Nu mi s-a întâmplat de multe ori să rămân înmărmurită după terminarea unui film și revenirea la gesturile cotidiene. Dar Jodorowsky, cu stilul său inegalabil, menit să violenteze ochiul și interioritatea, mi-a reamintit că „mintea pune întrebări, iar inima dă răspunsuri”. Că trădarea sinelui e cea mai ingrată dintre toate formele posibile de ipocrizie, că renunțarea la al șaselea simț, acela al detectării, proiectării poeziei și al detonării excesului de sensibilitate e paliativul fără de care anostul ia în stăpânire tot ceea ce-i iese în cale – inclusiv pe noi.
Orașul-machetă, semnalment al situării înăuntrul unei realități-machetă, e atât de straniu și imprimă o stare apăsătoare pe care mi-e greu să o asociez cu cea provocată de orice altceva. Nimeni nu pare că este în locul în care se cuvine să fie. Nimeni nu pare că aparține locului și momentului de care are urgentă nevoie să aparțină. Măștile, trenurile false, zgârcenia și habotnicia patronului prăvăliei, care se va dovedi ulterior tatăl lui J., sunt semnalmentele unei spelunci principiale în care doar se poate intra, dar din care nu se poate ieși (aproape) niciodată. Sau, păstrând abordarea cinică până la capăt, doar ne autoiluzionăm că am scăpat definitiv de ea, păcălindu-ne memoria și afectul.
Privați de creativitate sau ostracizați incurabili?
Dosirea creativității, împreună cu punerea într-un seif a libertății și a somnului prin pierderea cheii sau împrumutarea ei printr-un act necugetat, e sinonimă cu punerea în cuier a gândului curat, lipsit de intenții pecuniare și de cele prin care faima poate fi atrasă. Poesia sin fin vorbește, bate din picior, strigă în numele nevoii intrinseci de a nu mai renega frumusețea căreia îi putem da naștere, de a nu ne mai risipi harul spre a purta ecusonul unei funcții bine cotate. Momente precum cel în care, alături de un tovarăș de breaslă deja consacrat merg doar în linie dreaptă, peste camion, prin casa bătrânei și în parcarea subterană sunt așteptați de o haită de dulăi. Pentru că obstacolele nu sunt acolo decât dacă vrem să fie acolo?
Jos manierismul!
Jodorowsky și gruparea căreia i se asociază se situează vehement împotriva imperativului estetic pe care i-l pretindem artei, împotriva menținerii creației sub imperiul atitudinilor, asocierilor și stimulilor social acceptabili. Imagistica la care apelează în interiorul filmelor sale și care rămâne o marcă definitorie a sa e inspirată din apropierea de mistica estică, de curentele filosofice asiatice și de practicile magice. Niciodată nu știm când se termină realitatea și când începem să fim păcăliți oferindu-ni-se un duplicat al acesteia sau un substitut extrem de convingător. Perspectivele iconice asupra statutului artistului se împletesc abracadabrant cu o serie de clivaje prin care nu mai știm cât din intervenția scenaristului, care își revizionează și recompune viața, schimbă nuanțele sau ele sunt fidele groazei pe care a însoțit-o revelația adevărurilor decepționante.
Alejandro cel bătrân avertizându-l pe Alejandro cel tânăr să nu-și repete greșelile sau măcar să se aplece cu mai multă atenție asupra dimensiunilor pe care le îmbracă ele. De la un punct încolo nu mai știm dacă fiecare dintre cei doi Alejandro e în corpul în care trebuie, în locul în care trebuie, pe deplin liber sau într-un iluzionism plin de nuanțe, în care libertatea își face culcuș în propria viață. Alejandro (cel tânăr) spune Mi-e frica de moarte!, iar Alejandro bătrânul îi răspunde Ți-e frică să trăiești!
Nu sunt un clovn, sunt un poet! Live! Live! Live!
Precum clovnul la care face trimitere, J. vine din țara celor care nu și-au trimis sufletul în exil. Devine circar, purtând costumul unui clovn cu aripi de înger, se culcă cu prietena lui Enrique Lihn, cel mai bun prieten al său, vine cu tovarășii săi artiști și dansează în fața casei arse. Experimentează până în punctul în care se șterge cu totul granița între ceea ce e permisibil și ce nu, dintre util și fatal, dintre tentacular și eliberator. Nu sunt vinovat (spus de patru ori), ca un ultim gest prin care își cere sie însuși răgaz și îndurare. Singurul motto care rămâne neschimbat este Viața e în toate!
ca un fluture arzând, ca o implozie, ca un dans contra cronometru
Voi îmbătrâni, voi muri, mă voi altera. A simțit, a scris, a rupt pagina, a ars-o, i-a adunat cenușa și a admirat-o. A simțit, a așternut pe hârtie, a lăsat-o intactă, a recitit-o și i-a dat sublima formă sub care s-a desfășurat în fața ochilor noștri. Jodorowsky rămâne un iluzionist al simțurilor care, precum cel din Maestrul și Margareta, se prea poate să fi epatat dincolo de nivelul de înțelegere care poate fi recuperat din afara poveștii, dar asumarea fără fâstâciri a situării în plină marginalitate e cea care îi atestă forța. Poezia care ia naștere înăuntrul lui, secundă după secundă, e capabilă să înlăture dictaturi, să croiască noi culcușuri ale simțurilor, să tonifice și să anuleze moleșeala minții. Tatăl îl găsește la debarcader, anunțat nu se știe de către cine că fiul său a decis să plece la Paris ca să se alăture grupului suprarealiștilor coordonat de Andre Breton. Îi dă pumni în burtă tatălui său. Căci nu l-a iubit. Nu l-a ascultat. Nu l-a înțeles. Îl rade în cap și îi taie barba pentru că s-a detașat de tot ceea ce era odinioară firesc, de conformismul prin care totul devine tulbure.
i have learnt to be. I have learnt to love. I have learnt to create. I have learnt to live.
După ce am închis laptopul și m-am surprins privind în gol, nu știam dacă figurile schimonosite și anularea graniței dintre masculin și feminin, liber și mai puțin liber, asumat și mai puțin asumat sunt forțate sau, din contră, de o veridicitate dezarmantă. Tind să înclin spre cea de a doua variantă acum, când imaginile s-au decantat și unda de șoc pare să cuprindă ceea ce ocolim, le iertăm celorlalți și nouă înșine când scoatem capul în lume. Poetizarea realității nu e o modalitate prin care se produce îndepărtarea de ea, ci o formă de a plonja direct în ea. Cu toate riscurile aferente.
(*Alina VIȚEL, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
