Ce v-a oferit poezia contemporană și nu ați găsit în poezia canonică (cea pentru bac)? - anchetă

„Mă întorc la poezia contemporană de fiecare dată când nu reușesc să numesc anumite emoții sau sentimente pe care le trăiesc.”

Poezia contemporană e, în liceu, cel puțin, o Cenușăreasă. În manuale nu-și are locul, stă doar uneori pitită în câte o variantă de bacalaureat, ca și cum cineva își dorește cu orice preț să o introducă într-un calapod, să o arate scalpă sau, eventual, ca pe o ciudățenie. Departe de ea și elevii, și profesorii! Chiar și atunci când poeții contemporani ajung printre liceeni (și există câteva astfel de ocazii: un festival, o manifestare atent organizată sub egida sau în parteneriat cu inspectoratele școlare), de cele mai multe ori totul începe … și se termină cu rumoare. Am văzut de-a lungul timpului reacții (ale profesorilor!) de tipul: aceasta nu este poezie! / limbajul este suburban! / cine poate numi asta poezie?. Fără intenție (sau cu), acest tip de reticență care vine din lipsa familiarizării (și, implicit) a familiarității cu poezia contemporană se propagă spre tineri. Și nu poezia pierde, ci ei. (E.M.)

Poezia canonică, bătătorită de atâția elevi, profesori și de atâtea comentarii tip, a pierdut de-a lungul timpului conexiunea cu cititorul.

Alina Sava (redactor-șef adjunct Alecart, absolventă): În poezia contemporană am ajuns să mă găsesc pe mine. E ca o pânză de păianjen: intri în ea și ai atâtea drumuri pe care să o apuci, rămâi prins sau scapi, se lipește de tine sau te dezgustă, dar, în final, se întinde între cei doi copaci ai vieții noastre, între fericire și tristețe, între copilărie și moarte. Poezia canonică, bătătorită de atâția elevi, profesori și de atâtea comentarii tip, a pierdut de-a lungul timpului conexiunea cu cititorul. E o sfoară dură, pe care nu o poți tăia, nu o poți manevra, modela sau adapta ca să te țină. Aș pune-o într-o vitrină la muzeu, dar n-aș purta-o cu mine. Poezia contemporană, pe de altă parte, mi-a oferit înțelegere și toleranță cu privire la sentimentele și la stările omenești, care nu sunt atât de nobile și de șlefuite ca în marile poezii pentru bac („Dincolo de noaptea asta/ De lumina ei reptiliană/ Dincolo de pastilele/ Cât roțile unui car alegoric/ De plânset de avalanșe de revoluții/ Dincolo de catedrale și de moschei/ Dincolo de voința de tehnologie de aparate-/ Afecțiunea cuiva,/ Dezarmantă ca o lovitură la coaie”- Claudiu Komartin). Astfel, semenii mei scriitori mi-au arătat că viața e frumoasă, chiar și când te dezgustă.

În poezia canonică există mereu o plasă de siguranță. În cea contemporană te simți ca și cum te-ai arunca în gol.

Horia-David Munteanu (clasa a XI-a): Frica de actualitate poate veni dintr-o neidentificare cu propria ființă, dintr-o fugă de ceea ce ești, dintr-o risipire ispititoare. Refuzul de a te apleca asupra poeziei contemporane sau reticența față de ea vine probabil din capacitatea poeților contemporani de a jupui de pe fiecare ceea ce este facil, comod, călduț în reflexele noastre de autoapărare. De a te obliga să te confrunți cu spaimele, cu licăririle de lumină fluorescentă îngropate în derizoriu, cu ceea ce doare. Și o face febril, adunând senzații, imagini, sunete – un teritoriu în expansiune, aglutinând teme, țopăind într-un picior, făcând tumbe, când caldă și promițătoare, când dură ca un pumn primit pe neașteptate în plex.

În poezia canonică există mereu o plasă de siguranță. În cea contemporană te simți ca și cum te-ai arunca în gol. Nu știi unde te va duce și cât din tine va supraviețui impactului. E ca senzația aceea de teroare pe care o trăiai când erai mic și virusai calculatorul bunicilor pentru că ai descărcat un joc interzis. Satisfacția de a fi în interiorul ei, de a recunoaște ceea ce îți oferă e urmată de senzația de vertij.

Poezia contemporană e provocare și regăsire a ceea ce îți este familiar, dar de care vrei să fugi. Ea prinde în piunezele cuvintelor gesturile simple și te întoarce pe dos punându-ți-le încă o dată sub ochi și obligându-le să le vezi diferit.

Alexandra Verdeș (absolventă): Acum ceva timp am conștientizat faptul că mă întorc la poezia contemporană de fiecare dată când nu reușesc să numesc anumite emoții sau sentimente pe care le trăiesc, ea devenind cumva singura cale prin care (mă) înțeleg și mă întorc la mine. Dacă ar fi să condensez poezia contemporană într-o imagine, aceasta ar lua forma primei guri de aer pe care o respiri după câteva minute bune petrecute sub apă. Odată cu ea, vine certitudinea că trăiești, că simți tot ceea ce se întâmplă cu tine și corpul tău, că ai control atât asupra propriei persoane, cât și asupra lumii – ajungi, de fapt, să dai sens vieții printr-o simplă respirație, printr-un singur vers rostit în acord cu bătăile puternice ale inimii.

Poezia vine întru salvarea noastră, construindu-se ca un organ (de privit lumea) de care nu știam sau am uitat că avem nevoie.

Elena Avram (absolventă): Îmi amintesc că făcusem un research intens la un moment dat despre sindromul membrului fantomă. Acest fenomen este specific oamenilor care, într-un fel sau altul, și-au pierdut pe parcursul vieții o anumită parte a corpului, dar care încă simt prezența, durerea sau nevoia de a o folosi, iar acest lucru se datorează creierului care încă are ,,conștiința” prezenței acelui membru, care simte deci absența, dar o refuză, și care se află într-un proces de adaptare la noua realitate.

Aș descrie poezia – pornind de la această imagine – ca fiind ,,un membru fantomă”, o parte a diagramei noastre interioare, care constă tocmai în fascinația și plăcerea de a simți liber lumea din jur, dar pe care cei mai mulți dintre noi o pierdem. Poezia vine astfel întru salvarea noastră, construindu-se ca un organ (de privit lumea) de care nu știam sau am uitat că avem nevoie. Iar ceea ce a făcut poezia contemporană, spre deosebire de cea din programa obligatorie pentru bac, este că ne-a oferit spațiul în care să ne simțim durerea, să căutam propriile soluții, să ne suplimentăm lipsa după nevoile noastre.

Teodora Gherman (absolventă): Poezia canonică este motivul pentru care, până în liceu, credeam că nu pot să scriu. Nu pot, nu ca incapacitate mentală, ci ca nu pot să vorbesc cu gura plină sau nu pot să intru în baia bărbaților. Ea nu îmi aparținea (și încă nu îmi aparține), un Dumnezeu prea pretutindeni și prea nicăieri, cu un chip cioplit în imaginea celor cu drepturi depline, celor ce pot, ce vorbesc într-o limbă pe care am învățat-o, dar care nu m-a învățat pe mine.

Poezia contemporană a venit ca gura de aer plină ce a oprit un sughiț veșnic și inconștient. Am auzit și am fost auzită pentru prima dată, prin ecourile lăuntrice ale celor mai autentice voci, vorbind cea mai universală limbă – nu prin expresie sau formă, ci prin reflexele ei incontestabil de umane, aparținând tuturor. Cu dispariția sughițului am putut să scriu.

Poeții contemporani erau văzuți de mine ca fiind eretici, având curajul de a infiltra ideea de respingere a poeziei canonice, renunțând la ce știau și refăcând această evanghelie modernă.

Theodora Sterpu (clasa a IX-a): Până acum câteva luni eram în tabăra tradiționaliștilor, fiindu-mi indusă ideea că nu trebuie să ies din tipar. Eram sceptică și detestam conceptul de abatere de la canon. Eram chiar în punctul nefast de a spune că uram poezia contemporană, dar e adevărat, când nu cunoști și nu înțelegi ceva, ești predispus să urăști, să ai un comportament violent și să judeci involuntar atunci când lucrurile pe care le știi nu mai au impactul scontat și ești nevoit să te adaptezi la alt stil de viață. Este un instinct de autoapărare, astfel încât schimbarea să fie evitată cu succes.

Poeții contemporani erau văzuți de mine ca fiind eretici, având curajul de a infiltra ideea de respingere a poeziei canonice, renunțând la ce știau și refăcând această evanghelie modernă. Pentru o bună perioadă de timp, poezia contemporană a avut pentru mine doar statutul de pamflet al poeziei canonice. Apropierea de poezia contemporană s-a produs în cadrul FILIT-ului (la Întâlnirile Alecart) și două au fost lucrurile care m-au făcut să-mi schimb atitudinea față de ea:

Dorința de a o înțelege, deși nu-mi plăcea, voiam să aflu de ce, voiam să cunosc ceea ce nu suportam.
Am încetat să mai sugrum poezia contemporană atunci când am descoperit scrierile autorului Radu Vancu. Ceva m-a legat de ele, voiam să fiu la fel, pentru că simțeam că refăcusem o legătură despre care nici nu aveam habar: ,,Așadar pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural & spânzurat, (…) și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre.”

Poezia pe care tocmai o descoperisem era nouă și fluidă și se individualiza prin faptul că puteai găsi expresivitate, profunzime. Tot ce citeam era simplu, imaginile poetice fiind mereu cu și despre oameni, oameni triști, oameni care acceptă că sunt triști, oameni care nu sunt triști, oameni care acceptă că sunt oameni, imagini mult mai ușor de înțeles, care trecute prin filtrul propriu, puteau duce la o empatie reală. Trăiam toți același timp, aceleași tensiuni, aceleași frustrări, dar rezistând, întorcându-ne iar și iar și continuând să găsim repere noi care să ne definească viața și trăirile.