Poezia ca poveste cu Andrada Strugaru

Joi, 18 martie, în Sala Roșie a Liceului Varlaam, Andrada Strugaru, fost redactor-șef adjunct Alecart, în prezent studentă în anul I la Facultatea de Drept, ne-a propus un joc: Jocul de-a poezia. Cei mai mulți dintre noi nu am avut ocazia să ne întâlnim cu poezia contemporană până acum. De fapt, apropierea noastră de orice fel de poezie fusese întâmplătoare. Nu am avut când să ne formăm obiceiul de a citi poezie, nu știam că poate exista plăcerea de a sta față în față cu un poem.

  • Episodul 1: Cum mă simt acum/ aș putea scrie o poezie/ poate chiar și o pagină de proză/ aș putea să bag un pumn de cireșe în gură/ și aș încerca să separ cu limba sâmburele

Se ia o poezie de Victor Țvetov, se întoarce pe toate părțile și se ajunge, cum altfel, la scris:

mă holbez la ecran neștiind ce să scriu

caut în jur ceva de care să mă agăț

ceva

să-mi declanșeze o amintire

ceva

să zic și eu c-am scris ceva.

în rest e cald și simt ca aerul devine închis

aș deschide o fereastră să aud ploaia mai aproape

aș închide ochii și aș deschide o carte. (Iuliana M.)

 

cum mă simt acum

 

mă simt de parcă-mi picură

tavanul în cap

și mă scufund în scaun

ale cărui picioare metalice

mă țin strâns

 

aud zgomote și nu le pot distinge

ploaia pătrunde înăuntru

și îmi udă glezna

e apă călduță

rămâne cu mine și după ce se usucă (Ruxandra G.)

 

pielea aparatului transpiră

 

pielea aparatului e udă de ploaie

am simțit rușinea de a privi

doi omuleți pe vârful blocului

din lego gri

și m-au împins în spate

cu pumnii privirii

toți porumbeii cârcotași

de teamă că

aș putea transforma doi omuleți

în altceva decât două aparate (Ana H.)

 

m-am simțit copleșit, așa că am urcat pe bloc.

ciudată senzație, să fii ancorat de ceva solid

și totuși atârnat așa departe de pământ

am crezut că mă va calma un acoperiș bătrân și băut

pe care l-am învățat pe de rost când trăiam sub el

m-am înșelat

specificul estic de beton nu m-a învățat să înfrumusețez pagina

așa cum nu m-a învățat nici să fiu om (Eli C.)

  • Episodul 2: fiecare cu povestea lui

Ca într-un curs de jurnalism, desfacem Poemul de dragoste al lui Claudiu Komartin, îl „profanăm”, cum ar spune Andrada, ne amintim de o poveste în care am locuit:

Primul pas l-ai făcut singur,

Ai deschis ochii fără frică…

Lumea  din jurul tău nu-ți impunea pericol,

Te simțeai atotputernic.

 

Însă, ființele cuvântătoare te-au făcut să fii victimă…

Victima spaimei, durerii, tentațiilor

Nu ai știut ce să faci și ai pierdut controlul

Un abis întunecat te-a înconjurat

Tu ai țipat, sau poate ai tăcut.

Lumea nu știe ce e cu tine,

Pentru ei rămâne un mister.

Flacăra infinită a fricii și-a făcut rădăcini în fiecare corp!

 

Ai scăpat, ori poate ai rămas blocat…

Blocat în zidurile clădite din spaimă

Cărămidă cu cărămidă,

Perete în fața durerii. (Maria C.)

 

m-am simțit copleșit, așa că am urcat pe bloc.

ciudată senzație, să fii ancorat de ceva solid

și totuși atârnat așa departe de pământ

am crezut că mă va calma un acoperiș bătrân și băut

pe care l-am învățat pe de rost când trăiam sub el

m-am înșelat

specificul estic de beton nu m-a învățat să înfrumusețez pagina

așa cum nu m-a învățat nici să fiu om (Eli C.)

Am căutat Locurile blânde ale lui Teodor Dună, ne-am acomodat cu întunericul din noi și ne-am pregătit pentru ultima parte a întâlnirii noastre.

  • Episodul 3: poemul-enumerație

 La sfârșit, Andrada ne-a făcut să auzim Râsetele din camera cealaltă și să vorbim/ scriem despre noi, despre ceilalți, despre

asfaltul plin de găuri

viță de vie,

viță de moarte

blocul albastru

curtea plină de copiii chicotind

de adolescenți pungași

vecina de jos

vecina de sus

ultimele raze calde

ultime speranțe

August (Ana V.)

 

sau despre

 

gălbenuș de ou prăjit

fără tigaie

elastice de păr roz

fără peruci de păpuși

pahare pline, pe jumătate pline, goale

fără lichid într-însele

papuci cu urme de girafă imobilizată în copac

fără șireturi sau tălpi

pixuri din frunze, sânge, metal

fără cerneală sau inspirație (Ana H.)

 

și despre

 

Întuneric,

Întuneric beznă.

 

O lumină timidă, un zâmbet flămând,

O îmbrățișare caldă, o palmă grea și istovitoare.

Un joc al neîncrederii,

Un joc al neființei.

O lacrimă aspră pe un obraz brăzdat de gânduri,

Un zâmbet macabru pe ale vieții scânduri.

Un confident gălăgios, așteptând în tribune,

Apoi un demon, un dușman, schimbând o floare-n scrum.

O iubire. Și ce iubire!

Un urlet interior,

Un strigăt de ajutor.

O voce care tace,

O mulțime oarbă,

O pierdere de vară.

Chemare Sfântă a unui cleric,

Întuneric. (Bianca F.)

  • În loc de concluzie:

Un poem colectiv 

caut în jur ceva de care să mă agăț

ceva care să-mi declanșeze o amintire

ceva –

un portret făcut într-o oglindă spartă

niște frânturi din mine.

 

ciudată senzație, să fii ancorat de ceva solid

și totuși atârnat așa departe de pământ

mă simt de parcă-mi picură tavanul în cap

și mă scufund în scaun

aud zgomote și nu le pot distinge.

 

ființele cuvântătoare te-au făcut să fii victimă.

am simțit rușinea de a privi

doi omuleți pe vârful blocului din lego gri

asfaltul plin de găuri.

m-am simțit copleșit așa că am urcat pe bloc

cărămidă cu cărămidă

perete în fața durerii.

și bucuria profului când citește poemele Andradei sau incitantele ei cronici: „Andrada scrie despre poezie mai bine decât mulți profesori sau, chiar, critici literari.”

 

Grafică de Ioniță BENEA.

(Au participat elevi din clasa a IX-a și a XI-a de la Liceul Varlaam și elevi din clasa a IX-a de la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!