Atelier de scriere cu Anastasia Gavrilovici: a învăța să privești din perspectiva celuilalt
După prima zi de maximă intensitate și frumusețe la bistritz, poezia continuă să dea ritmul vieții acestor zile de festival și să fie pretextul apropierii dintre oameni. În subsolul Palatului Culturii „George Coșbuc” ne-am întâlnit dimineață cu Anastasia Gavrilovici, la atelierul său de scriere creativă pentru liceeni. Până la sosirea ei, domnul profesor Gheorghe Cîrstian ne-a încălzit organul poetic (anatomic, care o fi fiind acela?) cu o discuție deschisă despre elasticitatea limbajului în literatură, despre cum este perceput un poet (tânăr) de către propria familie și despre autocenzură, despre sentimentul de ușoară jenă al acestuia la gândul textele lui vor urma să fie citite (și) de către părinți, rude. Anastasia Gavrilovici a reușit apoi să transforme starea de a fi a unor liceeni veniți din orașe diferite – abia cunoscându-se între ei și timizi – în aceea a unui grup cu o unică misiune: aceea de a scrie poezie. Am început prin a ne împărtăși ce înseamnă poezia pentru fiecare în parte și a vorbi despre riscul de a-ți impune limite sau măști în scris (fie din cauza reținerilor venite dinspre familia ce nu poate recunoaște „ocupația” de poet ca una serioasă, fie din cauza presiunilor din partea societății de a respecta normele pentru a nu fi complet desființat de ceilalți). Am ajuns la concluzia că arta, dacă nu reușește să stârnească niciun sentiment de revoltă, de indignare în publicul său este, de fapt, o antiartă, iar în cazul poeților, va rezulta o poezie călduță, politically correct, ce are soarta unui val: înaintea sa nimic, după, tot nimic nu rămâne. Din dorința de a ne scoate din confortul propriilor experiențe și, totodată, de a lua pulsul venei empatice ce trece prin fiecare, Anastasia Gavrilovici ne-a provocat să scriem dintr-o perspectiva ce nu ne aparține, primind indicația printr-o șoaptă, la ureche, pentru ca ceilalți să ghicească la sfârșit, când citeam, cui îi aparținea perspectiva asupra lumii pe care am transpus-o în versurile noastre. Un exercițiu ce ne-a obligat nu numai să luăm papucii celuilalt și să-i privim de la distanță cu mulțumirea minimului de efort, ci să îndrăznim să-i probăm, să le preluăm stilul de mers și să putem intui pașii ce l-au adus aici. (Ana Maria Constantinescu, clasa a XII-a, Național)
- Matei Vișniec: Arta se sinucide dacă nu deranjează.
Pentru Matei Vișniec, circul a modificat radical realitatea copilăriei sale din Rădăuți. Cu apariția sa aproape mitică, plină de povești și de culoare, circul a surprins, a bucurat și apoi s-a proiectat în opera lui Vișniec. Dezbaterea moderată de Radu Vancu din curtea Muzeului Județean a reușit să împrumute o fărâmă din fabulosul, tensiunea, capacitatea de a problematiza și forța unui spectacol total (așa cum se întâmplă întotdeauna în reprezentațiile după piesele dramaturgului Matei Vișniec, indiferent pe ce scene s-ar juca) și să o aducă alături de noi, la Bistrița. Fără jocul teatral, plin de culori și de sunete noi, fără muzică, animale sau caravane, dar, cu siguranță, cu melancolia revigorantă a amintirii și cu frumusețea poveștilor care l-au făcut pe Matei Vișniec poetul, dramaturgul, romancierul și jurnalistul care este astăzi. În a doua zi de festival, Radu Vancu a reușit să ni-l aducă în față pe Vișniec-omul, sincer și cuprins de infuzia de nebunie și de solid, cu luciditatea și anecdotele sale. Spectacolul pe care ni l-a oferit astăzi nu a fost unul de teatru, cum eram obișnuiți, ci unul de viață – despre adevărurile dureroase ale lumii, ale regimurilor politice, ale traumelor, ale societății de consum. Dar înainte de asta ne-a vorbit despre cum, prin intermediul teatrului, a intrat în bucătăria ororii, despre Caragiale și revoluția limbajului generată de autorul român (acolo este bomba atomică a lui Caragiale (…) odată cu el dispare psihologia, dar rămâne personajul, iar personajul este acum limbajul), despre întâlnirea cu textele lui Eugen Ionescu, Beckett și Kafka (ei mi-au dat cheile înțelegerii lumii), despre cum teatrul l-a purtat cu mare generozitate prin lume, despre faptul că în acest moment în România se scrie un teatru extraordinar. Spectacolul a început de la întrebarea lui Radu Vancu despre copilăria în orașul formator, plin de farmec, întrebare care ne-a aruncat în Rădăuți-ul traversat de o cale ferată, axa de simetrie a universului lui Matei Vișniec. În același oraș, în anii de școală, Vișniec a descoperit că poezia deschide niște spații de libertate personală ce pot fi foarte ușor închise ca urmare a manipulării și a perturbării dimensiunii subversive a poeziei. Mai mult decât atât, Matei Vișniec a povestit cum s-a îndrăgostit de teatru într-un oraș în care singurele piese erau cele ale ceremoniilor specifice satului (bocitoarele de la nunți, mersul cu uratul, întâlnirile de familie), circul, spațiul în care a crescut și opera lui Caragiale fiind sursele ce i-au învăluit sufletul în magia spectacolelor.
Pornind de la romanul domniei sale Un secol de ceață și provocat de Radu Vancu, ne-a vorbit idioții utili, intelectualii occidentali plini de încărcătură umanistă care nu au înțeles niciodată realitatea comunismului, trauma, care au continuat să vadă în el o mașină bună ce nu a fost bine condusă. Înainte de întrebările publicului, Radu Vancu l-a invitat pe Vișniec să vorbească despre diferența dintre a scrie într-un regim totalitar și în unul democratic. Venind din nou cu o poveste, acesta a spus că distincția este sugerată de dispariția subversivității poeziei în Occident, spațiu în care răul nu mai este atât de ușor de remarcat ca într-o societate în care se manifestă cenzura și oamenii cunosc teroarea. Nu e nevoie de oameni care gândesc, ci de oameni care consumă. (Citește AICI recenzia romanului Un secol de ceață!)
În final, Matei Vișniec a vorbit despre cum se nasc titlurile pieselor și romanelor sale, despre puterea artistului de a-i învinge pe idioți, despre limitele literaturii, dar și despre forța excepțională a lecturii de a ține la distanță manipularea și uniformizarea (Imaginația creează libertate în interiorul creierului), despre mesajul din Lysistrata, dragostea mea, montată și la Naționalul din Iași (Citește AICI cronica spectacolului!).
Și dacă la începutul dialogului Matei Vișniec spunea că artistul are ca datorie să perturbe, la final am plecat cu siguranța absolută că atât domnia sa, cât și poetul Radu Vancu sunt întru totul artiști. Căci reușesc să zguduie ordinea existenței și să ne ofere revelații, ne scurtcircuitează habitudini, ne așază înainte o oglindă în care să ne putem privi. Pentru a vedea cine suntem. (Maria Roșca, , clasa a XI-a, Național)
- Cosmin Perța: Voices of War
În subsolul unde altădată se găsea expoziția cu lucrări semnate de Ion Barbu, ce au luminat ediția de anul trecut a festivalului, am fost îndemnați de această dată să lăsăm să curgă sângele și gândul morții, să conștientizăm că răul e foarte aproape. Căci Cosmin Perța alături de artistul ucrainean Denys Vasyliev și de Mihail Vakulovski au pregătit o instalație audio imersivă despre ce se întâmplă și cum arată/sună ritmul vieții (de fapt, al morții) în Ucraina. Sala întunecată Borgo Prund s-a transformat pentru câteva minute într-un simulator al fricii viscerale, în care aproape toate simțurile își pierdeau importanța, nu doar auzul ce capta sunetele sinistre ale sirenelor și ale brutalității bombardamentelor printr-o înregistrare făcută chiar din orașul Zaporizhzhia de către Vasyliev – înregistrare pentru care și-a pus viața în pericol. O scurtă și necesară lecție de empatie și, în același timp, de recunoștință, deoarece conflictul dintre dictatură și nevoia de libertate, dintre opresiune și speranță nu trebuie niciun moment să rămână o secvență din buletinul de știri, ci ceea ce a declanșat o tragedie. Having a cold drink on a hot sunny day. Walking my dog. Drinking fresh mountain water. Hugging my mother. Don’t cry, look up, the sky is so beautifully falling to pieces. Asta înseamnă pacea, iar noi încă o avem. (Ana Maria Constantinescu)
- Ruxandra Novac: Cum să obții căldură cînd nu îți e proprie căldura. Să faci baie în fluvii și în mare. Să porți pelicula de apă peste tot, ca să te protejeze de atingeri, atingerile sînt accidente.
În cea mai acutizată și palpabilă formă a sa, poezia e la bistrița & azi, în cea de-a doua zi a festivalului. Floarea pe care am mâncat-o (după „prescripția” primită ieri) & care ne-a încântat prin intransigență, prin directețe, prin alternanța dintre tumult și liniște a fost poezia Ruxandrei Novac. O poezie care nu poate lăsa pe nimeni indiferent, care îngrijorează, sperie, provoacă emoții și stări despre care s-a uitat că pot fi simțite.
E ceva înnăscut să nu îți pierzi încrederea, înnăscut și apoi întreținut de figuri galbene de ceară dnumite comunitate, pentru noi nu se mai poate face nimic.
O poezie-protest despre lumea în care trăim, o poezie-manifest care nu se teme să intre adânc & lent în miezul universului, în volute puternice, halucinante, ce rămân atât de aproape de ceea ce înseamnă să fii om. În sala verde a Palatului Culturii, timp de câteva minute, ni s-a făcut tuturor o infuzie de realitate. Dureroasă. În fundal, vâjâitul aerului condiționat venind de undeva din spate, în timp ce în fața noastră se revărsa un fluviu de sensibilitate & cruzime tăcută, speranță & bruieri temporale, emoție pură. Poezie curată, născută Din acid. Din stele, care sînt lichide. Din undele care îți conduc inima și o opresc. Din brutalizare, care nu este de fapt brutalizare. Din brutalizare, care este a creierului, asta ne-a a dus Ruxandra Novac. Versuri despre liniște & bruiaje, care, tocmai prin faptul că persistă, fără să fie vreodată exagerate, te trimit într-o călătorie în adâncul creierului pustiit, undeva unde lumina e proastă & e fie cald, fie rece, într-o cameră albă cu ferestre mari pe care poți să desenezi cu aburii respirației. (Serena Condurachi, clasa a XI-a, Național)
- Danika Vukićević: Stau întinsă, cununată de părul mort. / Am închis ochii. / Acolo unde nu sunt. / Peste tot unde nu sunt.
Într-un ritm alert, poemele Danikăi Vukićević s-au prins cu ventuze de noi, ne-au ținut strânși și atenți. Ne-au urmărit, ne-au tăiat respirația, ne-au fugărit. Da, ne-au fugărit până la final și nu ne-au lăsat să așteptăm. Au știut cum să ne țină lucizi și implicați în lumea ei. Trecerea din planul personal, al confortului sporit constant n-a fost abruptă, ci într-o trecere/un salt înainte. Am înțeles că trebuie să existe o coliziune, că trebuie să te trezești și să lași lumile să se întâlnească, să lași legăturile să te urmărească – la fel cum luna urmărește spitalele, farmaciile, lubenițele și trupurile noaptea, când singurătatea pulsează prea mult și când tot ce ți-ai dori ar fi să-ți vorbească cineva, să-ți transformi singurătatea în iubire, într-un obicei pe care să nu mai ai cum să-l eviți.
Semiîntunericul nostru e acum unde e satul cu corbi, în zori unghia se va prinde și se va descărca, întinsă crezi că e ușor să duci o viață dublă, să-ți fii învățător, să depășești obstacolele. Dar nu e, îți trebuie tărie și mult răgaz, trebuie să fii răbdător cu tine. Lași câteva minute să treacă și te gândești la singurătate, la cât de inocentă e cu tine – te face să miroși a spital, a farmacii, a lubenițe și a sfârșit de drum.
Greutatea vine de sus: da, greutatea sângelui vine de sus, dar nu trebuie să vedem când se întâmplă asta, nu vă uitați, nu vreți să pierdeți momentul în care ne lovim de granițele trupului, oamenii ca voi se divizează, dar singurătatea ne face să ne iubim, e o lume atât de mică, ca o perdea pentru articulații, mă chem să ies și uneori nu știu dacă vorbesc cu mine, dar ăsta e obiceiul. Numai iubire în jur, desfigurați, nu există destin mai bun și mai darnic cu noi, ne scufundăm și suntem ferm convinși că merită să vezi chipul cum se întoarce, cum caută dragoste pretutindeni ca un câine galben fugărind porumbei – caută iubire în fuga asta. Să vezi apoi cum moare motorul și gura e deschisă și zilele mor cu noi și noi cu ele. În cealaltă cameră pierd demonii timpul și se uită atent în perimetrul nostru la cum curge frica prin vene – dar frica e un cântec de leagăn, frica e iubire. Ușa de la balcon rămâne întredeschisă și știi că dacă o lași prea mult, miroase a moarte și moartea vrea iubire și toți vrem iubire, dar stați liniștiți, nu e nevoie să ne înghesuim, o să ajungă.
Ușa de la balcon, preț de câteva clipe e același spațiu disponibil, unde numai demonii au de încasat ceva din asta. Nu trebuie să-i alungăm, îi înțelegem și îi lăsăm să stea cu noi.
Premierul asasinat, îți spui ca ăsta e destinul suprem, așa se încheie lucrurile pe lumea asta. (Theodora Sterpu, clasa a XII-a, Varlaam)
- Claudiu Komartin: Asta nu mai e poezie./ Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,/ natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul/ experimental, războaiele fără sens și finalitate […] Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.
Timpul. Singura clepsidră (fluidă?) care nu este reversibilă. Singura care are dreptul și puterea să îi dicteze omului finalul, oricare ar fi acesta. Timpul este singurul în funcție de care omul se simte nevoit să își trăiască viața într-o anumită manieră, într-un mod care să îi asigure măcar câteva clipe în plus. Ființei umane îi este teamă de cele mai multe ori de final, indiferent de ceea ce reprezintă. Îi este frică de schimbare. Nu poate lăsa în urmă ceea ce a cunoscut la un moment dat, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit. Poate tocmai din această cauză omul nu poate renunța la durere, la suferință. Claudiu Komartin a adus astăzi pe scena Palatului Culturii din Bistrița poezia interioară, a adus sentimente familiare pe care, poate, la un moment dat, ne-am dorit să le uităm, ne-am dorit să nu le mai simțim pulsând atât de puternic în pieptul deja mult prea slăbit, prea firav. Poezia lui Claudiu Komartin gravitează în jurul trecerii/pierderii, surprinzând timpul, orele, minutele și clipele ca lipsite de stabilitate. Rămân doar amintirile. Oamenii pe care îi cunoșteai odată s-au schimbat, locurile pe care le știai atât de bine devin de nerecunoscut. Și noi suntem altcineva, indiferent dacă, adânc în interior, nu vrem să acceptăm noua variantă a sinelui nostru. Trecutul este un loc fără de întoarcere, iar amintirile sunt prețul pe care îl plătim pentru durere, pentru a retrăi clipe, pentru a ne resimți pe noi cei de odată (imaginându-și tot mai des/ o casă de cărămidă/ și o alee lungă,/ coborând către un loc întunecos și rece,/ fără întoarcere).
În Poem de dragoste iubirea a fost asemenea unei umbre care urmărește ființa în fiecare ungher al camerelor. În fiecare loc, în fiecare obiect îl vezi pe cel iubit. Încerci să îl prinzi, să îl reții într-un loc familiar, să nu îți scape printre degete din nou ultima fărâmă din ceea ce a fost și din ceea ce este. În final însă, sub acea cheie prinsă pe un lănțișor, aproape de inimă, rămâne doar durerea. Doar dorința, doar absența, doar trecutul și tot ceea ce ne-a răpit: Căluțul de lemn nu se mai leagănă/ piticii de grădină au căzut cu fața în jos. […] Fața mea și-a amintit totul despre dorință/ despre parfumul ei violent/ bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.
Când poezia nu mai este poezie? Când devine aceasta o simplă vibrație? POEZIA nu mai există odată ce din ființa umană fac parte rutina și dependența, odată ce ți-ai pierdut sinele, libertatea, curajul. Căci poezia înseamnă suflet, înseamnă emoție, înseamnă trăire, înseamnă un întreg, înseamnă lumină. Sau beznă. Când ne pierdem, pierdem (și) poezia: Asta nu mai e poezie./ Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,/ natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul/ experimental, războaiele fără sens și finalitate […] Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat. Dar tot ea ne poate elibera. Pe noi și pe cei dragi pe care i-am pierdut. Pentru că ea rămâne când omul (se) uită, când omul dispare, când omul pleacă, când omul moare. (Maria Ioana Oglinzanu, clasa a X-a, Național)
- Adela Greceanu: Adevărul este că fiecare cuvînt//e numai vîrful unui aisberg
Spune-mi ce înțelegi prin cuvintele tartină, cvasi cunoscută și a gestiona o relație ca să-ți spun cine ești. Căutarea identității își are în poezia Adelei Greceanu rădăcinile adânc înfipte în nucleul cuvintelor, un nucleu pulsant și permanent generator de noi sensuri. Multiplele înțelesuri ale cuvintelor crezute unidimensionale produc rupturi în coerența existenței Adilei, provinciala mutată din microuniversul sensurilor confortabile ale cuvintelor în metropola de înțelesuri și de dimensiuni care dictează modul Adilei de a se defini. Ea există în măsura în care intră în vocabularul celuilalt, locuiește în spusele bibliotecarei, ale străinului cvasi cunoscut și ale bărbatului care dorește în permanență a închide robinetul cuvintelor dintre ei. El este cel cu care Adila dispare, cel care nu are pretenția unei hegemonii a abundenței sau a lipsei de sensuri, ci preferă să trăiască clipele petrecute împreună deasupra cuvintelor, în tăcere. Așa că, ori de cîte ori vine//Adila dispare împreună cu el//pentru o vreme//și numai lumina răspîndindu-se//de sub pălăria verde//peste paharele cu vin.
Cuvintele rămân totuși cea mai intimă formă de apropiere, ele presupunând ruperea definitivă a unei părți din tine pentru celălalt. Odată rostite, ceea ce era odinioară imponderabil capătă greutate, iar potențialitatea cuvântului se sparge în frânturile de sensuri ce nu-ți mai aparțin şi pe care nu le mai poți controla. Adevărul este că fiecare cuvînt//e numai vîrful unui aisberg.//Dedesubt colcăie sensuri fără nume//dintre care, cîte unul//e atras uneori el suprafaţă/de forța cuvîntului de deasupra//și înghesuit acolo, printre sensurile de bază.
Odată cu trecerea anilor, Adila rămâne captivă între cuvintele care i-au marcat existența, deși se zbate să își cucerească libertatea, să le înfrângă sensul limitat și limitativ, să le scuture de zgură, să le (și să se) reînnoiască. Încăpătoare cum părea la început, limba își topește multiplele posibilități într-o reamintire a faptului că Adila, femeia și fetița în care ne oglindim cu toții, deși rănită de univocitatea semnificației comune şi în permanență în căutarea altor sensuri care să le răstoarne pe cele precedente, este o învingătoare. Tocmai pentru că privirea (și cuvântul ei) încă scrutează lumea. Chiar dacă povara nu (i) se ușurează nicicând. (Ioana Orania Crega, clasa a XII-a, Național)
- Iya Kiva: aici cerul e atât de liniștit, aruncă un cuțit în el și nu va tresări
Poezia răsună dintr-un spațiu afectat de război, aflat în vecinătate, dar uneori departe de sufletul nostru. Iya Kiva te obligă sa te apropii, îți oferă o formă de suferință colectivă, te împinge în interiorul mecanismului, te face să simți că aici, foarte aproape, o monstruoasă mașinărie a declanșat apocalipsa.
Ascultate la câteva ore distanță de experiența presupusă de instalația audio imersivă făcută posibilă de Cosmin Perța și Denys Vasyliev, poemele Iyei Kiva au însemnat un strigăt de disperare, o confruntare cu oroarea, o formă de a ne obliga să privim (și să trăim) înăuntru. Acolo unde se plânge și se moare, acolo unde pământul e mai ars decât fețele arse de soare ale bătrânilor, acolo unde cântecul dispare și soarele agonizează. Acolo. Lângă noi. Acolo a devenit aseară în noi.
Am simțit contururile unui spațiu bombardat, am privit casa bunicii, am văzut cum se prăbușesc zidurile amintirilor copilăriei. Odată ce ți-ai părăsit casa, nu te mai poți uita pe fereastra în spatele căreia te așteaptă trandafirii unei vieți în plină floare… Dar păstrezi altceva, căci acum știi că războiul miroase urât, că războiul te învață cum să supraviețuiești, cum să colecționezi bucăți de speranță, colțuri fragile de amintiri, chiar dacă ai pierdut atât de mult. Oamenii nu se mai pot întoarce din morți, sentimentul de acasă nu mai poate fi găsit, cântecul de leagăn al bunicii nu mai poate fi ținut minte și în momentul acela: Inima se oprește în timp ce trăiești în continuare. (Varvara Nastase, clasa a XII-a, Varlaam)
- Cosmin Perța: în mijlocul câmpului. / S-a făcut liniște. / Nu te uita în urmă. / Toate cele necesare uitării pândesc în spatele tău.
După ce am fost introduși sonor în realitatea atroce a războiului din Ucraina prin instalația Voices of War, poezia lui Cosmin Perța a venit în prelungirea acestui moment senzorial, aruncându-te în ochiul furtunii, bombardându-te cu imagini puternice, care îți zguduie cordul, îl electrocutează cu lumină, punându-te față în față cu o realitate brutală, de care nu ești protejat, în fața căreia rămâi dezarmat, fără vestă antiglonț, tocmai pentru a te face să resimți fiecare cuvânt, pentru a te destabiliza, pentru a te sustrage din inerția propriei ființe. Poemele lui Cosmin Perța nu sunt perpendiculare, ele se scindează în multiple direcții, de la vacarmul și haosul exploziilor de proiectile la liniștea dintre două bombardamente (care de cele mai multe ori este cu mult mai înspăimântătoare decât zgomotul), de la pulsul inimii al cărui ecou răsună în creier ca într-un buncăr până la imaginea unui trup dezgolit/Care se tot istovea/Până la putreziciune. Poezia lui Perța se construiește din cuvinte care te sfâșie, pe care le poți sfâșia la rândul tău și de care, la fel ca dragostea, avem nevoie pentru a înfrunta lumea. În poemele lui, orice este palpabil, indiferent de natura sa (memoria, istoria, noi, ceilalți, o limbă moartă) poate fi arătat cu degetul. Și cu precădere moartea – cea pe care, dacă te uiți cu atenție, o poți repera, o poți mirosi, aproape că o poți atinge. Acestea sunt cimitirele, aceștia sunt cei ce plâng cimitirele, aceștia/ sunt/ cei ce ocupă cimitirele, aceștia sunt cei ce eliberează cimitirele. Stai!/ Nu te mișca. Am pus mâna pe umărul tău. Uită-te cu atenție.
Și pentru că poezia este mobilă, nestatornică, ea activându-ți toate simțurile, cel de-al doilea poem, Ucraina în 5 tablouri, a fost recitat cu ajutorul unei stații pe fundalul unui sunet aproape asurzitor, a cărui frecvență s-a dovedit a fi în rezonanță cu cea a imaginilor atinse de descompunere, ale trupului dezgolit din care ciugulesc cârduri de păsări și de șobolani, imagini ce te zgârie pe retină la fel cum stația ne zgâria timpanele.
În ciuda ororii, a mecanismelor antiumane, poezia vorbește și despre ceea ce e uman și frumos în noi, despre acele resorturi interioare care pot genera un refugiu. Acesta a fost motivul pentru care Cosmin Perța a ales să recite și un poem de/despre dragoste (după cele trei poeme despre război). Pentru a încerca să restabilească măcar într-o anumită măsură echilibrul dintre absurd și frumos. În poemul intitulat În dreptul unui geam uitat deschis de mulți ani vibrează tocmai această febrilitate a iubirii care reușește, chiar și perforată pe alocuri, să ne umple rănile, să ne vindece plăgile atunci când totul în jur e întuneric și nemișcare & liniște & paralizie & candoare. Tocmai aici se așază poezia lui Cosmin Perța: pe frontul ce desparte spațiul contaminat de oroare, de cenușiu, de praf de pușcă și cel în care se întrezăresc frânturi de lumină, de speranță și de iubire, pentru că, deși lumea nu poate fi salvată de poezie, poezia ne poate salva de lume atunci când ea te înăbușă și când inima devine un animal mic și terorizat pe o pajiște aflată în descompunere.
În final, pentru că poemele lui Cosmin Perța sunt de actualitate și, ca orice poezie, au acel gram de imprevizibil, poetul ne-a îndemnat să intrăm pe o platformă (Poem generator/ poemul-tau.ro) pe care, după ce ți-ai introdus data de naștere, îți este generat un poem „născut” din versuri selectate aleatoriu dintre cele care îi aparțin, astfel încât să simți că poezia devine a ta, că ți-o poți însuși.
Dreptatea aceea s-a îngropat odată cu cei ce-au pierdut-o./ Nu mai e loc acum decât pentru răzbunare, pentru carne sfâșiată agățată pe grindă la uscat./Pentru ne-miș-ca-re./ Gândurile tale, mici torpile nucleare, vor împrăștia resturi din creierii celor răi pe pereți. (Antonella Malfara, redactor-șef, clasa a XII-a, Național)
- Radu Vancu: Dar nu mă asculta, Sofia. Sunt doar un băiețel de 40+ plângând într-o inimă în ruine.
La fel cum Radu Vancu a intrat în scenă luându-ne pe nepregătite, și poezia lui a dat la o parte cortinele printr-o poveste. Ce alt mod mai potrivit de a introduce poezia decât acela prin care îți sunt dezvăluite cărămizile de la baza acestui proiect arhitectural al cuvintelor? Astfel, de la Bistritz am ajuns la Sofia, în piața Vazov, luminată de genul de soare care-ți face din suflet o anti-politică. Singura diferență dintre Sofia și festivalul „Poezia e la Bistrița” este că Sofia este locuită de 7000 de ani (așa se pare că glăsuiește mândria locală!), nu de 16. Și aici, în Bistrița, au fost desenate poeme, în toate limbile Uniunii, însă poeziile nu sunt demolate ulterior, ci rămân la Radu Vancu structuri stabile, fortificate, care fac din când în când să răsară în piept un soare, adunând și generând cu o sensibilitate profundă și molipsitoare frânturi de umanitate, ruine ale frumosului pe pereții cărora poetul face graffiti cu versuri orbitoare, ce reușesc să construiască una din lumile alea perverse care-ți dau iluzia că poezia chiar există și contează. Poemele lui Radu Vancu lucrează cu mecanisme de înregistrare a frecvenței cardiace, îți lasă cicatrici luminoase & apoi demolează inima, ca ulterior să te lase să ți-o reconstruiești prin poezie. Nu te teme: așa a intrat mereu poezia în lume,/demolând corpurile pe care le folosește.
Primul poem recitat de Radu Vancu este structurat pe trei părți, astfel așezându-te în tribună ca spectator pentru a fi martor la cum răsare soarele și cum trasează pe cer un semicerc până la apus, ca o flacără ce străbate Sofia, orașul-personaj (sau personajul-oraș) în interiorul căruia un băiețel tatuează versuri cu gîndul că nu există un loc mai bun decât acela unde memoria îți dă impresia că moartea poate fi mai docilă, mai blândă decât este de fapt (chiar dacă ea nu a fost niciodată frumoasă, Sofia) și unde există cineva care nu te lasă singur, între ruine, ci îți aduce oameni acolo unde ai fugit de oameni. În poezia lui Vancu este o lume unde nu ai de pierdut dacă te destructurezi, dacă te sustragi din propriile amintiri pentru a-ți observa ruinele, pentru a-ți putea monta inimă acolo unde ai extirpat inimă. Cuvintele devin aici un exercițiu de fracționare și de rearanjare a fragmentelor ce îți compun interioritatea, astfel încât să poți să-ți vezi străzile sufletului, să te poți demola ca mai apoi să te reconstruiești cu libertatea și înflăcărarea unui băiețel a cărui voce reușește să vindece totul. (Antonella Malfara)
Sofia Bulgariei își găsește un loc în poezie și devine Sofia lui Radu Vancu, cel care ia orașul în interiorul inimii sale și îl ascunde pentru o dimineață, o amiază și o seară, reconstruindu-l ca pe un jeleu policolor, un jeleu ca o casă locuită pentru o singură zi doar de un băiețel de 40+. Poezia lui Radu Vancu devine, deci, o călătorie continuă și verosimilă (căci continuitatea e adevăr) într-un oraș ce se transformă pe rând în inimă și în carcasă de inimi, în om cu suflet ce nu poate suporta atâta poezie și într-o oglindă a gândurilor viscerale. Poemul Nu mă asculta, Sofia dă naștere unui dialog cu orașul-suflet care învață pentru prima dată să asculte taina unui om-suflet ce se reinventează pe străzile ruinelor, undeva între Teatrul Național și Statuia lui Apollo Medicus. Dimineața, Sofia descoperă povestea noului său vizitator ce promite să vindece totul cu vocea lui însorită (Sofia, și în creierul meu trăiește un băiețel care // desenează poeme pe neuroni & apoi îi demolează), la amiază îi ascultă măruntele adevăruri rostite în secret (cineva-ți montează inimă acolo unde ai extirpat inimă, Sofia), iar seara îl acceptă cu totul în carcasa sa de inimi în care plânge acum ca un copil ce a intrat într-o cofetărie după ce a ieșit dintr-un lagăr de concentrare (Dar nu mă asculta, Sofia. Sunt doar un băiețel de 40+ plângând într-o inimă în ruine). În final, Sofia lui Vancu devine un spațiu al eliberării și al întoarcerii la sine, în sufletul unei ființe alimentate de vocea frântă a unui băiețel ce tatuează pe ruine versuri, înăuntrul unei inimi ce și-a revendicat bătăile într-un oraș în care soarele este vorbăreț ca un politician. (Maria Roșca)
Lumea este construită pe echilibrul fragil dintre frică și fericire. Fericirea poate irupe din frică în măsura în care frica este mereu prezentă în interiorul fericirii. În niciun alt moment bucuria nu este mai puternic dublată de spaimă cum este ea în clipa salvării. În Canto XXXVII, ultimul poem pe care Radu Vancu l-a dăruit publicului bistrițean în cea de a doua zi de festival, lumina ce învăluie cele două „personaje”, familia de arici culeasă din spatele blocului și cel al cărui tată nu a mai putut să fie, este alterată de teroarea fricii pe care o împart. Este teama posibilității mirajului, a aparenței salvării, născute din îndoiala existenței binelui (erau atât de speriați, încât se vedea//până și Sfântul Duh al aricilor//învelindu-i ca o plăpumioară//de lumină groasă//cu iarbă și cănuțe de tablă pe ea). Teama paralizantă a aricilor persistă, fiindcă, precum omul, până în acel moment și-au trăit toata viața refugiindu-se din calea răului care amenința necontenit să tocească spinii până la anihilarea totală a oricărei forme de apărare. Instinctul impune superioritatea fricii în fața fericirii, însă pentru fiul celui care nu mai e, preț de câteva secunde, fericirea acaparează oroarea, lăsându-i libertatea de a mai avea o urmă de speranță – suficientă pentru o carcasă de țepi: Și eram și noi atât de speriați//și fericiți, încât inimile//ne pluteau zvâcnind// undeva în fața corpurilor,//cum numai după ce i-am tăiat//lațul de la gât lui tata//și am crezut că mai respiră//și Dumnezeu plutea ca//o plăpumioară de respirație//deasupra lui//am mai văzut. (Ioana Orania Crega)
- MOMENTE MUZICAL: Flauto Dolce & muzica barocă
În ziua a doua de festival, ansamblu muzical Flauto Dolce a deschis porțile spre poezie cu un recital vioi și nostalgic de muzică barocă, interpretat remarcabil și cu instrumente de epocă. Trompeta barocă veche de aproape 300 de ani a răsunat grav și imperial mânuită de Ganor Hegyi, invitatul special al serii. Iar cele două flaute acompaniate de clavecin și uneori de voce au transmis emoția de odinioară, atmosfera de secol XVII, reînviind fantomele translucide ale strălucirii de altădată. Sonoritățile au cucerit cu eleganță sufletul spectatorilor, pregătindu-l pentru poezie și apoi au încheiat seara. Pentru un timp am fost purtați în universul sonor atât de viu, de colorat, de fermecător al barocului și am avut senzația că timpul s-a oprit în loc, permițându-ne să simțim grația. (Varvara Nastase)
