„Poets in Transylvania”, ziua a 2-a

Pentru ALECART, ziua a doua a festivalului a început cu o privire (din păcate fugitivă, dar pătrunzătoare), aruncată în oglinda valorilor aduse în viața tinerilor de mentori care îndrăgesc literatura și frumosul din oameni, la Liceul Teoretic „Constantin Noica”; am intrat într-o sală de clasă cum nu am mai văzut: pereții tapetați cu versuri, volume, reviste literare, planșe și proiecte despre poezia contemporană – mostre atât de vii, trăite cu sinceritatea prin care (poate numai) adolescenții reușesc să le trăiască. Deschiderea și căldura umană au devenit aici fondul maimultdecâtsuficient al apropierii și al unui dialog, în definitiv, despre supraviețuirea și supraviețuirile din și prin artă. E dificil să te desprinzi dintr-un astfel de loc, întrebându-te câți oameni ai fi vrut să apuci să cunoști, câți ți-ar fi devenit prieteni pentru totdeauna, dacă le-ai fi spus că versurile pe care ți le-ai lipit în camera ta pe pereți sunt întocmai cele de pe planșă. (A.S.)

Întâlnirea cu liceeni și profesori asemenea nouă rezonează încă adânc și creează speranță și convingerea că există o rețea vie și crescândă a prieteniei pe care poezia o creează. Petrina Dobrotă este, fără îndoială, imaginea mentorului care animă spiritele vii ale adolescenților, construind cititori apropiați visceral de lectură, o sinceritate pe care ochii colegilor noștri o răspândeau prin întrebările inteligente și la fel de oneste pe care le-au înaintat, ca mijloace ale dialogului nostru. Ne-am bucurat, de aceea, să întâlnim deschiderea și bucuria întâlnirii cu poezia în care noi înșine credem și cu care ne-am contaminat sistematic și împreună, preț de aproape o oră, lăsând în urma noastră virgulele unei discuții viitoare pe care o sperăm mai aproape decât preconizează harta. (I.T.)

Am plecat din Liceul „Constantin Noica” spre Librăria Humanitas (unde la prânz aveam să ne reîntâlnim cu Claudiu Komartin & Poesis Internațional), cu revelația unei altfel de întâlniri cu Poezia, cu poezia liceenilor aceia frumoși, și cu speranța că la școala noastră Emil Brumaru, absolvent al colegiului, nu va mai fi ascuns mult timp așa cum se întâmplă acum. Că versurile și numele acestui mare poet vor deveni motiv de mândrie pentru toți cei care intră și ies din Colegiul Național Iași.

 

și ursul o luă la fugă ca un om

Atât de firesc impregnează exotismul prezența poetului Jan H. Myskjin, imposibil de a nu se face remarcat: întotdeauna cu aparatul de fotografiat în mâini, admirând atent, de la o distanță măsurată în pași mici și calzi arta – poezia, literatura și, în definitiv, cuvântul. Limba, preferința pentru forme de expresie nonconformiste, în amănunt studiată și lucrată, predispoziția pentru riscurile fericite și imaginarul dens,  permit transpunerea versurilor lui Myskjin în zona performance-ului, unde orice disociere a scriitorului de ceea ce se scrie nici măcar nu mai poate fi încercată. Să vezi la Sikandra mormântul lui Akbar, și să mori./ Să vezi la Roza-Ellora mormântul lui Aureng-Zeb, și să mori. Să vezi la Delhi mormântul lui Humayun, și să mori./ Să vezi la Lahor mormântul lui Jehangir, și să mori./ Să vezi la Taj-Mahal mormântul lui Shah-Djehan, și să mori.//***// Fără altă vorbărie, nici vreo intenție literară. Ceea ce ține de natura umană condamnă revendicarea ultimă de la un rudimentarism adesea interpretat în cheia animalicului și a instinctului: Dacă îți pui sandaua dreaptă pe urs, asta-ți aduce noroc//(…)// Vânătorii și crescătorii de animale pretind că ursul este o fiară în stare să sugrume sute de oi. Nu-i bai. Ursul e văr cu omul, păros și discret. Când un urs în rătăcește prin munți ca un suflet îndurerat, negăsindu-și ursoaica râvnită, adesea el coboară prin văi în căutarea unei ciobănițe. Despre om poezia lui Jan Myskin vorbește așa cum însuși omul a învățat: cu gravitate entuziastă până la ironie. (A.S.)

I know that cinema helped us all to take our minds off things and swtich onto another world

În continuarea poveștii țesute prin și de cuvinte, prezența Annei Ayvazyan a folosit imaginea ca prelungire și expresie a conștientizării unei realități dureroase, cea a războiului, pulsând dinspre o grafică ornamentală înspre imaginile concentrate ale recuperării unui trecut nu cu mult îndepărtat. Every time someone was going to Kesaloy or her home District, she would ask to bring her a bottle of water from local springs. That water made her happy, as if it was filling her with the energy from the past. Prezențele acestea cinematice și complementare reprezintă deopotrivă nevoia recuperării fericite a unui spațiu care, în desfășurarea sa, se îndepărta vertiginos de ideea fericirii și, în egală măsură, cea a găsirii modalităților de subzistență spirituală, de asemenea asociate farmecului imaginii, prin film și prin posibilitatea sa de a construi alterități eliberatoare. I know that cinema helped us all to take our minds off things and swtich onto another world. Imaginea oamenilor pe o construcție piramidală reprezintă plenar dorința unei evadări ascensionale, pe când aglomerările de sticle în jurul unor saboți de femeie imaginează circular ridurile plastifiate ale unei societăți care supraviețuiește prin frânturi și urme. (I.T.)

Anul acela ne-am născut/ într-un corp. Ne-am dat seama că băteam./ Băteam într-o tobă.

Marije Langelaar a întruchipat, prin poezia sa, lirismul pur, de largă forță și sens, pe care apropierea tăioasă de corporalitate și zonele sale tenebroase, nestăpânite de cuprinsul înțelegerii umane îl deține. Contrastul cu vocea sa caldă, calculată în ritmicitatea limbii îmblânzite au format nucleul zonei de expresie a poetei. (I.T.)

Atunci ne strecurăm iute sub plapumă/ și în tăcere ne izbim unul de altul/ ca două pulpe de pui

Lectura lui Dan Coman a vorbit despre emoția paternității construind, în jurul său, povestea amintirii. Noile dimineți se coagulează blând, ca un sânge sănătos și fierbinte, în jurul dragostei și chiar dacă ele semănă bine de tot cu oricare altele, devin ferestrele aerisite ale maturizării. Peste zi e cum nu se poate mai bine. Imaginea maternității este redată din perspectiva răvășitor de sinceră a descoperirii ei, astfel că ochii tatălui pândesc și observă călăuzitor noua lume care își imploră și își construiește, din perspectiva masculină, tipul ei de veghe. Lăuze-lăuze, deasupra chiuvetei o bucată de aer stătut. Plutirea emoției este ireversibilă, deși nehotărâtă, fluctuantă, și este la rândul său stimulată de supra-prezența oii atârnate de gât, ca un martor și un sprijin garantat ale noului tărâm prin care gesturile, privirile, intuițiile tatălui înaintează greu. Fragmentarea este doar o etapă care încearcă ordonarea timidă a unei realități care eclipsează și copleșește reperele anterioare, firesc naturale, ale unei perioade din care așteptarea s-a decantat brusc într-un salon al maternității. Fiecare cu câte-o dimineață de iarnă în față, fiecare dintre noi cu imaginea naivă, dar rapid-revelatoare, a jocului iubirii dintre părinte și copil. (I.T.)

după mâinile bunicii care îmi împletește cozi mi-au albit câteva fire/ dragostea nu le poate revanșa/ chiar dacă/ mâinile care mângâie sunt mâinile care vindecă și care ocrotesc tot felul de nimicuri

Când interiorul cu lumină difuză din subsolul librăriei a devenit primul interior al versurilor Ioanei Tătărușanu, am recunoscut spațiul în care, într-o inconștiență blândă, într-o sincronizare primitoare, chiar înainte de a-și dezvălui poezia, am crescut. îmi amintesc cel mai bine cum/ mă uitam la mîinile mele până mi se făcea milă de ele Gesturile observate atent, care întotdeauna mi-au lăsat impresia unei delicateți și unei sensibilități care se îndepărtează de realitate și de oameni, doar pentru a-i reconstrui mai lin în altă parte, se reflectă în textele ei, cărora întocmai emoția le conferă fermitate, modelând oscilațiile între timiditate și o violență interiorizată, adesea agravată până când devine sfâșietoare.

Ar putea rămâne o părere/ că dragostea se ciobește ca toartele ceștilor de cafea/ atunci când respiră/ aer capitalist. (…) avem nevoie de oameni care să scrie despre ea ca/ Angela Marinescu despre sex. / cu viscerele, moarte sufletului/ și mai avem nevoie de copii care să chinuie porumbeii prinzându-i de aripi,/ ca să vină alții și să le fărâmițeze covrigi.// ridică-te și umblă, în împărăția oamenilor eclozați/ doar câțiva moștenesc cuibarul. În versurile ei, Ioana traversează, rând pe rând, toate spațiile pe care le-a cunoscut și le pipăie intuitiv pe cele (încă) necunoscute – bucătăria, malurile unor ape îndepărtate, orașe imaginare, propria persoană și propriul trup – și încearcă să se cuibărească printre mărunțișurile tandre de care le-a umplut. trebuie să înțelegem că punctele fixe sunt cele mai nutritive senzații și au aproape același gust/ ca laptele cu cereale. Căutarea acută a unui loc (sau a locului la care, de fapt, nici nu se mai speră) refuză, de fapt, orice formă de acomodare și se concretizează numai în agățarea de senzațiile minore (ale unei vieți exterioare rezervate, simulând un curs lin), suprapuse experiențelor profunde și profund-interioare ale adevăratei vieți, de orice amintire caldă, de obiectele și reflexele cele mai mici, privite intens și fix, până la următorul exercițiu de supraviețuire. liniștea cu care părul mi-a crescut și acum e la fel de/ lung ca atunci când aveam 10 ani e/ altă șeherezadă/ îmi spun din ce în ce mai des (încerc în limbi diferite)/ nimeni nu ar trebui să reziste fericirii/ happiness is a warm gun. (A.S.)

 Îmi aduc aminte de tine, pentru că ai fost omul dinăuntrul meu, iar eu am fost calul dinăuntrul tău…

Transfigurare: omul dispare și chipul blând-înfricoșat, cu ochi aproape umezi de animal care nu și-a pierdut sălbăticia, în care se oglindește încă mirarea, îi ia locul. Nu e miticul Centaur, ci Armen Ohanian și poemul său, Calul vorbitor, aducându-ne (de fapt, obligându-ne) să plonjăm într-un alt timp, într-o altă conștiință, într-un gând mai uman tocmai pentru că e ne-uman. Despre identitate și alteritate, când alteritatea e cea care pulsează înăuntrul tău și te întregește, nu te sfâșie, într-un poem în proză sau o proză-poem care caută să recupereze ipostaze inițiale ale ființării, relații de egalitate și congruență. Ceva din suflul unor vremuri care scapă numirii este numit aici: două perechi de ochi privind eternitatea, o luăm la fugă aleatoriu, fără destinație, fără plan, fără rivali, în afara jocului vieții. Ceva ce glăsuiește într-o altă limbă, de dinaintea cuvântului, de dinaintea înstrăinării, a rupturii, de dinaintea dualității, ceva ce poate transforma, înălța, aduce suflul libertății. Anularea constrângerilor, libertatea ca stare primordială a ființării: te-am găsit pe tine și tu m-ai găsit pe mine, ca un întreg, ca un corp, ca o bucurie. Ca un extaz: găsindu-te, am devenit Pegas, un cal zburător, iar tu nu mi-ai pus niciodată căpăstru. Într-o astfel de schimbare de perspectivă, liniile de demarcație devin fluide. Identitatea în afara lor însă nu poate dura altfel decât în amintire, după pierderea legăturii osmotice și retragerea în lumea-închisoare a omului. Tânjirea și iubirea se manifestă în cuvântul pierdut, în cuvântul-iubire, în cuvântul-strigăt. În singurul cuvânt care mai e posibil: cuvântul-nechezat: Amintește-ți că tu și cu mine suntem una acum, acum, acum, când ne nechezăm iubirea. (N.M.)

 

Ca să stai tăcut și să fii fericit în tăcere / că poeții și actorii vorbesc prostii cu tine de / parc-ar vorbi cu un prieten, / cineva trebuie să ia gâtul altcuiva.

O denunțare a unei stări de fapt, a stării în care se viețuiește, a realității pe care, dincolo de spații culturale sau constructe politice o trăim: o denunțare a unei rupturi. Între sine și celălalt, între cuvânt și gând, între semn și act. O voce care analizează ceea ce s-a trăit, dar nu s-a conștientizat/verbalizat decât odată cu Camus: libertatea noastră e construită pe nelibertatea altcuiva. Versurile lui Yuri Zavadsky sunt mai mult decât poezii sociale: sunt reflexii ale unei conștiințe treze, poate exasperate, tulburate, obosite, dar niciodată în renunțare. Ele confirmă un tulburător adevăr: pentru toate gesturile noastre, pentru toate micile noastre victorii, pentru cele mai simple acte, cineva trebuie să moră. Libertatea noastră e construită pe sânge, pe suferința celuilalt, pe oasele trosnind sub teroare și pe tăcerea victimei: Ca să te simți ca un om, cu mâini și ochi, / cineva trebuie să-i ia gâtul altcuiva. / Ca să înțelegi ce simți / când îți săruți un coleg de școală, / cineva trebuie să-i ia gâtul altcuiva. / Ca să devii cald pe dinafară și zăpada să te topească, / cineva trebuie să ia gâtul altcuiva. Cuvântul construiește tranșee, separă, e balon de săpun care ascunde o mină încă neexplodată. Cuvântul nu apropie, cuvântul mutilează, surpând legătura cu celălalt, acoperind, învăluind, devenind zgomot, pentru ca mai apoi, la adăpostul cazematei de sunete, să așeze neantul. Cuvântului-blestem i se opune atunci liniștea, revenirea în matca sinelui care nu (mai) are nevoie de cuvânt: Ești făcut din cuvinte de început / care-și caută liniștea în ele însele. Comunicarea e periculoasă, comunicarea / e periculoasă. Ceartă-te cu propriul corp, / contrazice-te cu religia. / Mănâncă bine și umple totul / cu sens. Și din nou / despre liniștea interioară. (E.M.)         

 Nu sunt echipată să las ceea ce m-a adus aici,/ dar mă mișc, cenușă spre cenușă mai dură

La Tara Skurtu am simțit că există o complementaritate atât de firească între aura diafană și forța crescândă a feminității și a vocii poetice. Eu am fost cea/ care a șters urmele de vișinată vomată/ de pe fața ta, ți-am șters-o/ de pe brațe și mâini cu mâinile mele/ în spatele curții înainte de întuneric./ zilnic șterg urina oricui/ de pe toaletele publice./ Și zilnic/ las trădătorii să mă pupe pe obraji/ în public – dar diseară,/ în somn, în sfârșit ajung/ în spațiu. Sunt pe orbită cu soțul meu, pe care nu-l las pentru nimeni. Respirăm aer/ care e doar aer și vreau să mergem/ înapoi, la fâșia de pământ, dar/ eu sunt aici și acum,/ așa că în seara asta suntem în spațiu/ pentru ani la rând, și asta îmi poate scurta/ viața – dar ce priveliște! Ascultând-o vorbind fugitiv, între lecturile textelor, despre poezia ei, mi-am dat seama că am în față acea persoană, acea femeie, acel scriitor, care în mijlocul unei crize emoționale, pe o bicicletă eliptică, într-o sală din București, își tastează poemul alergând, pentru că she got a poem then – iar ceea ce m-a frapat a fost întocmai felul în care, pentru Tara Skurtu, poemul acesta devine subzistență, rezistență, și existență. Gândește-te la durere ca la un avion. Voia/ să iert ce nu puteam ierta. (…) Voiam să-mi facă iertarea să înflorească. O contuzie e un avion: am căzut, pământul m-a prins, m-am ridicat. (A.S.)

 Astăzi, în ultima zi a Festivalului Internațional de Poezie de la Sibiu „Poets in Transylvania”, îi vom asculta pe: Gonca Özmen (Turcia), Małgorzata Lebda (Polonia), María Sánchez (Spania), Monica Cure (S.U.A.), Abol Froushan (Marea Britanie / Iran), Livia Ștefan (România) și pe, o spunem cu mândrie,  Andrada Strugaru, redactor-șef adjunct Alecart.

(Au semnat Andrada Strugaru, Ioana Tătărușanu, redactori Alecart & eleve la Colegiul Național Iași, Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, coordonatorii proiectului Alecart & profesori la același liceu.)

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.