Având deja experiența lecturii romanului Autobiografia, dar și a întâlnirii cu José Luís Peixoto de la Alecart din cadrul FILIT-ului, mă așteptam ca poezia lui să fie spectaculoasă. Iar așteptarea nu mi-a fost înșelată. Antologia Poeme reunite surprinde tocmai prin efervescența și forța poemelor de a reconstrui imagini dintr-un timp parcă imposibil de recuperat, urmând ca, mai apoi, să compună realitatea din care Peixoto se hrănește zilnic.
Când am obosit să mă mint pe mine însumi/ am început să scriu o carte de poezii.
Ceea ce este interesant la volumul de poezii al lui Peixoto este faptul că acesta nu își propune să „șocheze” lumea cu frânturi dintr-o viață de om din care au rămas doar urme ale unor lumini din orașe-ndepărtate, ale unor locuri în care nu exiști, ci din contră: simpla trăire a trecutului aduce cu sine reasigurarea că totul va fi bine, că lumea nu și-a pierdut încă elementele de susținere. Iubirea, poezia, muzica devin resorturi ale omului ce nu vrea să se despartă de el însuși, de universul în care a fost aruncat și pe care l-a cucerit, contaminându-l cu privirea în care s-a născut iubirea,/ cu cerul, casa, odaia și cutia unde e lănțișorul tău de aur. Iubirea, măsurată prin distanța dintre pereți, prin numărul pașilor de la canapeaua mare la fereastra închisă îi asigură omului nemurirea și îi oferă darul de a-i transforma pe ceilalți în niște mici figurine din mușchi, carne și oase, pe care să-i poți depozita apoi în tine: azi port chipul tău în mine. Prin actul de a iubi, omul preia atributele creatorului ce reduce întreaga lume la o casă în care, acum ceva timp, singurătatea și moartea nu existau: știu azi că am transformat lumea toată în acea casă, o strig pe/ mama, e într-una din camerele de sus, e foarte departe. îl strig/ pe tata. e foarte departe.
nu vreau să-mi închipui ziua în care va muri mama. vor fi flori/ și vor fi triste. va fi viață poate, dar atât de tristă de-a pururi.
Existența capătă sens numai prin întâlnirile cu alte persoane, prin procesul propriu de proiectare în celălalt. Volumul lui Peixoto este un volum al proiectării: în sine, în părinți, în frați și surori, în ființa iubită și chiar în străini. Pentru a ajunge la noi cu adevărat, este nevoie de un mediator, iar când acest mediator este imposibil de găsit, Peixoto apelează la vechile sale euri: se supune, constant, unui proces de reconfigurare. Ceea ce ar putea fi interpretat inițial ca o fugă de concret este, de fapt, strictul necesar care îl menține viu pe poet și care trasează linii de legătură între trecut, prezent și viitor, transformând poezia în ceva atemporal, în ceva menit a fi numai simțit și trăit. În final, exteriorul se convertește într-un prototip al interiorului, având ca piloni principali prezențe ce nu vor putea fi uitate sau înstrăinate vreodată.
Suntem atât de tineri și atât de rătăciți.
Singurul element care rămâne nealterat într-un spațiu al degradării este spiritul creator. El trăiește numai prin cuvintele pe care cu greu le eliberează și le așterne pe hârtie: Peixoto prinde viața cu ambele mâini, se încăpățânează să nu-i mai dea drumul și închide ochii. Sacrifică timpul în numele iubirii, al poeziei, pentru care merită să renunți la tine: închid ochii ca să te văd și ca să nu plâng. Reînvie copilul care fuge de întuneric, de boală (o disperare îngropată sub pomi) și se ascunde în brațele mamei, unde își are sursa toată iubirea din lume. Nimic nu e întâmplător, ființa ia parte la metamorfozarea continuă a universului, însă nu o acceptă sau însușește – de aici, poate, senzația de rătăcire: aruncat în centrul unui mecanism efemer, omul trebuie fie să se conformeze, fie să își creeze propriul sistem. Dragostea vine ca un antonim al rătăcirii, fiind cea care ghidează ființa, care aduce certitudini și care nu lasă loc de interogații. Iubirea înseamnă să știm/ că există o parte din noi care nu ne mai aparține./ iubirea înseamnă să știm că vom ierta orice acelei părți/ din noi care nu e a noastră: iubirea înseamnă să fim slabi, să ne fie frică și să vrem să murim.
Poeme reunite vine să aducă definiții pentru lucruri care se simt, să construiască imagini pe care fiecare și le poate asuma, se redea sentimente fără de care viața nu ar fi decât o numărătoare a anilor, o trecere prin timp fără vreun scop.
Odată ce unele prezențe rămân imprimate în suflet, nu mai putem fi niciodată singuri: ele vor continua să trăiască prin noi, iar noi vom fi dovada vie a unui trecut din care e imposibil să fim evacuați: Fiecare/ Din ei e un loc gol la această masă unde/ Mănânc singur. Dar vor fi mereu aici./ La vremea de pus masa, vom fi mereu cinci./ Atâta vreme cât unul din noi va trăi, vom fi/ Mereu cinci.
[Articol preluat din Alecart 26, ediție dedicată poeziei, Festivalului „Poezia e la Bistrița” unde José Luís Peixoto a fost invitat ca poet.]
*Alexandra Verdeș, redactor Alecart, este proaspăt admisă la Facultatea de Drept, UAIC.
