pe degete, ci să-i și umilească. Cu un titlu nobiliar cumpărat, cu o mamă rece, distantă, fostul actor de la Le Masque Joyeux se alătură galeriei de personaje imprevizibile. Apropierea de mamă vizează găsirea făptașului, pentru că falsul baron știe că în spatele perdelelor mama sa privea străduțele întunecate, zărindu-l pe Laurent Doucet tocmai ieșind din casa amantei sale și fiind atacat pe neașteptate: Cine-a fost, mamă?. Când Redon este prins, stăpânul său pe chipul căruia nu se citește nimic din aroganța obișnuită (…) are un aer dezamăgit, aproape îndurerat. Așteptările îi fuseseră înșelate. Devoalarea reflexelor morale ale acestor personaje vine odată cu observarea gesturilor, a momentelor de repaos și nicidecum din dialoguri, chiar dacă ele ocupă o bună parte din paginile romanului.
Podul Diavolului este o plimbare în locuri de vis și un avertisment – oriunde în această lume, chiar și în așa-zisele colțuri de rai, dospesc sâmburi ai iadului.
[Citește AICI și cronica unui alt volum semnat de Radu Paraschivescu]
*Amalia CARCIUC, membră a Clubului Alecart, este studentă la Facultatea de Litere -UAIC & redactor „Timpul”. În liceu a fost redactor Alecart și olimpică la Olimpiada de Lectură.
Lucrare din foto: Adrian GOR
