soluții & Probleme sangvinice, de Cătălin-Mihai Ștefan

Tot ceea ce reprezintă individualul, tot ce este înglobat în fiecare parte care alcătuiește umanul, toate amintirile captate de globulele albe (sau poate roșii, sau poate de niciunele dintre ele) ne stau în sânge și circulă prin labirintul capilar, de la copilăria din acvariul blocului la războiul alcoolului și al morții. Toate aceste Probleme sangvinice sunt surprinse cu o precizie anatomică de către Cătălin-Mihai Ștefan și analizate cromozomial-literar.

Atunci când decupam albușul ouălor prăjite și striveam gălbenușurile de sărea lumina din farfurie-n cârca orașului – de-acolo pe alți pereți.

Copilăria, încriptată dezoxiribonucleic, ca o sămânță din care încep să crească amintiri, poate fi considerată un proces genetic ce presupune o schimbare de cromozomi (particule de memorie) dintre om și prezent, o trăire a clipei atât de intensă, încât viața se răspândește prin tot circuitul macro sanguin, în universul exterior. Iubirea, catalizator care nu poate da greș, atacă inerția și este înțeleasă ca o simbioză dintre matur și imatur, ca o concretizare a sinelui, condensată în picături roșii sub formă de inimioare desenate strâmb cu cretă pe asfalt, atât de simplă, copilăroasă: poveste a degetelor lui și ale ei încrucișate asemenea catenelor de ADN (de-am fi fost adolescenți m-ar fi purtat pe părul despletit, aș fi strâns florile din curte cu toată verdeața ca pe-o pătură în care să o înfășor). Fără granițe, lipsită de greutatea înjositoare a realului, copilăria înseamnă o înlănțuire de imagini, o alternare a calmului matern și a panoramei văzute de pe bloc, un joc de lumini și de cioburi și de umbre, toate piese într-o recombinare genetică a prezentului neclar delimitat de trecut. Astfel, cerul comestibil, capac al acvariului uman de beton, blocul plin de viață, devine o origine spre care tindem, spre care privim, pe care o  atingem rămânând uimiți de fiecare moleculă de vis, lumină vărsată peste oraș (ajungeam imediat aproape de cer. Păsările evantau prin penele aripilor lumina pe chipurile noastre).

Le-aș fi lăsat fără dopuri, aș fi plecat înapoi la mine și le-aș fi destupat pe ale mele iar și iar până s-ar fi aprins ca niște lumânări.

Alcoolul și moartea sunt post imagini ale copilăriei duse într-un alt spațiu, al adulților și al războiului acestora, al ieșirii din acvariu și al așa-zisei maturități. Acel must dulce ca trecut printr-un mare nor de vată pe băț este o pseudo plasmă cu globulele albe de copilărie, amestecate cu alcoolul intrat în sânge, cu problemele sanguine, cu globulele roșii ca inimioare copilăroase îmbibate de oxigen, care scriu în continuare mecanic un cod genetic al memoriei malformate de viitor. Evoluția ca un exercițiu de echilibru, de adaptare, ca un ritual al monotonului bipolar și totuși rațional în care desincronizarea cronică dintre uman și poetic dă naștere a mii de trombocite ce încheagă realitatea (noapte cu lună plină de sinele soarelui). Sângele ca lumină lichidă ce curge în vene, cu gust metalic, atât de intens, și sângele ca o umbră neagră instabilă se descompun în dioxid de uman și oxigen rarefiat: două ipostaze ale copilăriei duse în spațiul intangibil, matur.

Li se-nmuiau toate oasele obosite de strâns din dinți, de spart cioate, de făcut copii și război.

Moartea, tangentă realității din acvariu, devine un element integrat în complexul vieții, iar prezentul o privire îndreptată în sus, de sub apă, spre cerul deformat într-o nuanță de acuarelă ștearsă de lumină (peștii erau siliți „să se uite-n ochii mei, care, desigur, erau singurul și ultimul lor cer”). Totuși, aceasta este construită contradictoriu și naște atâtea povești, căderi, războaie și istorie despre războaie la persoana I – ca o tensiune arterială cu tentă paradoxală. Sincronizarea dintre izul morții și cel familiar, simțit pe tot parcursul volumului, definește un spațiu viu în care poezia înflorește precum crăpăturile în panourile solare de pe bloc, apare ca o pauză de la uniformitatea realității plate și întruchipează un mozaic aproape anatomic de texturi și amintiri desenate puțin prea apăsat cu un creion ascuțit (căzuse de pe casă ca de pe culmile gloriei). Lupta ca o hemoragie în timp și în spațiu, altă problemă sangvină, are ca efecte adverse o inconștiență venită din absența creației și a statutului de creator, când strada vieții dinspre cimitir ajunge un reper de referință în caracterizarea sinelui (scormonesc în riduri, ca-n niște tranșee, după mine). Gustul sângelui, profund metalic, ca un răspuns la toate dezechilibrele umane aduse la același numitor comun, gândirea, leagă strâns prin intermediul simțurilor omul de cer, iar plasma capătă aromă de nori, de copilărie, tensiune și acvariu sub semnul negării morții (nu v-aș spune la ce m-aș gândi dacă le ocolesc privirile moarte ca să văd cerul).

Problemele sangvinice, preluate de către Cătălin-Mihai Ștefan și analizate la un microscop mental cu lentile literare, relevă un real atât de simplu, în diverse straturi de simțuri, cu perspective neuniforme reduse la o viteză constantă a sângelui, a timpului, a regenerării ludicului.

 

*Andrei Rusu este elev în clasa a X-a (mate-info) la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.