Cele mai îndrăgite volume de poezie din 2023 (V)

Încheiem seria prezentării celor mai apreciate cărți citite în 2023 cu două topuri ce conțin exclusiv volume de poezii, după ce, în articolele anterioare s-au regăsit și volume de poezii, recent publicate sau deja clasice, cum ar fi: Kaddish, de Radu Vancu (de două ori), Toate zborurile au fost anulate, de Adrian Diniș, cum reușești, viața mea, de Dan Sociu, Anul tigrului de apă, de Ligia Keșișian, ghinga, de Dan Coman, Sînt alta, de Svetlana Cârstean, Carnetele duducăi de marțipan, de Doina Ioanid sau Poeme, de Arthur Rimbaud.

De data aceasta, Alina Vițel vă propune un top 3 al volumelor apărute/ traduse în 2023, iar Theodora Sterpu – un top 5 al cărților citite anul trecut + un bonus.

Alina VIȚEL: Top 3 din 2023

  1. Transcender – Bogdan-Alexandru Petcu

Am luat volumul de la standul Cărturești din cortul FILIT (ediția 2023) fără a avea așteptări,  ceea ce m-a ajutat să observ cât de duios și de firesc e construită cartea. Debutul lui Bogdan-Alexandru Petcu a produs reverberații, a confirmat vigoarea poeziei ieșene (puțin patriotism local nu dăunează), aducând un suflu nou, necesar. Ceea ce face transcender distinctiv este plusarea pe texte adaptate organic la nevoile și mirările cititorului, într-o perfectă anticipare a răspunsurilor pe care le-ar formula celălalt.

Nu am de unde să știu când sângele caută segregare, când Tătărașiul devine Berlinul de Est

Începând cu sufletul-pirat și continuând cu eul-râu neînsemnat (fără a se opri la acesta), volumul e doldora de avataruri cumpătate lingvistic, dar care frizează emoțiile de o manieră rapace. Joaca de-a prinsa cu spații istorice variate e un atu prin care crezurile expuse capătă certificare și versurile își câștigă un lăcaș permanent, pentru că spun tare și răspicat lucrurilor pe nume – mulți dintre noi trăim în acord cu standardele sociale, de dragul lor, nu pentru a ne fi bine când punem capul pe pernă și rămânem încolăciți în propriile gânduri. Bogdan ne învață/reamintește că suntem corpuri fluide, cu concepții împrumutate de la ceilalți, reflex pe care îl putem vindeca doar sufocându-l cu cât mai multă iubire de sine.

Nu mă pricep la imaginație, dar cu certitudine plasticul și cimentul și sticla nu au vitalitate.

  1. Tot mai multă splendoare – Alina Purcaru

M-am apropiat târziu de poezia Alinei Purcaru, după ce volumul începuse deja să-și adjudece premii râvnite precum Cartea de Poezie a anului 2022 (iar în octombrie a fost invitată la Alecart. Zoon Poetikon). Tot mai multă splendoare e cu adevărat formidabil pentru că din versurile sale răzbate o forță mocnindă, o forță care nu se lasă dresată, care se scutură de vocabularul în exces.  Desăvârșirea textelor se datorează dezbărării de frică, volumul fiind un dialog continuu cu propriul corp, propriile origini, având în vedere că mintea e paznicul propriilor alegeri, chiar și al celor despre care a simțit/crezut că nu îi aparțin/nu îi vor aparține. Conștiința care se plimbă aici nu se lasă sedusă de ofertele atractive, ci își caută neclintită climatul, un loc propice îngropării a tot ce a mai rămas, tot mai departe de arșița care șterge amintirile.

La poalele rezervației încercăm să devenim demni să ne lase să trecem

  1. Ucenicul soarelui – Marko Pogacar

Pe Marko Pogacar l-am descoperit (abia) cu ocazia Festivalului „Poezia e la Bistrița” (ediția 2023), însă are o poezie marcantă în peisajul literar croat încă din 2006, anul în care a debutat. Din păcate, observăm în continuare o reticență în ceea ce privește contactul cu poezia contemporană din alte spații culturale, fapt pe care nu îl putem remedia altfel decât comunicându-ne unii altora frumusețea ecourilor care au rădăcini învecinate/diferite de ale noastre. Inconfundabil la acest volum este ritmul sacadat, tăierea din pulpă a versului, conturând o virtuoasă scrâșnire a memoriei.

Corpul este o cutie pe care o deschide timpul. Rana este o fereastră deschisă prin care intră lumea.

Sticletele, tramvaiul ud de transpirația brutăreselor, poștașii de cenușă, fierarii aduc împreună coordonatele unui loc al revederii cu eul din trecut, cu succesiunea șontâcă a timpurilor de care ne-am agățat din inerție, cauză a inerției noastre morale. Marko Pogacar mângâie rana lumii fără a încerca în vreun fel să îi micșoreze amploarea și adâncimea. E asemenea unei mângâieri de la distanță, o mângâiere realizată de gândul care își cunoaște și internalizează limita – pelicula dintre sine și lume.

Să intri în portocală, să intri în peștera fierbinte a limbii unse, de cele mai multe ori gata pentru orice.

(Alina Vițel, membră a Colegiului Alecart, a avut lecturi publice la mai multe festivaluri de poezie și la Institutul Blecher. În liceu a fost redactor-șef adjunct Alecart.)

Alina Purcarcu, Florin Partene și Gabriel Cărtărescu la Alecart. Zoon Poetikon- FILIT 2023

Theodora STERPU:

  1. Transcender – Bogdan-Alexandru Petcu

Mă gândesc la chestii și să nu crezi că / asta mă face o ființă profundă.

Transcender. L-am resimțit ca pe un continuu ecou care caută segregare, când Tătărașiul devine Berlinul de Est, când limita unui sunet pe punctul de a fi „corporalizat” deja există. Lumea lui Bogdan-Alexandru Petcu nu suportă mai mult de 100 de oameni și 3000 de cuvinte. Aici vine cineva să te vindece și să-ți implanteze o senzație oarecare până ajungi scheletic, aici nimeni nu-și cunoaște istoria personală, dar toți continuă să vorbească, nimeni n-o vrea, dar toți schimbă opinii, iar funcționalitatea memoriei e înlocuită treptat de lovituri în stomac. Aici poți să te recomanzi celor mai mari în grad decât tine drept pitagoreic și anacronic, aici universul e doar al vostru și universul caută să-ți sugereze că ești aproape.

O lume mică, plină / de inteligență emoțională, o lume mică, veșnic tânără, născută cu o altfel de inimă, care în răstimpul dintre două bătăi mai bate o dată, unde mariposa e cel mai frumos cuvânt / pentru fluture, unde cerul e postuman și nu arată ca Taylor Swift, iar asta e sigur și la fel de sigur e că toate astea sunt văzute în spatele unor lentile cu câteva imperfecțiuni mici.

Aici există libertatea de a trăi perfect în capul tău. Aici există senzația iluzorie a unei vieți și vă e de-ajuns.

  1. Părul de pisică – Elena Simion

„All at once you’re all alone / and scared” (Charlie Brown)

Părul de pisică a fost surprinzător tocmai fiindcă există ceva atât de familiar și de evident în el – toată viața resimțită ca un amalgam de story-uri legate de un concert, ca timpul petrecut ca să citești tot ce s-a scris pe Discord și n-ai apucat s-o faci. Aici ai șansa să recuperezi totul în timp, ai șansa să-ți dai seama că undeva, cineva ar putea să aibă sensibilitate la lumină, ai șansa să vezi câteva fețe plânse pe un ecran mic, ai șansa să sapi câteva șanțuri în creier, ai șansa să nu-ți dai seama că e atâta liniște / printre apelurile care durează / cât o respirație astmatică, ai șansa să te duci pur și simplu / în altă țară / să-ți iei o mașină berlină / cu volan pe dreapta / să o înmatriculezi în bulgaria / de câteva ori pe an să te întorci și să-ți duci familia la munte și poate ar fi fost mult mai ușor să le faci pe toate astea dacă ți-ai fi amputat mâinile care cad și se tăvălesc în cearșafurile unde viața nu-ți aparține, iar treaba merge cam cât e free trial.

Elena Simion lasă ca toate trăirile și tot ce-a gândit până acum să iasă din universul ei personal și „să-l infesteze” – exact ca o ploaie de vară, care e atât de benefică – pe al celuilalt, pe cel care îi surprinde esența și o transmite către propriul eu. Întreaga trăire a Elenei Simion, dacă ar putea să facă asta tot timpul, ar sări (…) / dintr-o venă în alta, ar lasă să curgă (…) ca prin niște vene de ceară senzația de independență și nevoia de izolare care se anulează.

În același timp, dacă după câteva ore de agonie, încă îți simți dinții ruginiți în gură, simți că ai albit de ultima dată, simți că din când în când un braț cald împrăștie o mie de probleme și simți că ți-e rușine să plângi când tot ce e uscat străpunge moartea, singura certitudine e că și asta e tot formă de poezie.

  1. Mile-Ex – Ciprian Popescu

Am citit Mile-Ex prima oară prin 2021-2022 și încă pot spune că rămâne visceral ca sângele dintr-o venă care tot țâșnește din când în când – ceva ce n-a fost bandajat bine, dar care nu necesită acest lucru și care, iată, iese în evidență prin acest detaliu, așa că m-am reîntors la el de curând. Căci e brutal de sincer de multe ori și atât de familiar comportamentul reflectat aici. Toate lucrurile cu care ești obișnuit de multă vreme parcă nu-și mai mențin statutul: aici le simți mult mai aproape și ajungi să le prețuiești simplitatea și mai mult, devenind cu atât mai importante pentru tine.

E un loc unde faci ceva de mîncare / o linte niște cartofi orice, unde lași tămâia și crucile pentru moarte și morți, unde îți iei o pereche de converși negri / la reducere, unde se aude Sepultura la maximum pe fundal, unde colțul ăsta mic din bucătărie, un fost balcon închis se revarsă și unde, uneori, simți vinovăție, iar alteori aprinzi luminile și spui ca ești fericit.

Câteodată, se mai aude înfundată Grimes în ecoul celor patru pereți închiși de la bucătărie și cumva îți dai seama că la un moment dat a fost o conexiune între ochi și creier, iar lumea lui Ciprian Popescu o simți acum stând lângă tine, semi-umanizată, tot pe canapea, tot cu gîtul umflat și ca o usturime în ochi cum n-ai mai avut demult.

E bine aici, la Montréal. Nu e lux, dar trăim. Am ciocnit și am căzut de acord că mai durează câțiva ani, apoi peste tot va fi la fel, iar noi nu vom putea face nimic să schimbăm asta.

Nimic.

  1. Apasă – Sorin Despot

Un zîmbet încă un / zîmbet o altă mișcare / suavă mănușile albe / și senzația că îți scapă / ceva.

Am citit Apasă prin vara anului trecut și încă se resimte stimularea transparentă, care se leagănă mut / cadențat. Încă resimt cum pereții se apropie lent / camera pierde lumină / (…) / implorînd / (…) cu toată ființa / (…) / apasă, încă se aude, în ritmul blînd al sfîrșitului de zi / topindu-se toate în soneria de la intrare, încă notez desprinderea de cele mai teribile spaime printr-o metodă în 12 pași. Iar apăsarea sugerată de Sorin Despot încă traversează, exact ca un biocurent, țesutul ăsta celular și literar, încă face să dăinuie memoria imaculată a unei remușcări pe care e important să știi / să simți / că o meriți.

Poate că, într-adevăr, Apasă e și scena unui chef din anii 2000 – suntem toți la o masă, singura masă ocupată, se simte ca și cum e iulie din nou, toți suntem niște despoți luminați care-și povestesc amintirile zilelor bune, se simte ca și cum e iulie din nou, e trecut de miezul nopții, mîinile întinse peste niște resturi care se fac în curând nevăzute urmează la final să scuipe toate cojile, iar cel mai bine ar fi fost în scenariul în care poveștile lor să mi se fi încarnat în pleoape – așa ar fi existat posibilitatea să nu mai fie vorba ca după 3 dimineața să fie o tăcere bolnăvicioasă, așa am fi stat veșnic în vene, meticuloși și posomorîți ca niște spirale printre făpturi narcotice.

Nimeni nu cere mult în final și e cât se poate de adevărat că universul ăsta al despotismului îți amintește constant că niciodată n-ai fost nevoit să-ți răstorni lumea. Știm că ești prea mândru pentru așa ceva, știm că nu ai văzut dimineața aceasta cu ochii tăi buni, știm că ai o chitară și pene, o poveste pe cinste / cu lacrimi pe hanorac la gara de nord, știm că din balcon uneori vezi rușinea scurgîndu-se pe pantofi, știm că moartea ta, moartea ta care e ca o scoică, ar avea loc de lucruri mult mai multe și mult mai frumoase și știu că, cel mai probabil, creierul meu dansează pe marginea nebuniei.

  1. Colectiva Ioan Coroamă

Acum noi cei care nu mai suntem nebuni când înnebunim?

Ioan Coroamă construiește un întreg amalgam de lumi poetice, toate strâns legate între ele, ușor asemănătoare de multe ori, mai ales când se intersectează, iar dispozitivele realității s-au scuturat de propria esență. Ioan Coroamă meditează alături de non-uman, transformându-și depozitul de unde și de organe într-o agresivitate latentă, deși acum absentă – amintirea ei încă e vie, încă dăinuie oriunde apucă. Turnurile nici nu le simți, totul parcă e neserios de blând la un moment dat, se simte de parcă n-ai fost niciodată tratat aspru aici, ca apoi să rămâi suspendat în mutația care se desprinde treptat de îndoială.

Aici e o lume plină de dezasamblați, de inegali, de refractari, de primăveri fără de început și fără de sfârșit, de lumina care continuă să fie un simplu aparat conectat la corp. Aici trupul asamblat este sortit să se descompună, firele de înaltă tensiune sunt doar niște înlocuitori ai organelor fără organe, ninsorile ar fi putut să fie lungi, totul e sintetizat și în curând vom fi siguri că translucidul oferă spațiu.

Cert este faptul că, universul din Colectiva nu se oprește din operat nici după ce-l închizi. Cert este faptul că universul din Colectiva va continua să creeze și după ce prezența unei singure voci va ordona totul de la capăt.

BONUS: Radu Vancu – Răul

Toți ne ținem în brațe unul pe altul în vreme ce murim – dar toți aflăm asta prea târziu. Iar unii, sfâșietor de puțini, fac cântece & poeme din asta.

Hipnotic şi preocupat, Radu Vancu, acest meister sibian, trasează fără încetare, un plan unde se ivesc microfanteziile, prezențele la festivaluri și convingerile şi unde lectura ar putea fi considerată o continuă transfuzie, o intervenție neîncetată asupra creierului&inimii: O rană care vorbește de una singură – asta e, am tot mai mult senzația, jurnalul ăsta.

Omul se destăinuie și pune în pagină temerile, angoasele, tristețile, amintirile care mustesc de nostalgie, pe Pound, Berryman, Mircea Ivănescu – toți niște prezențe vii, toți amintind de nevoia de ei a unui meister sibian, de nevoia lui de cei (ne)morți, cei mai dragi dintre ei. Alături, San, VancuVer, Cami și intervențiile politice – un alt (dar același) Vancu, activistul pregătit să rămână ancorat în speranța sa. Tot aici, undeva, și memoria tatălui, prinsă strâns cu o frânghie (tot) de Vancu.

Universul personal este lăsat să se izbească, nu violent totuși, de universul personal al celui care continuă să citească. Trăirile lui intră adânc în existența trăirilor cititorului, astfel rămânând senzația că ai fost prezent de la bun început în lumea Răului, că poate ai venit la un moment dat și tu cu niște idei, că poate ai trăit (sau s-ar putea să trăiești) ce i s-a întâmplat celuilalt.

Jurnalul lui Vancu, deși vorbește în aceeași măsură ca toate celelalte lucruri importante din viața lui și despre moarte, dă dovadă că țâșnește, de fapt, fără doar și poate și fără încetare, din viață. Oricât s-ar menționa moartea, fie și cu referințe mici, jurnalul ăsta va rămâne furnizorul trăirii continue și până la urmă, tot ce se strânge în creier e literatură.

Tot jurnalul ăsta, toată literatura asta: un manual despre cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit.

(*Theodora Sterpu este elevă în clasa a XI-a, filo, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași.)

Foto 1: Alina Vițel/ Foto 2: Alina Sava

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!