Zoon Poetikon de la FILIT 2025 a fost o întâlnire în care poezia s-a trăit ca un exces de sinceritate – o formă de a fi vulnerabil, lucid și frumos în fața celorlalți. Între poezie și viață s-a deschis un spațiu al emoției, al amintirilor și al căutărilor interioare. În prima parte, dialogul cu poeții invitați – Dan Coman, Cristina Drăghici și Robert Șerban – a fost precedat de prezentări deopotrivă sensibile și inteligente ale volumelor Lipsa de greutate a lumii, Un râs ca un zgomot de sticle sparte și Aproape nimic sigur. Cele trei redactore Alecart – Daniela Avădanei, Sara Vieru și Ingrid Tudose – au ales, fiecare, câte un tablou din expoziția lui Ioniță Benea, transformând imaginea plastică într-o cheie de lectură poetică, într-un mod original de a descifra temele și tonurile fiecărui volum. La Zoon Poetikon există o tradiție frumoasă: poeții consacrați sunt, de obicei, însoțiți de tineri poeți aflați la început de drum. De data aceasta, însă, lucrurile s-au inversat. Cititorii au devenit poeți: au creat poeme-colaj, născute din versurile autorilor invitați, reconstituind, printr-un joc al empatiei și al lecturii atente, esența fiecărui volum. Un alt fel de a comenta poezia, mai intim, mai curajos – un mod de a o face a lor.
Pentru mine, Zoon Poetikon a fost un test: nu de cunoștințe teoretice, ci unul pentru umanitate. Stând față în față cu poeții și ascultându-i, mi-am dat seama că fiecare poveste, cuvânt și virgulă au rostul lor, oricât de neînsemnate le-am (și ne-am) crede. Dan Coman, Cristina Drăghici și Robert Șerban au fost niște „pastori” ai poeziei contemporane față în față cu cititorii care le ascultau Cuvântul. Deși cei trei aveau perspective și modalități diferite de a ne seduce, s-au completat în mod spectaculos. Dan Coman, cu atitudinea degajată a celui care cunoaște atât de bine adolescenții pe care i-o știam deja, ne-a vorbit despre construcția unui text poetic și, raportându-se la propriul volum, despre viața cotidiană, monotonă, în care ne învârtim precum hamsterii într-o roată de alergat. El nu vizează să recupereze acea promisiune a fericirii absolute, ci firmiturile de frumusețe pe care le adunăm și cu care ne hrănim sufletul pentru a-i da un suflu nou, un impuls în lumea asta cu „lipsă de greutate”. Cristina Drăghici, deși medic pediatru, nu ne pansează rănile în volumul său, ci le disecă, le analizează și le pune cu blândețe pe masa de operație devenită acum foaia pe care își scrie textele. Am vorbit despre iertare – despre nevoia de a ne ierta, despre „încrâncenare” și oboseala adunată în om în momentul în care trebuie s-o ia de la capăt. Pentru ea, poezia este o modalitate de vindecare proprie și, în același timp, o gardă împovărată de gânduri și sentimente, de ustensile pentru refacerea conștiinței. Robert Șerban (poetul care mi s-a strecurat subtil, dar definitiv în suflet) a citit sala și și-a folosit umorul pentru a schimba lentilele poeziei. El a definit ființa umană în toată complexitatea sa: imperfectă, un „papagal care ar trebui să învețe să vorbească”, doborâtă când de rațiune, când de instinct, de vis și realitate, de emoție și dorință. Deși se discuta despre frica zilei de mâine, de moarte și eșec, acesta purta poezia, cu dramele și sensibilitățile ei, precum o valiză pusă la dispoziție oamenilor cerebrali. Astfel, Zoon Poetikon s-a transformat într-un ritual al redescoperirii umanului, o împărtășire a vulnerabilității prin cuvânt. Fiecare poet a deschis o ușă spre sine, iar dincolo de ea am găsit o formă de adevăr care nu se învață, ci se simte. Într-o lume tot mai grăbită să explice, ei au ales să asculte. Au vorbit nu doar despre poezie, ci prin poezie, ca într-o respirație comună – o dovadă că sensul nu se găsește în certitudini, ci în felul în care ne ating cuvintele. Pentru mine, Zoon Poetikon nu a fost o simplă întâlnire cu și despre literatură, ci o încercare de a înțelege că frumusețea nu stă în răspunsuri, ci în tremurul întrebării rostite din om către om. (Casandra BIȚIC)
Zoon Poetikon este, cu siguranță, unul dintre cele mai așteptate evenimente Alecart și, dacă privim FILIT-ul ca pe o sărbătoare a noastră, ne putem raporta la Zoon Poetikon ca la discuția detașată cu familia restrânsă de după masa abundentă de Crăciun. Așa s-a simțit întâlnirea cu cei trei poeți de anul acesta, Dan Coman, Cristina Drăghici și Robert Șerban, în urma căreia am rămas cu povești, cu glume și chiar cu posibile noi curente de gândire și simțire (dancomanismul, termen propus de Robert Șerban – poetul cu replica mereu vie și ascuțită).
Am început, așadar, cu o discuție despre dancomanism, „filosofia” pe care se bazează Lipsa de greutate a lumii, a omului vieții anoste, ce e deja dezgustat de conceptul de frumusețe, vehiculat și ridicat pe piedestal de cei încă optimiști. Mai apoi, am ajuns la povestea dură din spitalul de pediatrie în care fetița pe nume Victoria se prezintă noii doctorițe drept Mara. Victoria era copila chemată veșnic la analize, supusă operațiilor fără număr, copila asistentelor grăbite și a morții iminente. Mara este fata speranței, a alinării, a blândeții. Victoria a murit. Mara a rămas în paginile volumului Un râs ca un zgomot de sticle sparte. Uitându-te în public, nu puteai să nu observi câteva lacrimi curgând pe obraji. Am încheiat cu entuziasmul și dorința lui Robert Șerban de a asculta toate întrebările rămase într-un ultim minut, ridicându-se înviorat de pe scaun și răspunzând într-un singur cuvânt fiecăruia dintre noi, cei cu mâna încă ridicată.
Mi s-a părut poate cea mai frumoasă ediție a Zoon Poetikon la care am participat până acum. Ne-am întâlnit cu trei „personaje” atât de diferite, care în loc să se ciocnească, s-au completat în mod natural, cu nouă „poeți” nedebutați chiar din public, cu anostul, cu suferința și cu umorul. (Sara Vieru)
iar frumusețea-i doar un concept – reprezentarea ei
nu s-a potrivit niciodată cu dimensiunile
atât de înguste ale realității
La Filit, literatura se află printre oameni, printre cititori și scriitori, așa cum la Zoon-Poetikon, în cadrul întâlnirilor Alecart, poezia devine a fiecăruia. Nu mai aparține poeților și nici ei înșiși, ci tuturor celor care s-au pierdut în versuri și au învățat să privească realitatea asemenea unui joc. Dan Coman, Robert Șerban și Cristina Drăghici au vorbit despre frumusețe, despre lipsa de greutate a lumii, despre tot ceea ce nu este aproape niciodată sigur și despre acel râset, animalic, ca un zgomot de sticle sparte. Au vorbit despre om, despre firea lui atât de greu de înțeles și despre toate nuanțele de gri ale lumii care par că estompează culoarea pe care puțini reușesc să o vadă. Poezia a devenit o punte între vieți individuale și trăiri comune, între ,,lucruri în care nu am crezut niciodată”. Dar, în final, ,,mergi nepăsător mai departe”, cu versuri mereu în minte. Pentru că, de fapt, poezia este diferită pentru fiecare dintre noi. Pentru Robert Șerban e un mod de a înțelege mai bine realitatea și de a te înțelege pe tine și toate ipostazele în care exiști. Pentru Cristina Drăghici e o metodă de a ,,respira adânc”, de a nu te ascunde de ceea ce simți, pentru că tocmai asta te individualizează, și de a-i păstra vii pe cei pe care nu îi cunoști decât o singură dată, pe holurile luminate ale unui spital. Pentru Dan Coman e un mod de a înțelege frumusețea sau lipsa ei și viața pe care prea mulți și-o trăiesc în funcție de așteptările societății, niciodată urmându-și gândurile proprii (,,îmi lipesc fruntea de frig:/ n-o să ne amintim nimic din toate astea./ … sting țigara. Un bărbat fericit”). În același mod în care ,,când coboară noaptea/ viața se așază cu botul pe labe”, viața s-a așezat, la Zoon-Poetikon, față în față cu poezia, oglindindu-se reciproc. În final, ,,Eu îmi ajung mie”, ,,toate trec, totul va fi înlocuit”, poate chiar și poezia. Sau nu. Rămâne doar să ne mai întrebăm ,,ce-o să rămână din toate cele care au fost?”. (Maria Ioana Oglinzanu)
Întâlnirile Alecart la FILIT devin de la an la an din ce în ce mai călduroase și pline de viață. Gândul că la începutul fiecărui an de liceu am avut parte de frumusețe prin literatură, că am avut ocazia de a interacționa cu scriitori, de a citi cărți care ne-au luminat primele săptămâni de școală, faptul că atât de mulți tineri au fost uniți de personajele romanelor, toate acestea îmi dau încredere că literatura este cu adevărat vie și că puterea de a o păstra în acest fel se află în mâinile celor care au răbdare să pună întrebări sincere, să asculte, să citească.
Un eveniment surprinzător, ca de fiecare dată, în cadrul Întâlnirilor Alecart la FILIT, este Zoon Poetikon. Aceea devine clipa în care, timp de două ore, ne concentrăm pe impactul pe care poezia contemporană l-a avut asupra fiecăruia. Pentru mine înseamnă să privesc viața dintr-o altă perspectivă, dar și să descos fiecare vers pentru a-l descoperi pe poetul de pe scenă.
Poezia Cristinei Drăghici m-a marcat încă de când am citit volumul său prin imaginile puternice, însă ce m-a impresionat în egală măsură au fost poveștile pe care ni le-a împărtășit din perspectiva unui cadru medical. A vorbit despre gărzile de la secția de pediatrie, prin intermediul cărora a cunoscut copii ce au trebuit să înfrunte viața cu mult curaj. Cel mai sensibil, dar și dureros mod de a le păstra memoria vie este să-i transforme în „personaje”, să scrie despre aceste experiențe pe care cu toții trebuie să le auzim și să nu le uităm. Doar în acest fel va mai exista umanitatea într-o societate digitalizată.
Un alt moment care mi-a rămas întipărit în minte este cel în care Robert Șerban ne-a citit trei dintre poeziile sale. Mi s-a părut că s-a gândit la noi atunci când le-a ales, le-am simțit foarte aproape de mine prin faptul că în cele trei era vorba despre copiii săi și despre experiențele prin care toți adolescenții trec la un moment dat în viață: suferință, dragoste, speranță, frică. Mai mult decât atât, în fiecare dintre acestea se strecura și perspectiva părintelui, cel care își păstrează speranța că totul va fi bine.
Poezia lui Dan Coman ne-a introdus într-o lume în care trebuie să acceptăm că ,,viața este frumoasă” , indiferent prin ce greutăți trecem. Cu toții vrem să găsim un sens în tot ceea ce facem, dar poate că uneori trebuie să acceptăm că este în regulă să nu fie totul perfect, fiindcă ceea ce ne umanizează este unicitatea, cu ce vine diferit fiecare.
Acesta este, de fapt, și farmecul Întâlnirilor Alecart la FILIT. Putem veni cu propriile curiozități și idei, pentru a găsi o parte din noi înșine, pe care o vom păstra și proteja (Teodora Giugula)
Iar la ZOON POETIKON am devenit poeți și ne-am urcat pe scenă și ne-am citit „poeziile”:
***
marea mea decepție în dragoste a fost în clasa a doua
când eu aveam zece pe linie și ridicam tot timpul mâna
zi după zi
iar de ziua lui tata îmi povestea întâmplări din tinerețea lui
trebuia să mă întorc acasă
ca să mă întâlnesc iar cu ai mei în bucătărie
încerc și tot încerc
acum fiu-meu merge duminica la biserică
și copiii învață papagalul să vorbească
am ajuns?
în fața casei noastre s-a construit un bloc cu trei etaje
dar eu revin săptămânal la cimitir
am ajuns mai devreme
și moartea privește lihnită
e cuminte și frumoasă
pentru că păpușa mea nu mai avea de mult ochi.
—
Poezia surprinde drama omului care caută neîncetat sensul și intensitatea vieții, dar pare condamnat să nu le atingă niciodată. Fiecare moment devine o nouă încercare de a simți cu adevărat, de a atinge profunzimea. În cele din urmă, apropierea de moarte oferă clipa de adevăr pe care viața a refuzat-o. Imaginea păpușii fără ochi, a inocenței oarbe, e simbolul unei existențe care n-a știut niciodată să vadă lumina. (Miruna Ciobanu – versuri de Robert Șerban)
Bucură-te, Fiu al Lui Dumnezeu
din clopotnița bisericii
copilul mă roagă:
„ajută-mă să construiesc un zid
pe care să nu-l doboare niciun val”
îmi pare rău,
fiul meu,
când deznădejdea ți-e mai
mult în mâini decât în tălpi,
te ridici ca din arc,
aplauzi cu putere
și
iluzia că ai fi putut
îndrepta
greșelile
va dispărea.
Oricum moartea lasă în locul tău flori colorate.
—
Poezia lui Robert Șerban este o rugăciune adresată umanității noastre imperfecte – o meditație despre teamă, credință și fragilitate. Am regăsit în ea imaginea lui Iisus din Grădina Ghetsimani, în clipa în care Făcătorul de Minuni tremură de frica morții. Dintr-odată, divinul se umanizează.
Și noi trăim aceeași contradicție: suntem părinți și copii deopotrivă, mereu scindați între dorința de a-i proteja pe cei dragi și neputința de a o face. Poezia ne amintește că, dincolo de defecte și de neputințe, suntem parte din același miracol imperfect al vieții. (Casandra Bițic – versuri de Robert Șerban)
Bis
mergi nepăsător mai departe
ca un mut
pentru care singurul loc
de împăcare cu sine
e moartea
cea mai importantă rugăciune a vieții lor
ca un mut
care știe cuvintele
dar nu le poate răsti
poezia are și gust de sânge
știi tu de ce
habar n-aveam ce înseamnă
când coboară noaptea
viața se așează cu botul pe labe
în orice vis
citim cărți galbene
ne culcăm târziu
și adormim greu
deschidem ferestre după ferestre
iar în noaptea următoare visăm la fel
însă fără izbândă
e imposibil
îi spun
dar nu fiindcă ne e frică
e imposibil
inima mi s-a îngroșat
e greu de străpuns
o dată cu ea
și poveștile pe care i le-am spus
trebuie să iau totul de la capăt
ca într-o subtilă declarație de dragoste
—
Viața ca o repetiție fără sfârșit. Poezia vorbește despre bucla în care trăim – noapte după noapte, vis după vis – căutând un sens care ne tot scapă. Deschidem ferestre, încercăm din nou, dar ne întoarcem mereu în același loc. Ca într-un bis al existenței, reluăm roluri, replici, dorințe, convinși că a doua oară va fi altfel. Și totuși, nu se schimbă nimic. Doar ecoul unei vieți care se caută pe sine. (Maria Ioana Oglinzanu – versuri de Robert Șerban)
***
Tot mai frumoasă când îți faci poze când râzi.
Ce mă fac cu tine?
Te întreb dacă ești mândră de tine.
Încerc să te cred.
Ce e mai rău nu ni se poate întâmpla tocmai nouă.
Dar și din cei mai frumoși nu rămâne nimic.
Tot mai frumoasă când ți-am arătat o floare de colț —
era așa frumoasă pentru că era neatinsă.
Nu trebuie să mă iubești ca să mă iei cu tine.
Promit că o să ud florile.
Tu ține-mă aproape, așa cum ai ținut acea oglindă
în care te vedeai tot mai frumoasă.
—
Am vrut să vorbesc despre rușine – a trupului, a gândurilor, a timpului care trece. Mi-am imaginat o femeie în vârstă privind în oglindă și neînțelegând cine a devenit. O femeie care poartă rușinea pierderii propriei imagini, dar și nostalgia frumuseții de altădată. Oglinda devine simbolul acestui dialog cu sine: în ea se reflectă trecerea, dar și o frumusețe tăcută, ascunsă, așteptând să fie recunoscută din nou. (Ilinca Cotruță – versuri de Cristina Drăghici)
***
Ți-ai spus că viața asta,
Viața asta așa, nu e de tine…
Ai fi mai fericită unde nu ai avea nume
Meriți o cameră cu pereți zugrăviți în liniște,
Încremenită. Neatinsă. Neperturbată.
Te-au învățat să te crești singură
Cu toate urletele tale, cu toate formele de revoltă.
Ți-ai spus în gând de câteva ori:
,,Eu îmi ajung mie”
Și ți-ai acoperit ochii…
Ăsta nu are cum să fie marele vis,
Marea ta dragoste și marea ta viață;
Visezi la un loc în care nu ești arătată cu degetul când tremuri.
În mintea ta
Nu e nimeni suficient de aproape,
Nu mi-ai spus nimic despre
Liniștea dintre o prăbușire și alta
Cine te-ar crede pe tine acum?
Cei care te-au învățat să vizualizezi
viața perfectă?
Politicoasă, așa ți s-a spus că trebuie să fii,
Dar până și tu ai izbucnit în râs
DRAGOSTE!? BUNĂTATE!? IERTARE!?
Pentru ce te-ai chinuit să înțelegi…
Când tu de atâtea ori ierți, când tu de atâtea ori crezi?
Respecți o singură regulă: nu faci rău.
Nu te teme, pe termen lung, creierul e o inimă mai convingătoare
Visul înghite visătorul
Și asta înseamnă moarte.
—
Cred că poezia are puterea de a conserva durerea, dar și de a o îmblânzi. Am încercat să transform în versuri teama de a mă îndepărta de cei dragi doar pentru a-mi ascunde rănile. În spatele cuvintelor am pitit frica de vulnerabilitate — acea tăcere în care dragostea devine o formă de curaj. (Mălina Iriciuc, versuri de Cristina Drăghici)
***
Înconjurată de prăpăstii, respir ușurată
Simt toate locurile pe care le-ai sărutat,
Soarele stă și face lumina potrivită
O să îți spun doar poveștile în care binele învinge
Te voi ține strâns, să nu-mi scapi
Mult, dar nu pentru totdeauna.
De câteva ori m-ai privit printr-un satelit performant
M-ai văzut aranjându-mi atomii în jurul tău
Cea mai frumoasă vară e acum.
Locuim încă în orașul în care ne-am mutat împreună
Ne plimbăm desculți printre liane
Adormim în păduri exotice, noi, singuri, nu am murit niciodată
Te voi ține strâns, să nu-mi scapi
Mult, dar nu pentru totdeauna.
—
Am dorit să transmit forța interioară care ne ține în picioare atunci când totul pare pierdut. Poezia vorbește despre cicatrici — nu ca semne ale durerii, ci ca fire cu care ne coasem povestea. Ele devin dovada puterii noastre de a merge mai departe, de a privi tabloul vieții și de a-l accepta, chiar și atunci când culorile se estompează. În fond, fiecare dintre noi trăiește în propriul tablou. Frumusețea nu dispare, doar se transformă. (Alicia Perdun – versuri de Cristina Drăghici)
***
M-am cizelat pentru tine,
dar până și tu ai izbucnit în râs.
Te ascult: când tai, tai cu blândețe.
Voi întoarce tot ce a plecat înapoi în mine,
orice încercare de a te sustrage
îți va limita libertatea.
Mâinile tale nu au cunoscut moartea,
te-au găsit fără nicio speranță.
Acum, când corpul și-a amintit vânătăile,
ignorăm mâinile mele pline de sânge.
Dormi, nu mă întreba nimic.
Nimic la fel de adevărat despre noi.
Hienă meschină, simt cum te miști prin mine,
pe gresia unui balcon mic în care plouă mereu.
—
Poezia începe cu o iubire toxică — un dans între blândețe și violență, între dorință și distrugere.
Am vrut să arăt cum abuzul devine, treptat, o formă de limbaj, cum victimele ajung să repete gesturile agresorilor fără să-și dea seama. E o poezie despre memorie și despre amestecul de rușine și iubire care rămâne în trup chiar și după ce povestea s-a sfârșit. (Alexandru Mazilu – versuri de Cristina Drăghici)
- CITEȘTE AICI CRONICA VOLUMULUI UN RÂS CA UN ZGOMOT DE STICLE SPARTE, de CRISTINA DRĂGHICI.
viața-i frumoasă
toamna de-acum durează deja de mulţi ani.
am acceptat singurătatea și disconfortul,
exact așa: viaţa dăunează grav sănătăţii.
nu merită.
nu te grăbi. experiența de viaţă nu contează deloc.
nu-i cazul să interpretăm. nu-i momentul potrivit.
ţine minte: orice încercare de-a înţelege ce ţi se întâmplă e un abuz.
de ce, pana mea, mă tot întrebi dacă merită?
frumuseţea nu va salva lumea. degeaba întrebi
uită-te-n jur: acolo unde dă să crească liniștea, crește și boala,
mintea își va acoperi tot rahatul ăsta.
viața-i frumoasă
e singura realitate pe care o cunosc
atât mi-ar plăcea să rămână
gata oricând să ridic vocea la cei care nu-s de acord.
viaţa-i frumoasă – n-ai ce argumenta.
să trăim,
sunt gata să-mi încep ziua.
viaţa-i frumoasă.
—
Am construit colajul meu în jurul unei tensiuni: între optimismul impus — „viața-i frumoasă” — și golul interior pe care îl ascundem sub acest refren. Mi-am dorit să surprind vinovăția de a suferi într-o lume aparent fericită, unde ai „tot ce-ți trebuie” și totuși nu găsești sensul. E o poezie despre contradicția dintre liniștea afișată și neliniștea reală, dintre lumina de la suprafață și umbra dinăuntru. (Lia Nichifor – cu versuri de Dan Coman)
***
fumăm amândoi deasupra Iașului pe terasa hotelului Unirea
un loc străin a cărei frumusețe nu ne-a interesat niciodată.
o fetiță și un băiat, câțiva saci plin cu hârtie scrisă de mână.
sunt atât de multe lucruri pe care mi-ar plăcea să ți le pot arăta:
frumusețea înainte ca lumina violentă a rațiunii să cadă asupra ei.
așadar: viață-i frumoasă, argumentați.
sunt tot mai des un bărbat fericit
doar ca să fiu dorit și admirat
exact ca muzica din playlistul Rock FM.
aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat
cu faptul că amintirea plăcerii e mai rezistentă decât orice plăcere?
privite în slow-motion amintirile modifică realitatea,
aruncă în aer toată intensitatea prezentului
pe care o vom duce, cum se cuvine, până la capăt
ca nu cumva să cedeze și să ne facă terci
urmele pe care lăsăm în ceilalți.
pentru noi, plăcerea a venit de la corpul străin:
obiectul ne aparținea – modalitatea noastră
n-a mai rămas decât dragostea,
limbajul care ne-a ajutat de fiecare dată.
ochii închiși, capul pe spate, mâna în părul afro,
mișcările violente ale inimii mele făcute la întâmplare, în gol
și flori ofilite înainte de vreme.
Desigur, s-a dus timpul rugăciunii:
de negăsit o realitate care să se potrivească acum cu viața aceasta.
ține minte: nu există încă nicio explicație a faptului că suntem încă aici.
sting țigara. un bărbat fericit:
când a venit toamna am încetat să fumez.
—
Am încercat să captez o scenă de film. O scenă în care doi tineri, doi foști îndrăgostiți, doi copii plini de speranță și de așteptări se revăd, acum adulți, la o țigară. Primul instinct este de a-și povesti – sau, mai degrabă, de a încerca să se păcălească reciproc – că planurile lor s-au împlinit cu adevărat, că sunt unul mai fericit decât celălalt. Acest discurs devine, totuși, rapid ironic. Raportându-se la amintiri, prezentul devine din ce în ce mai tensionat, iar în clipa aceea, dragostea lor rămâne singura formă de a mai da sens acelei întâlniri și, în fond, vieții lor. Evident că aceasta nu le va schimba viitorul. Evident că totul va părea din nou a fi fără rost. Dar, pentru o secundă, ea dă sens, iar acest fapt este suficient. Nu e nevoie să se repete, nu mai e nevoie de încă o țigară, căci au reușit să retrăiască, pentru un moment, acea nerăbdare de a fi specifică unui copil. (Sara Vieru – versuri de Dan Coman)
La Zoon Poetikon, în acea seară minunată de FILIT, am învățat că poezia nu se scrie doar cu cuvinte, ci cu priviri, cu felul în care un adolescent își găsește curajul să ridice mâna și să spună, simplu, o parte din sine. Am învățat că marea mea decepție în dragoste poate începe încă din clasa a doua, când aveam zece pe linie și credeam că lumea se sprijină pe lucruri corecte și limpezi.
Am învățat, mai ales, că toți suntem — la orice vârstă — niște copii care nu s-au trezit încă. Că ne întindem pe podeaua rece și numărăm până la zece, așteptând ca cineva să ne spună că am făcut bine. Într-o poezie, cineva a rostit: „Am fost o dată fericită. Aveam o bicicletă verde și o lume mică în care încăpea totul.” În acel moment, între toți cei prezenți s-a făcut o liniște de recunoaștere: lumea aceea mică era, pentru o clipă, a fiecăruia dintre noi.
Am învățat că nu e o rușine să spui „mă dor lucruri pe care nu le mai pot numi”, că e o formă de sinceritate rară să-ți asumi tremurul și să lași tăcerea să vorbească pentru tine. Că poezia e uneori singurul loc în care tăcerea devine limbaj, iar fragilitatea — o formă de curaj.
Am învățat, dintr-un alt poem, că rugăciunea poate fi o formă de a ține minte. Că bunica își prindea părul înainte să vorbească cu cineva care nu mai vine și, prin acest gest, absența se transforma în prezență.
Am învățat că noaptea orașul e o inimă pe care n-o mai poate asculta nimeni, dar că pașii noștri rămân, ca o bătaie surdă, dovadă că am fost. Că, dacă ne-am scrie viața pe o foaie, hârtia s-ar rupe exact acolo unde am plâns — dar, în fiecare dimineață, cineva tot ridică privirea și spune: „Sunt aici.”
La Zoon Poetikon am învățat că poezia nu e un subiect pentru bacalaureat, ci o formă de a trăi cu adevărat. Că a scrie e, de fapt, un mod de a respira fără teamă și de a rămâne vizibil atunci când lumea pare să te uite. Am învățat că atunci când spui ceva adevărat, lumea se oprește o clipă și ascultă — iar tăcerea aceea e cel mai curat semn de recunoștință pe care ți-l poate oferi literatura.
(Toți elevii care au semnat acest articol sunt în clasa a XI-a, filologie, una dintre clasele Alecart de la Colegiul Național Iași.)
Foto: Ioana Fînaru, grafică: Ioniță BENEA
