Poets in Transylvania, Ziua I a Festivalului Internațional de Poezie de la Sibiu

Generozitatea oamenilor este generozitatea poeziei și viceversa, într-o relație strânsă și modelatoare care se aciuează în sine și se relaxează peste noi, viu-plutitor, de fiecare dată când cercurile prieteniei pe care le naște devin din ce în ce mai largi, imponderabile și calde, ca noaptea aceasta la Sibiu care ne-a găsit, pe mine și pe Andrada, mult mai aproape de noi și de Ea. Prezența noastră la a șaptea ediție a Festivalului Poets in Transylvania este încercarea personală de a înțelege că frumusețea este o acuzație (gândul lui Ezra Pound amintit de Radu Vancu în deschiderea festivalului), dar că blândețea acuzării este oglinda fragilității prin care, consecvent, orice act creator îndreaptă degetul asupra a ceva ori a cuiva și așteaptă sau caută numirea. De aceea, surpriza și bucuria deopotrivă de a fi aici au lărgit exercițiul nostru de admirație, ca răspuns la generozitatea umană și poetică, sobră, verticală, strecurată în zâmbete subtile, a lui Radu Vancu. (I.T.)

Am speranță, dar mi-e și teamă. Ambele în egală măsură.

Nimic mai melodios decât versurile în lituaniană ale lui Indre Valantinaite, dublate de o prezență aproape serafică. Cadența seducătoare învăluită în moliciunea tăcerii. Și apoi lama ascuțită a sensului. Scurt-circuit: o realitate care vine peste tine ca o avalanșă de care nu ai fost avertizat. Și o iei la vale, fără suflare, prins în frumusețea aceea pură care știi că te va conduce direct în neant. Ar fi un păcat să nu venerezi viața, rostește Indre Valantinaite, și cuvintele te rostogolesc printre secțiile și coridoarele spitalelor, dar tu știi că ai piele luminoasă, dinți puternici, oase și unghii / date să îndure tot, chiar împotriva voinței mele, / apucându-se cu toată puterea lor de ceea ce noi numim / viață. Frumusețea se plastifiază, o ramură își întinde zadarnic mâna după un nor, aceeași mână a regizorului care a creat cerul din care cade grindina și cerul din care se rostogolesc bombele, aceeași mână care se întinde prea târziu pentru a curma agonia albinei, dar care-i așază rămășițele / pe tronul unui bujor. Imaginile se succed cu voluptate, închizând în ele crâmpeie de fragilitate și vinovăție, o conștiință aproape istovită, dar pulsând spasmodic în căutarea unui sens, a unui echilibru între ceea ce este și ceea ce ar putea fi: Înaintea unui zbor, suntem informați / cum să rămânem în viață dacă avionul se prăbușește. (E.M.)

Apoi oamenii se vor umple de oameni

Poezia lui Teodor Dună face nu doar ca pereții să tremure ușor, de o parte și de cealaltă a sa, ci ea umple și reumple nevoia nestăpânită de sensibilitate a cititorilor săi, justificând unul dintre instinctele fundamentale ale omului, acela de a se feri în permanență de el însuși. când sunt mai încăpător decât tot întunericul,/ iau o pâine fierbinte./ îi scot miezul și mă așez în ea. Viața, ca un catalizator al tuturor fricilor, este o problemă de speranță sau de camuflaj, tulburată din varii micro-dimensiuni care pornesc în căutarea și sprijinul fericirii. Preaplinul e, la rândul său, o modalitate de scăpare sau un mijloc de expresie și neajunsurile curg și se întretaie bucuriei fățișe cu acuitatea unui zbor îndărăt. Aglomerația simțurilor este aglomerația existenței de netăgăduit și care pulsează și se răstălmăcește pe sine la infinit, până când omul ascuns devine omul văzut, a cărui viață este limpede, chiar dacă întâmplătoare și fragilă. (I.T.)

 Dacă se poate totul fără zgomote / Peste noi să facă vântul liniște.

Ca un giulgiu aspru peste suferința umană s-au întins în sală și peste noi versurile lui Marianne Magnin și am simțit în aura asta sălbatică / A fricilor noastre prezența morții. Dangătul clopotului a pătruns și el, ușor solemn, ușor desuet, ca la un semn, când poeta ne plimba printre măștile mortuare fisurate tocmai de gândul că nimic nu vine / Nimic nu va veni / În acest punct liniștit / Din centrul dezordinii. În lumea care pulsează a versurilor ei totul pare a se afla în mișcare, în descompunere, în căutare, chiar și febra nopților amețitoare, chiar și rănile / Arc strunit în întuneric. Un soare roșu pare a se ridica luminând apocaliptic gânduri, stări, așteptări. Un gând de nemișcare, de împotrivire curenților se înalță pentru a revendica egalitatea necesară, numită ca și cum ar fi permanent trăită, egalitatea dată de atât de firescul și totuși cutremurătorul Memento mori.  (N.M.)

Lasă lucrurile să meargă de unele singure, / amestecându-se cu propriile umbre.

Când s-a terminat momentul de lectură al Kseniei Golubovich, privirea ei a căutat sala. Am avut senzația că abia atunci a ieșit dinăuntrul poemelor ei și a testat nu atât reacția celorlalți, cât efectul cuvintelor-concept față în față cu o posibilă emoție, cu un gând. Tensiune între dulceața limbii și tonalitatea neutră, semi-indiferentă, în tandem cu această poezie conceptuală, care te lovește în moalele capului. Idee, nu revărsare de emoție, căci, în poezia ei sentimentele nu vin dinăuntru, ci sunt reflexia filmelor, a cărților, a gândului purificat. Ksenia Golubovici transformă conceptele în imagini, își caută alter-euri, se multiplică în interiorul gândului pentru care realitatea e un fapt ce trebuie decantat; un Derrida feminin care trăiește în spațiul poeziei ca în lumea ideilor pure: Am zâmbit, am fost de acord / să scriu ceva despre aeroporturi, / La fel cum spunea Jacques Derrida / filosofia contemporană se scrie în timpul zborului / dintre New York și Tokyo – / idee la care m-am gândit mult la acea vreme.  Adierea celorlalți ajunge, în cazul acesta, prin intermediul, niciodată direct. Fără a scrie o poezie livrescă, ea aduce printre noi umbra gândului, pentru ca întâlnirea cu senzațiile să se poată produce. Cuvântul poemelor Kseniei Golubovich e chiar umbra aceasta a unui gând dus până la capăt: O ultimă adiere – acea / adiere ajunsese la mine în filmul precedent , / film în care trupul mătușii mele / era cel al unui copil, care a crescut și a dispărut / odată cu cenușa din crematoriu. Impresia că sunt prea multe gânduri și prea puține cuvinte, prea multe sentimente și prea puține rugăciuni,, prea multe zboruri li prea puține aeroporturi, prea mulți oameni și prea puțină poezie. (E.M.)

cum un singur ciripit de pasăre de după geam/ ne poate face să tresărim și altceva venit de la oameni/ ne lasă indiferenți

Acolo unde sensibilitatea întâlnește forța, unde tandrețea sondează profunzimea și profunzimile simplității candide, versurile lui Victor Țvetov brodează imagini a căror frăgezime trădează siguranța și acuitatea de expresie a celui care în rămășițele unei vieți acceptabile trăiește poezia.

În urma lecturilor pe care am avut ocazia să i le ascult la Bistrița (Poezia e la Bistrița – 2019) și la Iași (FILIT – 2019), am fost marcată de felul în care aura pe care o emană se pliază până la ultimul detaliu pe sinteza sau, mai bine-zis, simbioza delicatețe/intensitate care transpare în poemele sale – aură pe care, bineînțeles, a adus-o și în prima seară a festivalului Poets in Transylvania, la Sibiu.

un arici foșnea alături de noi/ ți-am zis asta; / gândindu-mă la ce vor face europenii ăia din tine./ Ceea ce nu a putut să facă un moldovean. Delimitările și limitările, marginile și ruperile lor sunt pregnante în poezia lui Victor Țvetov întocmai prin modul în care modelează receptarea factorilor exteriori: suprasaturația (răsfrântă înspre și, mai ales, dinspre oameni) se dizolvă într-o tristețe moale, iar subzistența înseamnă turnarea nostalgiei în forme blânde: am aruncat o mână de pământ peste lemn și sunetul / acela m-a băgat în întuneric. / am plâns două zile, cam asta am putut să fac, / încă un an după asta la televizor a rulat serialul ei / preferat / și eu atins de o tristețe teribilă un an am tot urmărit serialul ./ de-ar ști ea că antonio a murit și el / și roza închisă în casă îi plânge de milă.

Nu am putut să nu observ felul în care publicul tânăr și foarte tânăr din sală a rezonat cu textele lui Victor Țvetov (zâmbind sau oftând în șoaptă), recunoscând în ele întocmai acele amănunte, trecute de cele mai multe ori cu vederea, din care suntem alcătuiți: nu știam ce să fac cu toate astea, ca atunci când mi s-a / dat o bancnotă prea mare pentru dorințele mele / și mintea mea intrase în panică refuzând să accepte că / și cu asta / poți să-ți cumperi gumă de mestecat. (A.S.)

Corpul nostru în fisuri, între fracturi / a fost așa de ani buni, de ani buni.

Magie pură de sonorități pentru a aduce mai aproape adevăruri sociale, politice, imaginea despre o țară și realitatea ei: cea istorică și cea prezentă. În versurile lui Anat Zecharia părea a răsuna și vântul deșertului, și suferința, și invocația, și cuvântul bici care nu uită și nu iartă pentru a scoate de sub coaja lucrurilor miezul lor. Tulburător pentru că este putred. O poezie deopotrivă stare și acuzație îndreptată împotriva a tot ceea ce ni se spune că e firesc, că e bun, că e bine. Și dacă nu firesc, bun și bine, măcar inteligibil. Strâns înfășurate în realitatea israeliană, poeziile ei recuperează imagini din Tora, le ciocnește de prezentul de piatră, le contorsionează și caută să spună doar adevărul. Un adevăr clamat dincolo de masca Domnului prim-ministru sau de brutalitatea unui multiplu act de agresiune care transformă femeia de curaj, femeia casei, în victima unei agresiuni sociale – singura formă care o face să se iubească pentru o clipă. Vitejia de a sfărâma suprafața cuvintelor, a gesturilor, a lumii și de a scoate la suprafață puroiul dens și strigătul de disperare: o mare dragoste mă scormonește / și nu va renunța. /  Ridici și cobori brațele.  (N.M.)

ultimul dumicat l-am smuls din ciocul păsării ăleia de nevoie, să mă transform și eu într-un cuțit de bucătărie, să te învăț în sfârșit tot ce știu, la lumina brichetei, cu buzele plesnite ca după o lovitură neașteptată, clefăind cearcănele unui azil de bătrâni

Poezia lui Claudiu Komartin m-a făcut să trepidez în sincron cu întreaga încăpere: tremurul și cutremurul sunt subsolul, corpul și acoperișul templelor în care memoria este disecată (fără a afla vreodată dacă) până la recuperare sau până la risipire. Iubirea firavă de viață față în față cu iubirea crescândă și acutizată (adesea până la durere) pentru oameni, în același timp cauze și consecințe, stau în spatele a ceea ce pare a fi o încercare de a stoarce din cele mai întunecate locuri o lumină cât de mică, o portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele, speranța timidă și eventuală la o formă de salvare. După-amiezile din copilărie în care eram dus la frizer,/ cu soarele rotund și alb/ poleind străduțele-ntortocheate,/reflectându-se în oglinzile/ mașinilor urcate pe trotuar într-o rână,/ soarele ce făcea suportabile până și fațadele/ blocurilor de la marginea acelui cartier muncitoresc o/ portocală ascunsă sub un prosop alb ca laptele este/ emoția aceasta pe care o resimt de fiecare dată/ când intuiesc pe piele mirosul de loțiune ieftină/ ciudata familiaritate a saloanelor/ scăldate în lumină sintetică.

Pământul alunecă de sub aceste clădiri de amintiri frânte, gesturi mărunte și lucruri fărâmițate înainte de a promite vindecarea; adevărata luptă este aceea dintre curajul luptei înseși și curajul resemnării, în interiorul căreia Claudiu Komartin reușește intensificarea neliniștii, care deopotrivă controlează și e controlată, disperă și e disperată, fără a lăsa să se întrezărească un punct maxim – un apogeu continuu căruia îi rămâne întotdeauna loc pentru exacerbare și suspansul unei direcții finale incerte: Despre prieteni, despre palmele lor mari,/ deprinse cu munca, despre noaptea/ în care un munte de om a plâns cu mine/ sub un nuc despicat în două de un fulger,/ despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam/ cu băiatul cantorului,/ despre leucemia Feliciei, despre imensa ei fericire/ când începea dansul,/ despre ochii verzi, scăpărători în care/ nu voi mai privi niciodată. (…) și despre mine,/ cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,/ pândind la geamul unei benzinării cu/ luminile stinse. (A.S.)

 

Notă:

Excelenta antologie Poets in Transylvania/Zona nouă, nr. 3-4/2019, realizată de Vlad Pojoga & co. ar trebui să fie pe pupitrul fiecărui elev care caută să descopere ce este poezia și, mai ales, frumusețea. Astăzi, suntem invitați la Liceul „Constantin Noica” din Sibiu unde sperăm să putem transmite elevilor de acolo, printre altele, ce norocoși sunt că au aici, acasă, un festival precum Poets in Transylvania și că se află în vecinătatea unor oameni ca Radu Vancu, Vlad Pojoga, Ștefan Baghiu sau Dragoș Varga, prinși în aura unor existențe ce emană poezie.

(Au semnat Andrada Strugaru, Ioana Tătărușanu, redactori Alecart & eleve la Colegiul Național Iași, Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, coordonatorii proiectului Alecart & profesori la același liceu.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.