Poetry (2010). Când viața este completată de poezie

De mult nu am mai vizionat un film în care cruzimea și mizeria lumii să fie tratate cu aceeași seninătate cu care sunt analizate de regizorul sud-coreean Lee Chang-dong, în Poetry. Realitatea căreia îi dă viață acesta este adiacentă uzualului existenței, unui cotidian cu valoare de adevăr-general, a cărui blândețe integratoare devine fundamentul resemnării ontologice față de tragedia biografică implacabilă.

Câștigător la Cannes în 2010, la categoria „Cel mai bun scenariu”, despre Poetry s-ar putea spune că ilustrează tragedia unui personaj anti-dramatic; Mija, adusă în prim-plan de Chang-dong, este o bătrână undeva la 60 de ani, purtându-și cu demnitate viața modestă, în timp ce îl are în grijă pe nepotul ei, un adolescent abandonat de părinți, pentru care se arată dispusă să sacrifice o pensie aproape insignifiantă și salariul de îngrijitoare a unui bărbat paralizat. Cadrul este, astfel, stabilit: o locuință modestă, plină de chilipiruri, într-un oraș liniștit din Coreea. Aici bătrâna, arătând un atașament optimist față de vocația ei de poetă, se înscrie la un curs de creație lirică, ce îi învață pe participanți că a scrie poezie înseamnă a privi cu adevărat lucrurile. La scurt timp după, îngrijorată de comportamentul neobișnuit al nepotului ei, Mija descoperă faptul că băiatul era unul dintre cei 6 agresori ai unei fete din liceu care se sinucisese. De aici, filmul lui Lee Chang-dong devine o tragedie predictibilă, înzestrată, însă, cu o naturalețe aparte, concretizată într-o estetică a tăcerii și a resemnării.

De un film ca Poetry este imposibil a ne apropia fără a o face, întâi de toate, de un personaj atât de încântător cum este Mija: în interpretarea impecabilă a lui Jeong-hie Yun este pus în lumină caracterul blând, ușor distras al acesteia, care îndeamnă la empatie și devine, în sine, o personificare a spiritului poetic din lucrurile simple. Într-o anumită accepțiune Mija însăși este, fără îndoială, unul dintre lucrurile simple de la care pornește poezia: o bătrână senină într-un context social cenușiu, a cărei existență nu pare a depăși limitele ordinarului. Încă din primele cadre iese în evidență prin ținuta elegantă, purtând haine modeste, însă atent aranjate și reconfortantă rămâne privirea acesteia aparent rătăcită în permanență, căutând parcă ceva aflat întotdeauna atât de aproape, și totuși imposibil de atins. Așa cum își caută cuvintele în timp ce este diagnosticată cu Alzheimer, rătăcirea Mijei este blândă, ca și cum ar avea loc într-o dimensiune proprie, supradefinită, în care legile interne sunt suficiente.

Imposibilă de trecut cu vederea este sensibilitatea aparte a femeii, concretizată în empatia față de tot ce este în jur: de la bărbatul paralizat pe care îl îngrijește, până la adolescenta care se sinucide din cauza grupului de prieteni ai nepotului ei și, bineînțeles, la mama acesteia. Purtându-și lin pașii în micul oraș, ținuta Mijei, privirea pierdută și aura aeriană, parcă ruptă de realitate, anticipează inserarea poeziei în existența bunicii: entuziasmată de promisiunea de a modela în câteva săptămâni poeți, promisiune anunțată în afișul cursului, bătrâna se alătură unui grup de scriere creativă și urmează să descopere poezia ca pe o lirică a simplității și a stării de a fi întru simplitate (se scrie nu atât despre realitatea de zi cu zi și obiectele acesteia, cât despre felul în care fiecare dintre acestea ne inspiră anumite trăiri) pliată perfect personalității sale, la granița dintre inițiativă și resemnare, între speranță și cinism, între adaptare și rătăcire existențială.

Estetica tăcerii

E multă liniște în Poezie: tăcerea unei existențe singure, pe care Mija o proiectează la periferiile unei împliniri facile. Asemenea unui personaj, liniștea îmbracă diferite forme: așteptarea diagnosticului, drumul cu autobuzul, imposibilitatea comunicării cu nepotul ei, înmormântarea colegei lui de clasă, ghicirea jumătăților de cuvinte pe care la rostește bătrânul paralitic, confuzia adulților care învață să scrie poezie, liniștea apăsătoare dintre cei 5 tați ai băieților, care încearcă să găsească o metodă prin care să cumpere de la mama fetei abuzate siguranța și libertatea fiilor trasează contururile unei adevărate estetici a tăcerii, care, cu toate că ar trebui să copleșească, accentuând situațiile tensionate, pare a fi, de fapt, exact ceea ce alină drama Mijei. Naturalețea acesteia este suprapusă măsurii cuvântului, anticipând, însoțind și potențând explorarea poetică a femeii.

Este spectaculos cum impunerea perspectivei regizorale, dinspre exterior spre interior, pare întotdeauna a analiza lumea peste umărul Mijei, viziune impusă și consolidată întocmai în „liniști”: toate personajele tac, însă, fără îndoială, bătrâna tace într-un fel diferit. Felul în care femeia cântărește cuvântul poate fi privit din trei perspective distincte: pe de o parte se află dimensiunea socială, pe de alta, responsabilitatea familială și, în cele din urmă, vocația poetică.

Mija este feminină și grațioasă, cu un entuziasm sincer față de viață, care pare a fi contagios. O primă ipostază a ei este surprinsă în scenele de la începutul filmului, unde se evidențiază, prin contrast, modurile în care ea asumă comunicarea: imposibilitatea de a stabili un dialog cu vânzătoarea este așezată în opoziție cu nesfârșitele convorbiri telefonice ale bătrânei cu fiica sa: neînțeleasă, supusă unei anumite izolări, Mija întinerește ori de câte ori este sunată de fiică; pradă anomaliilor temporale și unei vieți de sacrificiu, pentru bunică, fiica este ceea ce asigură continuitatea și coerența existenței, devenind un simbol ce permite reinvocarea tinereții. Totodată copilă (tânără femeie), mamă și poetă, Mija populează un spațiu propriu care îi promite un echilibru independent de frământările trecătoare ale lumii.

Ea însăși tratată cu tăceri dure și răspunsuri tăioase de către nepot, în preajma băiatului cuvântul bătrânei trădează disperarea mamei care este pusă față în față cu destinul în ruine al propriului copil. Mija nu comunică cu adolescentul, însă, în profunzime, îl înțelege. De la țipetele care cer de la acesta un răspuns, până la liniștea dezarmantă de la întâlnirea cu părinții băieților implicați, bătrâna ia asupra ei până la capăt responsabilitatea față de viitorul nepotului, în numele căruia este pregătită să își încalce principiile. Cu toate că femeia conștientizează natura spațiului în care băiatul ei pătrunsese, ea aparținând unei cu totul alte dimensiuni morale față de cea din care descind părinții celorlalți tineri, Mija acceptă tot ceea ce ar putea promite salvarea nepotului ei; neavând resursele financiare necesare pentru a contribui la fondul cu care tații celorlalți vor să cumpere tăcerea părinților fetei decedate, bătrâna tace stânjenită, în timp ce bărbații din jurul ei tac stânjenitor. Ei nu fac parte din aceeași lume cu Mija, așa că citesc în atitudinea ei absentă reticența în fața angajamentului financiar, în timp ce, de fapt, ceea ce sugerează cuvintele nerostite ale bătrânei este impasul moral în care se regăsește.

Nu întâmplător, atunci când presiunea devine greu de suportat, bunica alege să se îndepărteze și face exerciții de „a privi lumea altfel”. Admiră florile și își caută poezia în ele. Gândului liric al Mijei îi subîntinde tăcerea; alcătuită dintr-o cu totul altă substanță, pentru ea căutarea cuvântului poetic înseamnă salvare și regăsire de sine. Până în ultimele cadre ale filmului, poezia bătrânei tace, iar ea întreabă din când în când în jur unde se găsește inspirația poetică. Pe măsură ce începe să contemple fiecare obiect al existenței sale, viziunea femeii asupra lumii se cristalizează. Chiar dacă alege compromisul și își vinde principiile în încercarea de a-și salva nepotul, o face asumat și fără a blama pe nimeni; Mija este sinceră și dreaptă față de destin și față de ea însăși, dezvăluind onestitatea celui care pătrunde esența fiecărui lucru și înțelege rolul acestuia în propria existență. Plină de vitalitate și optimistă, bătrâna nu se arată niciodată neîncrezătoare: ea acceptă soarta și cursul acesteia, încercând doar să își completeze viața prin poezie.

În anti-tragedie

 Este tocmai tăcerea cea care potențează aspectul anti-tragic și anti-dramatic al filmului; cu toate că antrenează personajele într-un conflict amplu, fondat pe probleme profunde de etică spirituală, socială și familială, Poetry impresionează prin simplitate și prin felul în care în mijlocul tensiunii copleșitoare personajul principal demonstrează un calm implacabil, care nu mai ține de gestionarea situațiilor apăsătoare, ci devine o liniște existențială. În linii mari, destinul tragic al Mijei are ca punct de pornire contextul care a adus-o în ipostaza de a crește de una singură copilul fiicei sale. Considerată depășită de viața adolescentină, bătrâna este îndepărtată de către nepot, fiind pusă, ulterior, față în față cu obligația de a-și ajuta copilul, în ciuda empatiei cu mama colegei care s-a sinucis și a compătimirii sorții acesteia. În încercarea aplanării conflictului, ea își vinde principiile pentru a obține suma necesară negocierii cu mama copilei, iar apoi asistă la arestarea băiatului pe care încercase să îl protejeze. În mijlocul acestui tumult, seninătatea Mijei și felul în care ea integrează existenței drama ca pe un dat surprind nu suferința sau criza morală și familială, ci ilustrează lucrul în sine și realitatea exact așa cum este aceasta, transmițând emoția de a fi și impunând spectatorului rătăcirea alături de bătrână printr-o poezie care începe și se termină în substratul tangibil al firii.

 Să scrii ca și cum ai uita cine ești și să o iei de la capăt

 La începutul filmului, ceva plutește aproape îngrijorător pe apa râului vreme de câteva secunde, pentru ca imediat imaginea să o înfățișeze pe Mija care descoperă că suferă de Alzheimer. Naivitatea dulce a personajului și eleganța simplă, colorată, a femeii, puse în legătură cu felul în care aceasta pare să își piardă șirul gândurilor completează imaginea poetului, care nu întâmplător își începe creația cu o boală a uitării: înainte de a începe poezia, bătrâna trebuie să se rupă de tot ceea ce i-a fost predefinit și să înceapă să privească obiectul lumii dintr-o altă lumină, care să îi permită pătrunderea esenței acestuia. Doar despre ceea ce este privit profund și înțeles ca ansamblu se poate scrie.

Să scrii ca și cum ai uita cine ești și ce sunt toate lucrurile din jur, ca și cum te-ai așeza sub copacul pe lângă care treci zi de zi și i-ai admira dintr-odată fiecare frunză, fiecare fruct și fiecare floare sau să ieși în momentul decisiv din încăperea în care viitorul copilului tău este hotărât pentru a admira o floare, asemenea Mijei, înseamnă a o lua de la capăt; iar, în Poetry, a o lua de la capăt e poezie.

Poezia sunt eu

 Mi-a plăcut să mă gândesc la Mija ca la o metaforă poetică, un vers transpus în uman, înscris unei lirici proprii. Modestă, însă extrem de elegantă, blândă, uneori elocventă, ușor pierdută și, mai ales, empatică, bătrâna își face loc în dimensiunea pe care o populează asemenea poeziei în sine. Neînțeleasă și cu reacții imprevizibile, iertătoare, renunță la a căuta soluții pentru niște idealuri în numele cărora, totuși, se compromite. Iată de ce mi-a fost cu neputință evitarea asocierii dintre Mija și actul de a scrie, de a te plasa în poem, de a uita întreaga lume și a reînvăța, odată cu versul, viața la periferia frumuseții și a durerii.

 

 

*Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

**Articol preluat din ALECART 22 (aprilie, 2019).

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.