În mintea ta în jurul cuvântului Bistrița gravitează halucinant imagini, sunete și versuri, un amestec de flaute, glume, revoltă, struți, ticuri nervoase, pagini, cuvinte, sticle cu poezii, jazz, voie bună, oameni frumoși, mere, piele de găină, pasiune pentru artă. Câteva secvențe sunt blocate pe repeat și îți inundă serile, ancorându-te încă de atmosfera festivalului, de poezie. Îți este greu să extragi un fir coerent al evenimentelor din acest amalgam, așa că încerci să recompui secvențele care îți trec prin fața ochilor seară de seară.
Te aștepți la ceva destul de formal din cauza titlului de „festival internațional” (și chiar cu tradiție, am putea spune), ești intimidată de renumele poeților invitați și ești pregătită să îi privești de la distanță (un fel de „nu atingeți exponatele”), dar ești aruncat în mijlocul lor – stați la aceeași masă, dansați împreună pe Red Hot Chili Peppers, vă amorțește spatele pe băncile sinagogii, stați împreună pe o terasă unde sunt vehiculate idei. Nimic formal, nimic distant și rece, nimic expus – un grup de oameni care împărtășesc poezie.
Îl vezi pe Claudiu Komartin (care cu o seară înainte a stat la masă cu tine) răscolindu-ți măruntaiele cu o pedală de delay și.. cuvinte, o poezie spusă după ce seara de performance, jam session poetic și open mic „se terminase” și care parcă a schimbat consistența aerului asemenea unui val care te cuprinde și te trage la fund. Alături îți apar Ward Tietz, cel care reușește să folosească cuvintele, sunetele, imaginile în moduri mereu imprevizibile, care reușește să distorsioneze relitatea și să te poarte în zone neexplorate ale minții și cuvintele incisive ale Svetlanei Cârstean, cu versurile care par să „muște”. Umorul și prezența lui Andy Fierens aduc o pată de culoare ce constrastrează cu atmosfera creată de poemele spuse de Hila Lahav și Claudiu Komarin, puternic ancorate în politica momentului („mai încolo spre est oamenii mor pentru ea de fapt nu atât pentru poezie cât pentru un adevăr neconcesiv care nu le dă voie unora să tacă și-atunci răbufnesc. acolo se moare și noi aplaudăm sau protestăm în semn de”). Virgil Mihaiu vine cu o altă abordare a poeziei, prezentând niște înregistrări de la performance-urile de jazz-poetry în care instrumentele, dansul și cuvintele se armonizează oferind ideilor noi spații de expresie. Printre aceste voci puternice, în semi-întuneric se amestecă sunetele flautelor care transformă parterul pub-ului într-o lume paralelă în care se respiră poezie.
Pe terasa cafenelei Plan B unde ai asistat în prima zi la dialogul cu cei trei poeți americani: Tara Skurtu, Ward Tietz și Leonard Schwartz, moderat de Radu Vancu se pornește de la poezia lui Ezra Pound, pentru ca discuția să se îndrepte spre anticorpi și poeți. „I think being called an antibody is fucking awesome” va spune Tara Skurtu, în timp ce Leonard Schwartz va opta pentru comparația sa cu paraziții – care pot fi atât vitali cât și nocivi pentru organismul gazdă), spre gloanțe, pixuri și poezie, spre greutatea (la propriu!) cuvintelor (sculptate de Ward Tietz în metal, gheață etc.). Tot aici, alături fumul de țigară, gustul ceaiului de mentă și încercarea de a găsi un loc la umbră, îți apare în fața ochilor dialogul cu Ioana Bradea, prozatorul invitat de poeți, un personaj din „mitologia” Bistriței, am putea spune, care se remarcă atât prin forța prozei ei cât și prin discreția prezenței ei, și Clubul de lectură a Institutului Blecher, unde Alex Văsieș a lecturat din noul său volum Instalații iar invitatul invizibil, Andrei Bodiu, a respirat prin plămânii tuturor celor care i-au citit poezia (încă ți se face pielea de găină când îți aduci aminte modul în care cuvintele se răsfirau prin toată terasa, cum paginile treceau prin mâini tremurânde și se întruchipau într-un colaj de glasuri – unele mai teatrale, altele tensionate, altele pur și simplu emoționate).
Înainte să te culci începi să fredonezi refrenul unui cântec de Daniel Zamir și îți aduci aminte de modul în care doi oameni – un saxofonist și un chitarist – reușeau să însuflețească prin muzica lor o întreagă sinagogă. Poți vedea mai apoi trupa Corint ocupând scena, reunind opera mai multor poeți (majoritatea invitați la festival) într-o piesă de teatru axată pe elementul vizual și atmosferic. Versurile răsună din toate colțurile sinagogii, sunt îmbinate cu mișcări de dans și soluții regizorale hipnotizante. Te impresionează cu adevărat pasiunea și „prospețimea” de care dau dovadă acești tineri – atât la nivelul conceptului cât și la nivelul prezenței pe scenă. Îți amintești de toți poeții care și-au citit operele pe aceeași scenă. Te gândești la versurile puternice ale Lidjiei Dimkovska, la interpretarea teatreală, bizară, captivantă a lui Emilian Galaicu-Păun, la panglica roșie care ieșea din cămașa lui Razvan Țupa, la modul în care poemul Elenei Medel te purta în cele mai intime unghere, la poezia aproape tactilă a lui Teodor Dună, la pasajele halucinante ale lui Leonard Schwartz, la contrastul dintre prezența radiantă și umorul Tarei Skurtu și modul în care unele tușe ale poeziei ei par să taie în carne vie, la modul în care Ion Mureșanu și Ioan Es Pop te făceau să te ridici chiar după momentul lecturii să cumperi câte o carte de-a lor, la glumele făcute de Marin Mălaicu-Hondrari și de Dan Coman când prezentau invitații, la intermezzo-urile muzicale care completau aceste momente.
Pe băncile incomode ale sinagogii ai fost purtată printr-o multitudine de stări, de culturi, de emoții, ai „făcut cunoștiință” cu multiple fețe ale poeziei.
Încerci să contabilizezi toate evenimentele, să găsești un mod în care să le rezumi- invitați din zece țări transformând Bistrița într-unul dintre orașele cu cea mai mare densitate de poeți pe metru pătrat, „oferindu-ți speranță” (oricât de siropos ar suna): uite că se poate și în țara asta! Îți vine în minte un vers cântat de Dinu Olărașu la vernisajul lui Ion Barbu: „Poate poezia, poate nebunia / duce pe umeri lumea toată înainte”
