Sunt atât de bun, sunt atât de frumos, sunt atât de demn, mâncați-mă… (Virgil Mazilescu)
În fiecare iulie, la Bistritz, poezia își refuză propria captivitate în hârtie, își leapădă liniștea paginii pentru a deveni o prezență palpabilă, ce pulsează percutant în glasul fiecărui poet care urcă pe scenă. Este ceva fascinant în felul cum întregul spațiu se reconfigurează în aceste zile – ca și cum realitatea imediată își încetinește ritmul pentru a ne lăsa să auzim nuanțele din spatele cuvintelor scrise. Se instalează o complicitate tacită între scenă și public, un fel de acord fin al atenției, unde fiecare tăcere dintre versuri capătă brusc o greutate, unde totul are un alt sens – mai profund, așezat sub semnul prezenței fizice a autorului, al gestului, al emoției transmise direct și… al picăturilor de ploaie (care ne-au udat până la piele pe drum, făcându-ne să glumim că, măcar pentru o seară, nu doar poezia e la Bistrița și Bistrița e poezie, ci chiar și Ploaia e la Bistrița – venită pentru poeți și poezie, desigur).
Deschiderea acestei ediții de „majorat” a reconfirmat statutul unui eveniment la superlativ, care aduce laolaltă, de 18 ani, cei mai interesanți/provocatori poeți, aleși dincolo de orice granițe geografice și criterii subiective, așa cum a precizat Gavril Țărmure, directorul festivalului. Seara a debutat cu acordarea premiilor, moment prefațat de Dan Coman, care a remarcat că E aproape sinucigaș să editezi poezie contemporană în zilele noastre, însă încă există astfel de oameni. Astfel, Premiul „Laura Albulescu” pentru Editorul Anului i-a revenit lui Alex Ciorogar. În discursul său, acesta a ținut să precizeze că distincția nu îi aparține doar lui, ci întregii comunități din spatele editurii OMG, un proiect pornit ca o familie, alături, inițial, de doi prieteni, din dorința de a face voci „vizibile”.
Nu dați banii pe prostii, luați cărți de poezii – Dan Coman (cu „sloganul” devenit marcă înregistrată a festivalului)
Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița a fost acordat anul acesta lui Octavian Soviany. Înainte ca acesta să urce pe scenă, laudatio a venit din partea lui Alexandru Cistelecan: un scriitor aparent fragil, dar care în realitate este o adevărată uzină cu motoarele turate la maximum, un erudit atipic și un fantezist ce poartă o întreagă bibliotecă în cap, nu doar ingeniozitate pură. Discursul a evidențiat cum poezia sa jonglează fascinant cu extremele, desenând un Paradis terific, teribil și o Apocalipsă straniu de suavă.
Tu ia în brațe, draga mea, nimicul, sărută-l ca să-l prefaci în tot – Octavian Soviany
Soviany însuși a cucerit imediat sala prin versurile sale, mărturisind de la început, cu o sinceritate și bonomie dezarmante, că ne va citi inclusiv un poem pe care plănuise inițial să nu-l aducă în fața noastră. Poeziile care au urmat au fost dedicate iubirii, tinereții, timpului, ne-au impregnat de forța când jucăușă, când ironică a cuvintelor și a rimelor, deschizând firesc drumul către poeții care au urcat apoi pe scenă, fiecare continuând, în felul său, explorarea acelorași teritorii sensibile. Ne-am simțit și noi ca și cum am fi ba de o parte a oglinzii, ba de cealaltă și am descoperit că doar moartea pare roz ca un chilim. (Ingrid Tudose)
Emanuela Ignățoiu-Sora: gândul ca o baie cu lapte cald și miere la oameni care să te recunoască, să te strige pe stradă/ să te tragă după ei la o bere/ mormintele mamei, ale tatei pe o colină departe
Emanuela Ignățoiu-Sora a fost cea care a deschis seria de lecturi publice – într-o sală arhiplină, în care ne-am ascuns de ploaie (venită peste oraș să asculte probabil și ea poeții), tremurând nu de frig, ci de emoție. Înainte de a ne lăsa învăluiți de „călătoriile” inspirate de orașe (în multe am fost, la altele am visat, a spus ea), am auzit o mărturisire cu care am rezonat fără rest: inima e mereu la Bistrița. Într-adevăr, zilele acestea, inima poeziei e chiar aici, la Bistrița, și ea bate pe scena Palatului Culturii și în noi deopotrivă.
Poeziile Emanuelei Ignățoiu-Sora au în ele o nevoie permanentă de a se reîntoarce la rădăcini, purtând ființa la mâinile mamei care au îmbăiat-o, la mormintele părinților pe o colină îndepărtată, la marea care adună mesaje, la bunica a cărei mână mesteca leurda cu brânza și a cărei gură le frăgezea pentru pui, la liniștea de după dezastru. Totul pare să vină ca o prelungire firească a trecutului. Mama – implicit femeia – devine o figură ce merită a fi divinizată și care-i protejează pe ceilalți, atât cât poate, de acel monstru – de tăcere. Dar tăcerea nu poate înghiți totul atunci când trăiești poezia așa cum a fost ea trăită în sala Palatului Culturii. Versurile Emnuelei Ignățoiu-Sora ne-au amintit că străinătatea este un spațiu al singurătății, dificil de locuit și de însușit. Totuși, printre străini, se regăsesc și anumite irizări ale confortului de acasă, ale persoanelor dragi, indiferent dacă ele încă sunt sau nu printre noi. Ne dăm seama că, până la urmă, indiferent de distanță, sufletul ne va rămâne întotdeauna legat de origini, nepercepând neapărat schimbările petrecute și asociind noul stil de viață cu cel inițial, primul pe care l-am cunoscut. În decorul Vienei, o bătrână durdulie ce înalță un balon roșu peste dunărea zgribulită îi stârnește poetei o serie de întrebări: mă întreb dacă bunica mea a văzut vreodată un balon roșu/ dacă a mâncat somon cu spanac, ca mine acum/ aș putea să întocmesc o listă a lucrurilor pe care nu le-a făcut. Poate tocmai fiindcă bunica nu a reușit să facă anumite lucruri este esențial ca nepoata să le facă – pentru ea, pentru bunică, în fond pentru amândouă. Uneori e necesar ca omul să trăiască simultan pentru mai multe suflete, să se înalțe după balonul roșu pentru a îndeplini un vis, luptând și pentru cei care nu au sau nu au avut posibilitatea de a ieși din găoacea mică a vieții și de a reuși pe cont propriu. Astfel, învingând barierele interculturale, dar și temporale, ființa va putea să prospere în ciuda dezastrului, făcându-și loc printre crăpăturile arse precum ciupercile. (Ana-Maria Ailiesei)
Carmen Palomo Pinel: De ce nu mă pot face piatră/ privindu-mă pe mine însămi?
Cred că versurile lui Carmen Palomo Pinel reușesc să îndeplinească unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii: îți pun în față o oglindă și te obligă să privești. Uneori vezi singurătatea. Vezi mitologica Medusă, de data aceasta alegând fuga în locul vulnerabilității și care, dacă nu simte lumină în durere, riscă să rămână în întuneric. Vezi Medusa care, la fel ca fiecare șarpe, are un trecut plin de suferință. Alteori zărești dincolo de oglindă și reușești să privești spre celălalt, să îl înțelegi cu adevărat, să îi cunoști angoasele sau nemernicia, să fii dezamăgit privindu-te pe tine prin ochii lui, să vezi că este totul și să simți că nu este nimic. Versurile poetei din Madrid nu mângâie și nu te alină, nu reduc acel aleph-unu al celor ce ne sperie, ci au puterea de a se transpune înăuntrul tău, de a cuprinde cuvintele pe care îți este frică să le spui sau să le gândești. Ele sunt tremurul din propriii ochi, sunt dragostea pentru celălalt și însoțesc lacrimile ce curg pe obrajii din oglindă.
Pe scena Palatului Culturii din Bistrița gesturile, glasul blând, dar ferm, muzicalitatea limbii spaniole au pledat cu un patos aproape matern pentru vocea celei care este totodată și victimă, nerenunțând la demnitate în ciuda singurătății. M-am bucurat să aflu semnificația cuvântului ΠΛΕΟΝΕΞΊΑ/ Pleonexie: lăcomia unei inimi ce mereu își dorește mai mult. Și chiar dacă acest cuvânt, „lăcomie”/ „greed”, induce un sentiment respingător, el își găsește locul în sufletele noastre care nu se pot mulțumi niciodată cu nimic mai prejos decât ceea ce încă nu au. (Ioana Popa)
nu ești verbul/ a fi nu ești/ materie întunecată și nici imaculată/ claritate/ […]/ Totuși cântă, fierbe, sună/ precum tot ceea ce nu ești,/ ca un tezaur străvechi de lucruri care amuțesc/ pentru a te lăsa pe tine să vorbești/ În tăcerea lor ești puțin/ din toate/ Cântă, pasăre hermenautică,/ o febră nebună/ în cinstea posibilității.
Încă nu mi-am dat seama dacă m-am întors la Bistrița în încercarea de a recupera fragmente din atmosfera primei mele participări, ca un dependent veșnic tânjind după aceleași senzații, sau dacă sunt în căutare de ceva nou, de o fereastră către poezie prin care nu pot privi decât cu acel strop în plus de maturitate despre care îmi place să cred că mă diferențiază de mine, cea de anul trecut. Prima seară de lecturi m-a transformat din nou într-o apă curgătoare, într-o dună mișcătoare, traversată de curenți calzi și curenți reci, de fiori vechi când pun poezia în raport cu sinele și de fiori noi punând sinele în raport cu poezia. Mă fascinează discrepanța aceasta între lectura intimă a poeziei, ca jucatul pe cont propriu cu un număr de ingrediente ciudate, și ascultarea sa, unde îți este servit „preparatul” complet, mai mult decât ai impresia că poți „digera” într-o inimă cu doar 4 camere. O suprasaturație de care nu ai unde să fugi, astfel încât trebuie să o lași să te umple, să te răscolească înainte să dea pe dinafară și să se reverse înapoi de unde a plecat, de data asta purtând și o parte din tine, nu pierdută, ci în sfârșit deșteptată din colțul sufletului unde nu ți-ai fi dat seama că ar fi adormit vreodată ceva. Am cerut o pîine, mi-a ajuns pe-o măsea./Am cerut apă, am băut-o dintr-o-nghițitură. Am cerut un lac./Am cerut corpul tău gol și neîmblânzit în fața nopții. Am cerut sufletul tău străbătut de toate drumurile tale județene. Nimic n-a fost destul. Versurile lui Carmen Pilomo Pinel scot la iveală tocmai aceste excese care răvășesc ființa asemenea unor mici distrugeri obligatorii pentru fiecare dintre noi. Paradoxale, defectele care se află simultan în limitele normalului și în graficele fatalității nu fac nimic altceva decât să ne saboteze, însă rămân reconfortante ca niște garanți ai umanității. Exces de iubire. Exces de frică. Excesul ca blestem, excesul ca dorință. Când zvâcnirile nu mai sunt îndestulătoare și singurele alinări stau în starea aceea de accelerație continuă până la accident, Așa cum eu am avut nevoia de a mă înălța sau de a mă lăsa să mă prăbușesc de tot. Omul din poemele lui Pinel – un supra-stimulator al distrugerii în schimbul unui timid impuls de securitate, care niciodată nu va recunoaște cum facem rău/ doar pentru a ne simți puternici și siguri pe noi înșine. Femeia sa, o Medusă îndrăgostită, slabă în fața monstruozității iubirii, însă teribilă prin însușirea asumată a ei. Neliniștită, gata să înoate spre locul în care existența strălucește cel mai tare, chiar dacă mă voi arde, mă voi consuma și nu mă voi întoarce niciodată. De parcă odată cu mărul interzis, Adam ar fi mușcat din tot ce urma să însemne existența, lăsându-ne pe toți cu un hău în centrul ființelor noastre, incapabili de a simți ceva altfel decât cu mult dincolo de limită. Fiecare experiență aproape de moarte (moartea care nici asta n-ar fi fost destul) este un pas mai aproape de viață. Fiecare vers al lui Carmen Palomo Pinel e o lecție de istorie universală și de uman, ce se rezumă la un singur cuvânt: „imensă”. Inima noastră, imensă. Insațietatea, imensă. Marile ape și bolta cerească ce se reflectă în voluptatea lor, imense. Noi, atât de mici. Noi, scame, lipitori, paraziți hrănindu-ne din micile lor infinități. Noi, moduri mai stângace sau mai izbutite de a implora iubirea. (Luiza Sfîcă)
Lucian Vasilescu: ce lume frumoasă, încăpătoare. Ce hârtie albă, sfâșietoare.
Lucian Vasilescu reprezintă generația anilor `90, pentru care, spune el, lucrurile încep să se întâmple pentru ultima oară. Ascultându-l și trăind prima seară a festivalului, am simțit încă o dată că rolul poeziei este să apropie, să unească lumi, culturi, să elimine, în fond, granițele dintre țări, dar mai ales dintre oameni; să lupte fără arme împotriva ideologiilor și a războaielor, să dovedească o dată în plus că se poate și altfel, fără vărsare de sânge, fără familii destrămate, fără inimi zdrobite de gloanțe și obuze; să despice omul în cel mai sincer și lipsit de măști mod posibil.
Poetul își închipuie o pasăre fără aripi și fără picioare, care nu cântă, care nu zboară, care nu știe că există afară. În ciuda tuturor piedicilor, pasărea visează cum zboară, iar ea, deși nu are acces la lumea pe care și-o închipuie, reușește să o transfigureze – am scris cer, și cer s-a făcut. Omul este și el asemenea acestei păsări, o ființă capabilă să creeze spații, pe care însă nu le locuiește – am scris împreună și te-ai ascuns în partea nevăzută, deoarece din pământ doar pământul se vede de afară. Indiferent de ceea ce își poate ea imagina, o pasăre fără aripi nu se înalță, oricât de plină de speranță ar fi perspectiva noastră asupra lumii. Un om care nu a avut niciodată acces la un spațiu străin lui, nu îl poate locui, chiar dacă reușește să-l viseze. Mintea nu poate concepe ceea ce este dincolo de ea, resemnându-se într-o realitate ce nu se ridică la măsura visurilor lui și rămâne cu întrebarea care dormea mai departe, cu un rest de țigară aprinsă în gură. Totuși, pe buza paharului odihnesc îngeri. Încercănați, jerpeliți, căci nu au reușit să ridice omul dintr-o viață mizeră, ei pot doar să fie martori la o existență plină de singurătate, în care până și umbra lui chicotește cu alții la masă. Ei o ciupesc de fund. Ea roșește. Omul alege moartea, obosit de o viață plină de neajunsuri, pe care, în fond, și-a hotărât-o singur. Nu credeam să-nvăț a trăi vreodată. N-am crezut și nici n-am. E multă tensiune în această ipostază resemnată, care recapătă doar pentru puțină vreme, credința. Pe de o parte, există reflexul de a o căuta, pe de altă parte, se întinde renunțarea. În același timp, credința (implicit visarea) nu fac ca pasării să îi crească aripi, dar pot măcar, în conștiința umană, să o împingă să aibă iluzia că zboară. Chiar dacă impactul în momentul ciocnirii de realitate devine insuportabil, o (de)cădere din Paradis în Infern. Așadar, fiecare decide dacă și mâine-i o zi, e vreme destulă sau dacă niciodată n-o să moară mai frumos ca în toamna aceasta. (Ioana Roată)
Liudmyla Diadchenko: oasele tuturor celor pe care Dumnezeu i-a alungat/ pe acest pământ, sub acest cer, în această aventură.
Marin Mălaicu-Hondrari afirma, înainte de momentul intrării poetei pe scenă, că noi toți susținem Ucraina prin gândul și inima care se îndreaptă spre ceea ce se întâmplă acolo, dar și prin faptul că citim poezie. Fiindcă întotdeauna regimurile dictatoriale s-au temut de ea. Poate părea ciudat, însă chiar gestul de a ne aduna în sala Palatului Culturii din Bistrița pentru a asculta poezie ucraineană este un act de susținere și de revoltă împotriva unui rău care continuă să se reverse peste lume. Mai mult, citirea versurilor în limba ucraineană a sporit impactul lor, căci, din păcate, limba ucraineană s-a transformat într-o limbă a durerii – a oamenilor care și-au pierdut familiile, casele, care își văd sfâșiată țara și risipită dinamica normală a existenței, a celor care se zbat să oprească acest măcel ce durează deja de patru ani și jumătate. Dan Coman a spus, la rândul său, la finalul lecturii, că uneori e suficient să asculți, că poezia nu are întotdeauna nevoie de traducere. Într-adevăr, la Bistrița descoperim an de an că poezia este o limbă universală.
Din versurile Liudmylei Diadchenko am aflat că e greu să închini paharul Pentru viitor atunci când nu știi dacă mai ai unul, când propria istorie e o pătură încrețită dimineața, iar o radiografie a sufletului nu arată de ce ești speriat de câțiva ani la rând. În poezia sa nu apar cuvinte care să desemneze războiul – nici nu este necesar, căci versurile impun o stare, aducându-te în proximitatea morții, a sfârșitului pe care-l resimt milioane de ucraineni la momentul actual. Te întrebi ce va rămâne din tine – și există o multitudine de variante -, dar nimeni nu cunoaște răspunsul corect: frunze uscate, niște piele pe care ai lepădat-o ca o viperă, muguri de ambrozie sau orice altceva. Nu ai nimic de făcut, deci fie te liniștești cu câteva rugăciuni fie scuipi pe soartă, căci nici războiul, nici moartea nu iartă pe nimeni. E un adevăr de care nu te poți ascunde oricât ai încerca. Probabil că a trăi într-o permanentă teamă, trezindu-te cu gândul că aceasta este ultima ta zi nu reprezintă cu adevărat o viață – nu așa cum o înțelegem noi, de aici -, însă ea continuă cumva să existe și să se infiltreze printre spărturile ce au fost provocate sufletului, prin carusel și caramel, amintiri colecționate ca puricii strânși pe un câine fără stăpân sau o carte de Kafka. Nici îndepărtarea de război și implicit de acasă nu pot produce bucurie, căci nu-ți poți găsi cuvintele în această confuzie de limbi. În fond, războiul reprezintă o ruptură absolută de umanitate, o ruptură de tine, de ceea ce ai fost, de cei dragi, de acasă, de pământul natal, de limba vorbită, de însăși iubirea față de semeni. E o uniformizare a tuturor horoscoapelor, a tuturor zodiilor, căci la capătul fiecărei zile se află aceeași soartă pentru toți acești oameni. Într-o astfel de deznădejde, devenită „normalitate”, porumbeii zboară pe cer ca niște rugăciuni. (Ana-Maria Ailiesei)
Miloš Živanović: obosit, în abundența tuturor lucrurilor a devenit funerar un tot-una
Statuar, sobru, interiorizat. Așa a arătat Miloš Živanović. Poezia lui, bici șfichiuitor. Ca într-un labirint de imagini multivalente care construiesc și demolează cu rapiditate așteptările, versurile sale surprind tensiunea omului ce distruge și care va fi distrus, a omului care trebuie să aleagă între valuri și predare, între brutalitate și blândețe, între glorie și uitare. Ființa nu e acaparată doar de cruzime, ci se transpune și în ipostaza celui ce jelește, a celui care mângâie, care simte vinovăția și conștientizează imposibilitatea de a rămâne blând într-o lume a violenței, căci vede că tot ce e în jur se rezumă la acea mare ce înghite și îngroapă – moartea iminentă. Totodată, întrucât natura umană este privită dintr-un unghi exterior, imaginile construite în jurul morții transcend ipostaza de călău și de victimă, sugerând că societatea ignoră sensul care se construiește la nivelul conștiinței individuale. Jalea grea și somnoroasă a preotului, curajul ce se strânge într-un pumn încleștat pregătit să lovească, precum și epoca placidă a willkommenskultur-ului care dizolvă suferința de după război se întrepătrund cu sentimentul tragic al transformării iminente a omului cu un suflet pur în unul care este supus acestui ciclu deformator al vieții – odată ce mâna tânără o strânge pe cea noduroasă, ea va lua forma aceleiași arme a demonilor de lemn. Intrând în poezia lui Miloš Živanović, simți întocmai frigul ploii și spaima cailor care sunt mânați către valurile ce urmează să îi înghită și să îi acopere fie de sânge, glorie și vinovăție, fie de moarte și uitare. (Ioana Popa)
Augustina Visan: când ești fericită, dimineața sau seara/ sau nici dimineața și nici seara?
În momentul în care am auzit ecoul vocii Augustinei Visan, am conștientizat că este nevoie de acest exercițiu, de a asculta poetul citindu-și versurile – fără joc teatral, fără jonglerii de prestidigitație sau seducție. Doar intimitatea creată prin actul de a auzi pe cineva împărtășind un fragment din sine.
Poezia Augustinei Visan aduce în prim-plan durerea generațională, transferată de la cei care au fost înaintea noastră și care ne-au marcat existența în copilărie, persistând și prelingându-se peste cei nenăscuți, peste cei ce ar fi putut să se nască. Ploșnițele apar atunci când suferința fizică dispare și singurul lucru pe care îl mai auzi este bâzâitul insuportabil al unor gânduri bine dosite în conștiință. Totuși Toată lumea din salonul ăla strigă. Nu încerca să ucizi vreuna, căci mirosul devine sufocant atunci când te lași prins de amintiri putrede, pe care oricum nu le vei putea ucide, pentru că, în fond, oricât am încerca, nu putem elimina tot ceea ce s-a petrecut și nu putem șterge urmele trecutului. Așa cum noi suntem o frântura din părinții noștri, și copiii sunt un fragment din noi. De aceea poate fetița s-a născut moartă, căci ea a adunat prea multă suferință coagulată într-un corp atât de mic și de firav. Aveți copii, domnișoară?, asta întreabă toată lumea – dar la ce bun o familie dacă tot ce aduni din ea sunt speranțe deșarte și un mare gol, un vid lăsat de sora ta care credeai că o să te sune, de copilul pierdut, de un soț care măcar nu te-a bătut, de căsnicia părinților tăi din care singurul moment fericit a fost cel dintr-o fotografie de la nuntă pierdută. Fericirea s-a sfârșit în momentul în care a început. Azi va fi altfel ți-ai spus, nu mai vrei să strângi fânul ăsta plini cu spini, dar devii precum o ciupercă otrăvitoare pe care se mișcă o furnică. Ai dat naștere unui mort, ceva sigur trebuie să fie otrăvit în tine. Nimeni nu plânge, ești de vină, l-ai făcut de rușine. Durerea ta cea mai mare devine problema altora, iar tu privești spre tine ca la un corp străin. Mama are grijă de mine, așa cum o făcea de când aveam o lună, așa cum și ea ar fi avut grijă de Miriam, deși aceasta nu e acum decât o jumătate de corp putrezit de durere și de ploșnițele ce apar după dispariția ei. Nu încerca să ucizi vreuna. Pe toate oricum nu le vei putea ucide. Domnișoară, aveți copii? O întrebare recurentă care înțepa înainte de nașterea copilului mort și care acum înjunghie – niciodată nu va mai fi la fel, nu vei mai fi la fel. Ploșnițele continuă să zboare, urcă dinspre cot pe braț, iar întrebarea Aveți copii, domnișoară? răsună în minte și în salon, va deveni o altă ploșniță, durerea nu te va părăsi niciodată. Nu ai inimă, dar crezi în Dumnezeu. (Ioana Roată)
Byron sau Să fie muzică! (mulțumim, Gavril Țărmure!)
Concertul susținut de Byron a completat armonios versurile recitate anterior în incinta sălii Palatului Culturii, fiind, totodată, fundalul sonor perfect pentru un „majorat”. Melodiile trupei, ce reprezintă până la urmă o altă formă de poezie contemporană – una cu un ritm poate mai clar, acompaniată de vocea puternică a solistului și de câteva instrumente muzicale – au ridicat în picioare mulți spectatori; e important de menționat însă că și cei care au ales să rămână pe scaune au trăit totul cu aceeași intensitate. A fost probabil cea mai așteptată clipă a serii, „forțându-i” pe cei veniți poate doar pentru ritmul Byron, să facă cunoștință și cu poezia.
Cu siguranță, momentul muzical susținut de Byron a meritat așteptarea, însă show-ul propriu-zis a demonstrat că nu ne putem referi în niciun caz la un timp de așteptare, concertul fiind doar o prelungire a ceea ce se întâmplase înainte. Totodată, atmosfera electrizantă, luminile albastre și sonorizarea perfectă ne-au ajutat să uităm de ploaia torențială care ne-a întâmpinat și de mirosul de haine ude accentuat de aerul condiționat – căci, până la urmă, eram și suntem toți o apă și un pământ. Am simțit concertul ca fiind despre bucuria de a trăi muzica alături de ceilalți, despre expresivitatea și profunzimea versurilor și despre muzicalitatea pe care o poate căpăta o poezie odată ce ajunge în mâinile artistului potrivit. azi nu ai nimic de pierdut/ nimic nu e interzis/ azi nu-i la timpul trecut/ și nu-i doar un vis – asta îmi răsună încă în urechi, fiindcă ceea ce a contat a fost că am trăit împreună un moment de bucurie: Byron s-a aflat pe scenă pentru a ne încânta simțurile, dar și sufletele.
P.S.: Nu aveai cum să nu te bucuri și să nu trăiești acest moment muzical la maxim, de vreme ce bucuria lui Dan Coman, care dansa și se plimba în continuu prin sală, era una de-a dreptul molipsitoare. (Ana-Maria Ailiesei)
*Ioana Popa, Ana-Maria Ailiesei, Ingrid Tudose, Luiza Sfîcă și Ioana Roată, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.
