poezia e la bistrița, ediția a 13-a: Spargem ghinionul! Ziua 1

Pregătiri pe ultima sută de metri, calcule ca să vezi dacă ai lăsat destul loc în valiză pentru volumele de poezie cu care știi din start că o să te întorci acasă (deși niciodată nu îți par destule), slalom printre serpentine și, în cele din urmă, Bistritz. Orașul așteptându-ne încă o dată, după un an în care, pentru mulți dintre noi, literatura a fost singura oază de normalitate și amintindu-ne că, indiferent de provocările care se așază ostentativ în cale, poezia va fi mereu la Bistrița. Întotdeauna pregătită să întrerupă cadența letargică a zilelor toride de vară și să ne ancoreze în spațiul blând & mereu surprinzător pe care îl propune. Și, așa cum ne-a spus Marin Mălaicu- Hondrari, să spargă ghinionul, căci cea de-a XIII-a ediție a Festivalului de Poezie și Muzică de Cameră nu poate fi așezată decât sub semnul fastului. Al efervescenței și al notițelor luate în grabă în timpul lecturilor care, pentru câteva ore, te rup de ritmurile zilnice. Și, bineînțeles, al întâlnirii. Nu doar cu literatura, ci și cu oamenii  care palpită în interiorul ei și care reușesc să îi dea suflu.

Ion Pop: e timpul, romanticele au dreptate, să ne gândim la intensa interferență a regnurilor

Primul cu care ne-am întâlnit în cadrul deschiderii festivalului a fost Alexandru Cistelecan, cel care ne-a adus în față realitatea care rage înfiripată în poezia lui Ion Pop. Multiplul maestru, așa cum îl numește criticul, este cel căruia i s-a acordat, anul acesta, Premiul pentru literatură al orașului Bistrița, căci autorul poemului Bate și ți se deschide, observă Alexandru Cistelecan, scrie o operă în care lumea nu ți se relevă din prima, însă gravitează în jurul unui poet atât de răbdător, încât poți fi sigur că va aștepta până se deschide măcar o găurică.

Lectura lui Ion Pop nu a rămas însă doar în a confirma cuvintele criticului, ci a luat forma uneia dintre ferestrele care se ivesc constant în opera sa. O fereastră pe care o deschizi timid și lent, puțin câte puțin, așteptând fascinat să vezi cum lumina distorsionează treptat fiecare lucrușor și colț semiobscur pe care îl înghite (e timpul, romanticele au dreptate, să ne gândim la intensa interferență a regnurilor). Dacă, înainte să înceapă lectura propriu-zisă, invitatul ne vorbea despre modalitatea în care a încercat să rămână în spațiul realităților care șochează, pe care trebuie să le lași să pătrundă în poezie, imaginile ce au urmat, deși marcate de forță, s-au cernut mai degrabă blând și firesc. În timp ce versurile se adună cu o anumită delicatețe în cercuri de liniște, lăsând în urma lor contururi fine de mireasmă și marmură în forme șerpuite (urmez și eu un fel de zig-zag), nu pot să nu constat că poezia lui Ion Pop reușește să extragă detalii chiar și din cele mai adânci crevase și să le aducă la suprafață. Este o poezie care forjează până în miezul celor o mie de chipuri firave multicolore și speriate ca să dezlipească de pe lentila privirii lor o lume de pietre palide, de slănină și Circe și de picioare aurii. O lume pe care Ion Pop, așa cum amintea și Alexandru Cistelecan, nu o lasă niciodată căzută în băltoacă, oferindu-i demnitatea pe care o poate găsi doar percepția celui ce caută frumusețea în locuri în care nu se așteaptă să o găsească. (Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart)

Da,  la Ion Pop, realitatea rage ca nicio alta înfățișată în literatura parcursă de mine până în momentul de față. În poezia lui realitatea cinică nu este decât un afront transformat, modelat de o afectivitate greu de ignorat. Ion Pop pare a se bucura nu o dată, ci de două ori, asimilând desfătările senzorialului și apoi filtrându-le printr-o dimensiune culturală – mai sublimă și mai pătrunzătoare. Poezia lui, pentru a reaminti observația lui Alexandru Cistelecan, reabilitează. Ea oferă soluția pentru o trăire pătrunzătoare a mundanului. Înainte de a fi încântați cu primele poeme ale festivalului, Ion Pop ne-a reașezat în fața unor lucruri care contează, care ne fac oameni, în cuvinte atât de așezate încât tăcerea vibra și poezia a părut a se pogorî lin printre noi. Versurile lui nu au lăsat realitatea să zacă fără simbolism și nu permit informului, haoticului să se infiltreze atâta timp cât contemplăm, alături de poet, lumea prin fereastra pe care acesta o caută/o deschide către ea. Ceea ce construiesc versurile din volumele domniei sale este viziunea unei geometrii ultime ca manifestare a dorinței de deplasare din calea amorfului. Așa cum se întâmplă în poemul 54 de zile, unde tainicul hexagon și venerarea zumzetelor și zig-zag-urilor sunt puse perfect în balanță cu atitudinea rațională, sacralizând astfel cotidianul. (Ioan Cruț)

Denisa Comănescu: 24 de ani am trăit între bandaje

Dacă este să vorbim despre posibilitatea îmblânzirii poeziei, prezența Denisei Comănescu în sala Palatului Culturii de la Bistrița a salvat parte din adevărul acestei provocării. Ca o respirație recuperatorie, poezia Denisei Comănescu a umplut golurile, trasând contururile unei aureole care încercuiește tocmai acel punct sensibil incandescent asupra căruia se exercită cea mai puternică presiune. 24 de ani am trăit între bandaje. Un tablou al intimității, al momentelor în care cuplul se ascunde de lumina lumii în spatele draperiilor trase pentru a-l regăsi pe celălalt (în camera comună ne intersectăm seara târziu) ce duce repet la anularea iluziei poate pentru că încă nu ți-a cântat nicio pasăre. Problematica îmblânzirii poeziei devine, de fapt, grăitoare pentru nevoia de așezare, de potolire și de organizare a gândului, cea mai fierbinte încercare petrecându-se în fața foii, în fața albului amorțitor: stau în fața ei și aștept. Așteptarea aceasta ascunde gingășie și este, în același timp, un exercițiu de răbdare a cărui finalitate vizează o dorință sinceră: lui aș vrea să îi spun ceva cald și inteligent. (Amalia Carciuc)

Gelu Diaconu: noaptea e un cerșetor orb

Gelu Diaconu („O mie de semne”), premiat ca Promotorul cultural al anului, ne-a vorbit despre cum visul de a face jurnalism cultural onest a devenit realitate printr-o colaborare de familie, iar rezultatul a dus la un site cu maturitate literară și la promovarea a peste 150 de tineri poeți.  Scriitura lui Gelu Diaconu are o fluiditate a simbolurilor strâns legată de alternarea dintre imaginar și real, dintre deriva unei corăbii străvechi venite din Orient și un simplu parc dintr-un cartier bucureștean. Cu un picior în apă și cu unul pe uscat, răbdarea și, totodată, disconfortul creat de existența în prea plinul orbirii duc la concluzia că totul se afla în spatele ochilor care n-au fost învățați să vadă. Puterea minții și a imaginației unui bătrân care hrănește porumbeii pare să învăluie și să se amestece cu întreg întuneric, cu spaima din și provocată de acesta, un laitmotiv regăsit în versurile lui Gelu Diaconu. Imaginile se îmbină într-un yin-yang al opticii lirice, iar trecutul devine o pulsație a nuanțelor de negru, alb și griul somnului. Dincolo de veghe și de somn, de vis și de realitate, se află călătoria unui sine hrănit de amintiri de proveniență necunoscută, dintr-un trecut pe care nu-l știe nimeni. (Alina Sava)

Gelu Diaconu nu a venit doar în ipostază de promotor cultural, ci ni s-a înfățișat și în ipostază de poet, latură pe care am descoperit-o recent în Ziua în care a murit John Lennon. Deși lectura sa a fost pătrunsă de o atmosferă ușor diferită de cea pe care o emanau poemele sale din acest volum, ea nu a fost mai puțin izbitoare. Însă, acum, nu (doar) prin energia voltaică de care erau străbătute versurile, ci (și) prin duritatea lor metalică și prin modalitatea în care tăiau tăcerea ca niște lovituri scurte de cuțit. Pentru că, în poezia lui Gelu Diaconu, totul se află în spatele ochilor care n-au fost învățați să vadă, iar în fața lor rămân imagini fugitive și incandescente, aproape reci, radiografiate prin prisma unei lentile ce caută un sens chiar și în absențe (noaptea e un cerșetor orb). Chiar și după ce lectura ia sfârșit, cuvintele continuă să se deruleze în mintea mea, exact ca atunci când inima începe să bată în șoaptă și știi că e aproape dimineață. (Raisa Manolescu)

Lorena Enache:  mă gândeam că poate o să ai curajul să îmi cauți punctele sensibile în timp ce mâinile îmi alunecă mai jos pe tocător

Acum, la fel ca de fiecare dată când am avut ocazia să o ascult în lecturile electrizante de la cozy poetry night, Lorena nu mi-a lăsat în niciun moment impresia că este cu adevărat singură pe scenă, în fața unui public. Lorena citește cu și despre „public”, cu și despre fiecare dintre cei ce ascultă – cred că de acolo și magnetismul poemelor ei. Deși se construiesc într-un substrat aparent pur confesiv, textele Lorenei Enache sunt fermecătoare tocmai pentru că știu să îți facă loc în interiorul lor, atrăgându-te direct în mijlocul lucrurilor.

în nopțile de vineri în care mă plac foarte foarte tare/ de dragul vremurilor în care eram foarte, foarte moale/ și ușor de întins pe masă/ verific zodiacul și mă îmbrac ca o femeie nedorită

Cred că e prea puțin a spune despre poezia Lorenei Enache că este o poezie feminină. Expresia ei artistică este expresia unei generații noi de feminitate – care nu mai caută să se definească prin echilibrul dulce-acrișor dintre violență și patetism, ci întocmai prin acest joc fals narcisist de a-l ademeni pe celălalt în miezul interiorității sale. Este, în definitiv, un act profund empatic la baza fiecărui text al Lorenei, iar meritul poetei este întocmai naturalețea cu care patinează printre rușinile și dezamăgirile, fetișurile și fanteziile tinereții cu mult umor și cu un cinism de neînvins. (Andrada Strugaru)

 nici azi nu aflu dacă se va alege ceva/ de capul meu și dacă tot ce am studiat/ până acum despre norme de igienă/ emoțională va însemna vreodată/ mai mult decât un ecuson înfipt/ în ochiul minții.

 Fetițe dulci este volumul din care Lorena Enache a citit aici, la Bistritz, câteva poezii și este cel pentru care, în spatele unei încercări de a mima degajarea, calmul, au stat emoțiile atât de firești, atât de zguduitoare. Poezia Lorenei este ca un ghem de ață depănat haotic, în care direcțiile și  mersul firelor s-au mai schimbat voluntar sau involuntar, însă care capătă în final o coerență proprie, o coerență „incoerentă”, ca și cum fiecare parte a amalgamului de sentimente a prins conturul perfect.  Iar în final totul e clar. Furie. Ajuns și neajuns. Tandrețe. Singurătate. Autosuficiență. Apropiere și depărtare. Răbufnire. Șovăire. Împlinire sau (poate) pierdere. Iarăși furie și, în cele din urmă, vindecare prin consumarea sentimentelor, prin împăcare și acceptare, prin poezie. Versurile se proiectează în jurul experiențelor amoroase, iubirii eșuate sau distructive. În sala  întâlnirilor noastre (cum îmi place să o numesc), poeziile sale căpătau  rezonanțe variate, îmbinând umorul cu ironia și furia, jonglând cu stările celor ce ascultau. Poezia e la Bistrița  demonstrează încă o dată că poezia e muzică și invers; că trăim pentru ele și că le putem avea pe amândouă all inclusive sau separat; a fost pentru mine ca un concert pe multiple voci pe care l-am așteptat ca pe o gură de aer după pandemie, care se rezumă la o explozie solară. Lumea se oprește și se cuibărește toată în suflet. Și a fost doar prima zi. (Denisa Grădinaru)

[Vezi AICI un videopoem cu versurile Lorenei Enache realizat de Sabina Cojocaru!]

Andrei Zbîrnea: bună dimineața, porumbei, mi-ai scris și atunci cred că s-a oprit ploaia pe bulevardul constantin brâncoveanu

E ceva cu adevărat terifiant la dimineața aceasta fără început și fără sfârșit care nu mai apucă niciodată să revigoreze și să regenereze existența, din textele pe care le-a citit aseară Andrei Zbîrnea. Fiecărei tentative de adaptare la cotidianul neiertător de aglomerat și din ce în ce mai complex îi corespunde o specie nouă de anxietate și de frică – sigură și acaparantă, dar imposibil de definit – ca o nuanță nenumită de maro sau de gri care apare pe aripile unui porumbel. Fuga de porumbei se întâmplă zi de zi/ în costume sophisticate și lasă în urmă întrebarea: este o viață în care sau din care trebuie să te trezești cât mai repede? (Andrada Strugaru)

 Poezia lui Andrei Zbîrnea aproape că te lasă fără răsuflare prin fluiditatea ei. Mai departe de componenta autobiografică ce îi caracterizează poeziile, acestea se remarcă și prin elementele cotidiene prezente, reușindu-se îmbinarea celor două într-o manieră cât se poate de firească. Poezia sa e întru totul nouă, aducând și chiar îngrămădind recuzită și elemente de limbaj contemporane. Zbîrnea nu face metafizică, fiind ironic de la un capăt la altul. Atunci când poezia l-ar putea plasa în poziții vulnerabile, el utilizează ironia pentru a contracara acest efect.

Lectura lui Zbîrnea implică un important element de performance, reunind scena, autorul citind și ecranul cu poeziile traduse, joc la care e susținut și de Dan Coman. (Robert Ghețiu)

Andrew Davidson-Novosivschei: această poezie care îți visează nașterea noapte după noapte

Lectura lui Andrew Davidson-Novosivschei a pornit dinspre spațiul american pentru a se plimba, în a doua jumătate, prin cel românesc. Poeziile s-au legat una de alta prin acele mici momente ale vieții cotidiene, specifice fiecărui loc. Peste ocean, ne-am întâlnit cu imaginea unui om sângerând în gura unui câine și cu presupunerea ulterioară că, deși nu a făcut-o, câinele trebuie să se fi gândit la a omorî oameni. Sau cu un discurs ludic ce rememorează imaginea copilului în căutarea sexualității atunci când se uita la un videoclip cu Sting. Fără militantism, lăsând loc unei simple întrebări amestecată cu o mirare ingenuă. Am văzut cum, technically, poți face multe lucruri mari și totuși să te împiedici de banalul unei prize umede. În atmosfera bucureșteană, ne-am regăsit tot în momente cotidiene, de această dată recognoscibile, care, deși (sau poate tocmai) stârnind râsul, au atins punctual. Viitorul acesta, trotineta cu boxa dată la maxim care dă peste mine sau oala de ciorbă pe care a dat Dumnezeu să o putem băga în frigider fără să scoatem pepenele. Dar poate că cel mai mult a atins și a îmbrățișat deopotrivă regăsirea în această poezie care îți visează nașterea noapte după noapte. (Anastasia Fuioagă)

 Benji Horvath: am senzația că sunt singur/ și cu toate astea nimeni nu mă lasă în pace

Ca într-o transă, căutările din poezia lui Benji Horvath nu au definită o țintă precisă, căci nu aceasta este miza, ci dimpotrivă, demersul în care forțele proprii sunt antrenate și oscilarea constantă între vreau să aparțin unei lumi și nu vreau să îmi trădez propria lume sunt cele care oferă forță discursului său poetic. dacă aș fi la fel de limitat/precum/ limbajul, totul ar fi mult mai simplu. Limbajul este tocmai cel care se arată neprietenos prin incapacitatea sa declarată de a capta „răsturnările” de peste noapte ale lumii, traumele, coșmarurile, clocotirile la suprafață și zbaterile dureroase ce nu se domolesc și pentru care răspunsurile par să ricoșeze dintre exterior înspre interior. întreabă-mă cine ar trebui să fiu. cum ar trebui să o fac. E o chestionare a fiecărui gest, o stare constantă de nesiguranță perpetuată în urma unui asalt al simțurilor peste care se așterne un gând încurajator: da sunt o fracțiune/ din tine, dar asta nu e nici pe departe ceea ce sunt. Pentru că nimic nu poate fi explicat până la capăt. Vorbim despre o deznădejde care se citește cu ușurință în versurile lui Benji Horvath, indiferent de limba în care acestea au fost scrise, maghiară, română, engleză, însă se întrevede și o umbră de credință în fragilitatea lumii capsulă. dacă ar exista două luni, aș cânta pentru amândouă. (Amalia Carciuc)

 I am a fraction of you. Cine este „you” în scriitura poetului din Târgu Mureș? În De ce nu urmez calea celor 3?, Benji Horvath decantează printr-o tehnică a autodescrierii, într-un mod oarecum socratic și totalmente practic, chiar fundamentul propriei ființe. El este un tot pentru sine, o fracțiune din noi și, plonjând în teritoriul liberei exprimări, ne arată că poate fi și o bucată infinitezimală din stat și societate. Ciclicitatea status quo-ului pe care acesta îl percepe devine inevitabilă și constrânge. Iar în final, spoken-word poetry. (Ioan Cruț)

Iarba Fiarelor

Iarba fiarelor s-a dovedit a fi unul dintre exemplele din ce în ce mai rare și nișate, ce-i drept, la fel ca poezia, pentru modalitățile în care vitalitatea folclorului poate încă să ne vorbească, din afara încleștărilor patriotarde și totuși dinăuntrul unei identități care, prin natura sa, își îngustează și selectează drastic publicul. Însă atunci când întâlnirea se produce, reies vibrații puternice care ne urmăresc o vreme – concluzie neîntâmplătoare, totuși, în contextul cultural în care ne aflăm în aceste zile, unde prietenia, muzica și poezia sunt rețele incantatorii ce ne izolează atât de fericit. Rețin, la intersecția dintre vers și spectacolul muzical, mai ales șoaptele vocalistului, o consonanță aproape mută care ne-a descifrat mesajele esențiale despre sensibilitatea noastră. Estivală, cel puțin. (Ioana Tatarușanu)

Foto: Andrei RUSU

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!