O vacanță, două reviste: Poesis International & Echinox

Anastasia Fuioagă: „Vacanța e în mod cert un bun prilej de a te îndepărta (temporar, ce-i drept) de lucrurile care nu îți plac așa mult, dar care trebuie făcute și, implicit, de a te apropia de cele care trebuie făcute pentru că îți plac. Citirea revistei „Poesis International” face parte, pentru mine, din cea de-a doua categorie. Așadar, un cadru propice unei plimbări prelungite printre filele acestei publicații: dimineața liniștită (exceptând, poate, bormașina vecinului, care, oricum, a devenit un sunet de fundal aproape indispensabil) alături de o cafea și lumina – în sfârșit! – caldă a soarelui, care se scurge prin geamul deschis al camerei. Scenariul va fi fiind dublat, către prânz, de câteva albume de progressive metal.

M-a atras încă de la început ideea de a concentra, între două coperte, un număr mare de poeți (și nu numai), români și străini deopotrivă. Ca o cititoare ce abia descoperă poezia, m-a bucurat enorm posibilitatea întâlnirii cu această varietate, mai ales că, trebuie să mărturisesc, multe dintre nume îmi erau necunoscute. În absența revistei probabil că nu m-aș fi aplecat asupra acestor poeți ori aș fi făcut-o mai târziu și mai greu. Aș putea asemăna paginile cu un ghid al poeziei, care facilitează apropierea fiecăruia de aceasta. Îți oferă unele explicații generale, dar îți lasă libertatea de a alege detaliile care te interesează într-un anumit moment, fără a exclude posibilitatea întoarcerii și găsirii altor aspecte într-un loc deja vizitat. Te face să îți pui întrebări, te determină să cauți mai mult, fie în substratul textului, fie despre acesta din urmă în alte texte. Te îndrumă și, în același timp, îți lasă libertatea de a cunoaște pe cont propriu; îți oferă un spațiu în care te poți mișca așa cum vrei, având concomitent alternativa de a ieși și a reveni la el. Tot pe aceeași linie, mi-a plăcut faptul că nu am găsit doar poezie contemporană, ci și poezie de sfârșit de secol al XIX-lea, respectiv, din secolul al XX-lea. Această bucurie se datorează, în cazul meu, tocmai faptului că, așa începătoare cum sunt, am un soi de reținere față de poezia care se îndepărtează temporal de epoca în care trăiesc (mai ales de cea cu rimă), reținere de care caut să scap.

Așadar, după o primă plimbare printre aceste pagini, mi-au rămas câțiva poeți, câteva poezii, câteva citate sau cuvinte. Un impact destul de puternic l-a avut Constantin Abăluță cu ale sale versuri: Cadavrele ce pică/ răspântiile necesare uitării/ cianură și demografie/ același set de orașe/ cu mai multe malluri decât străzi (Asta-i întrebarea). Alienare, risipire, neputință, indignare reprimată, acceptare în refuz interior. Guverne, legi./ Morală din congelator./ Abjecție la borcan./ Un ocean putrezește în inima mea. (Mai sincer ca Himalaya). Am găsit-o pe Lea Goldberg mai aproape decât m-aș fi așteptat de mine și de lumea în care mă învârt de zi cu zi: O, ce mare poftă de viață/ A celor care călătoresc spre moarte./ Ce dorință îngrozitoare/ Și ce zadarnic – / Să fii, să fii (Pe munții Ierusalimului). Am remarcat cu satisfacție prezența versurilor în original alături de traducere în cazul poeților străini. Dacă la limba ebraică alăturarea a rămas numai la nivel vizual, la limba suedeză, cuprinsă de un curaj aproape înfricoșător, am încercat să deslușesc înțelesul cuvintelor. Singurul la care am reușit, însă, a fost fotografiet, din motive evidente. Mi s-a părut interesantă și alternanța dintre articole (poezii lângă interviuri, urmate de cronici, ori de fragmente de proză). În firea mea de om ordonat, m-aș fi așteptat să mă deranjeze aparenta dezordine – dacă o pot numi așa -, dar mi-am dat repede seama că, de fapt, acest aspect își are scopul și efectul proprii. Dând paginile în căutarea unui poet mi-au sărit în ochi cuvintele lui Gökçenur Ç.: Moartea subliniază versurile care îi plac., cuvinte care mi-au provocat un amalgam de sentimente și mi-au dat în mod cert de gândit (prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce nu apare și un doar pe care l-am subînțeles involuntar în primă fază).

Mai am, însă, de căutat și de găsit, de descoperit și de înțeles. Mâine dimineață, îmi voi face, probabil, o altă cafea și voi purcede la o altă plimbare.”

(Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Raisa Manolescu: „Când privesc coperta simplă (dar nu simplistă) a revistei, îmi vine în minte acel citat pe care l-am auzit de atâtea ori: ,,Viața înseamnă culoare, însă alb și negru sunt mult mai realiste.” Două contururi negre ale unor capuri, levitând într-o imensitate albă: primul dintre ele având hașurat capul (sau, mai bine zis, mintea), iar celălalt vorbind. Revista „Echinox” proiectează, astfel, discrepanța dintre impresie și expresie, schițând un portret pragmatic, tridimensional al umanistului ce trăiește într-o crisalidă a ideilor, încercând să o extindă, dar, în același timp, să iasă din ea.

Am început să răsfoiesc paginile revistei, oprindu-mă la titlul articolului care mi-a sărit în ochi încă din cuprins: ,,Visul dinafara cărții” de Călina Părău, în care se analizează însăși dorința (sau necesitatea) literatului de a analiza, de a diseca realitatea – care fuzionează inevitabil cu ficțiunea până în punctul în care diferențele devin irecognoscibile – în milioane de fragmente, doar ca apoi să le divizeze și pe acestea. Înțelegerea lumii de către literat se datorează tocmai apropierii prin detașare, a perceperii concretului prin prisma abstractului, a conștientizării complexității din simplitate, ce facilitează ruperea lui de realitate chiar prin asumarea ei. Am regăsit această idee și în articolul ,,Se amână funerariile. Despre criza umanioarelor” scris de Ana-Maria Deliu, care surprinde răscrucea dintre științele exacte și cele umaniste, prăpastia dintre ele fiind mult mai adâncă în mentalitatea oamenilor decât în realitate: ,,We’re in this together, suntem produsul unui context cultural mai amplu decât metodele noastre și fiecare încercăm să generăm sens pentru dezordinea lucrurilor.” Chiar primul articol al revistei (,,Fais ce que tu voudras” de Simona Popescu, al cărui titlu l-am putut traduce cu ușurință în ciuda situării limbii franceze în sfera necunoscutului pentru mine) se constituie din dorința (adeseori iluzorie) a umanistului de a avea mobilitatea de a jongla cu anumite concepte și, în primul rând, de a avea libertatea a fi (excesiv de) creativ.

Revista ,,Echinox” configurează și reconfigurează imensitatea spațiului în jurul căruia gravitează umanistul, spațiu ce nu se rezumă nici pe departe doar la cărți, ci cuprinde ,,relativitatea lucrurilor, pluralitatea lumilor, ficționalitatea numerelor cardinale, ideologia din spatele dorințelor sale (despre care înțelege că nu sunt ale sale)”.

(Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.