La bistritz zilele acestea se respiră poezie prin toți porii, se transpiră poezie la 33 de grade, se cântă & se dansează, se bea (multă apă!) și se trăiește… tot poezie, desigur. La bistritz zilele acestea ne-am întâlnit/reîntâlnit & ne vom mai întâlni/reîntâlni cu niște oameni grozavi care vorbesc atât de percutant, atât de blând & atât de natural despre poezie de parcă ea ar lua (și uneori chiar ia) ființă și trup în sala plină de verde a Palatului Culturii. Oameni care sunt liberi tocmai prin faptul că prin venele lor curg versuri, oameni care au adus aproape alți oameni în sărbătoarea aceasta ce se cheamă poezia e la bistrița. Dar și alții care și-au dedicat viețile literaturii, care și le-au trăit cu speranță, care au fost & sunt dedicați. Printre ei se numără Matei Vișniec (Premiul pentru literatură al orașului Bistrița) & Claudiu Komartin (Premiul Laura Albulescu pentru editorul anului).
Un premiu capătă relevanță prin cei cărora le este decernat. – Radu Vancu
În această lume trăsnită, ce semnificație poate avea un premiu de poezie? – Matei Vișniec
Matei Vișniec este unul dintre puținii care a reușit să hașureze întreaga hartă a literaturii, dar care, în afara a ceea ce este ca poet, prozator și dramaturg, în afara a ceea ce a făcut pentru noi toți și pentru România, e un om atât de Om. Care aseară parcă a coborât/pogorât (deși, în realitate, a urcat) pe scena Palatului Culturii din Bistrița ca un bunic din copilăria noastră sau ca o întrupare a frumuseții și a adevărului spus în cele mai simple cuvinte, aducându-ne aminte ceea ce poate face literatura. Ceea ce se poate face pretutindeni, nu doar în orașele mari, pentru și prin ea. Deloc întâmplător, Radu Vancu (și el câștigător la o ediție anterioară al acestui premiu) a fost cel care i-a făcut laudatio. Lui Matei Vișniec și, implicit, imaginației și literaturii. Am ascultat o pledoarie fundamentală pentru om. Căci asta înseamnă opera lui Matei Vișniec. Ceea ce a urmat a fost o scurtă prelegere (de fapt, poveste!) despre poezie, despre libertate, despre unitate, despre imaginația formidabilă, cu funcție de vindecare. Să-ți vorbească despre cum coși o rană tocmai cel care a scris despre răni adânci, despre comunism & alienare & înstrăinare! Să-ți vorbească despre libertate omul liber prin excelență, să-ți vorbească cu & din pasiune nu doar pentru literatură, ci și pentru om!
Așa a început aseară festivalul nostru (da, după atâția ani, pentru alecartieni bistritz-ul lui Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, al lui Ț., al Alinei Pop, bistritz-ul poeziei e a doua casă a alecartienilor): cu Matei Vișniec, un om ca o poveste, un om despre care Ion Mureșan ne-a spus că suntem privilegiați să-l putem asculta (iar noi, alecartienii, chiar am fost – de mai multe ori – și sperăm că încă vom mai fi!). Căci, vorba (versul) lui Arghezi: Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!”.
Promit că voi rămâne la fel de obraznic & devotat. – Claudiu Komartin
Claudiu Komartin este un simbol al integrității, al seriozității, al devotamentului & al modestiei, nu doar un extraordinar poet, astfel încât a simțit nevoia să își manifeste gratitudinea față de toți cei care îi sunt alături de 14 ani – cât au trecut din momentul în care a înființat Institutul Blecher și mai apoi Casa de Editură Max Blecher – nu întotdeauna ușori sau comozi, amintind că viața de editor nu e așa de visătoare ca cea a unui scriitor, că există o luptă, sacrificii, că, în cazul poeziei contemporane (ce e o nișă), sprijinul familiei și al celor care cred nebunește, bezmetic în poezie e esențial.
Claudiu Komartin a evocat-o pe Laura Albulescu, pe incredibila Laura Albulescu & a vorbit despre amprentele pe care ni le-a lăsat, despre frumusețea & eleganța ei. Și astfel, în sala în care acum totul devenise de un verde translucid, a luat naștere un întreg ecosistem format din oameni conectați prin artă, un ecosistem care, mai apoi, ajunge să ne salveze. (Serena Condurachi, clasa a XI-a, Național)
& iată cum:
- Victor Fală: SIntaxa fortisSImă-a SImțului SImplu
Poezia necesită puțin spirit arheologic din partea poetului, determinarea flămândă de a se adânci nemilos în (propriul) abis, de a căuta zonele cele mai puțin explorate și înțelese ale ființei pentru a le aduce la lumina zilei și a le da un nume și, deci, un sens – sub forma versurilor. Victor Fală scrie o poezie a senzațiilor până la el parcă fără nume, a ceea ce e uman și obscur, a unor trepidări între luciditate și vis, între plăcere și zvârcolire, între ce e alb & frumos și inima DOrnică. Într-o contorsiune jucăușă de limbaj, el integrează alfabetul muzicii printre literele alfabetului poeziei în După, rezultând un cântec al reunirii corporalității cu simțirea (Coloana mi-e Dorică, inima Dornică).
În încercarea de a aduna cât mai multe fire desprinse din lumea înconjurătoare și din cea interioară, poetul ajunge să piardă controlul amândurora și, cu resemnarea descoperirii antidotului pentru singurătate, găsește în sine un companion pitit, complice și reconfortant: Felul în care mă privește mi-e străin și, totodată, mi-e extrem de apropiat/ […] pot să-i vorbesc chiar dacă nu îmi răspunde,/ să-i zâmbesc ca să-mi zâmbească în schimb […] ștîînd că mă privește dintr-un colț al camerei. Ideea detașării unei perechi de ochi de corp și punerea persoanei I în dialog cu ea însăși a fost prezentă în ambele poezii, Geamănul II și alb și frumos, însă în primul text depersonalizarea pare un element ce poate aduce căldură și intensitate vieții, pe când în cel de al doilea, privirea este a celui ce observă seninătatea cu care ființa își așteaptă moartea, tot ce mai leagă sufletul de trup fiind un cont(r)a(c)t vizual și tăcut. Și totuși eram aici, presimțeam. Eram alb și frumos.
Poezia lui Victor Fală e despre omul care din nemulțumire naște mulțumire, așezând ce e întunecat, respingător, rușinos sub semnul firescului, al speranței și al frumosului, găsind mereu strălucirea la finalul săpăturilor interioare. (Ana Constantinescu, clasa a XII-a, Național)
- Leire Bilbao: Acum știu că în oceanul acela sărat/ nu erau doar lacrimile mele
Leire Bilbao e o prezență aparte, imprevizibilă ca marea din poemele ei, unde sentimenul de calm al suprafeței vizibile e inevitabil urmat de curenții de adâncime care izbesc tot ce prind în cale. Poezia sa face același lucru: lovește, iar noi, ca niște pești, plutim, apoi ne așezăm cuminți/vrăjiți și ascultăm atenți, așteptând ca cineva să ne prindă în plase și să ne golească de măruntaie.
Citite în euskară, poemele lui Leire Bilbao au adus o tensiune necunoscută și au știut unde să trezească, unde să protejeze și unde să-și delimiteze teritoriul.
Aici, în universul ei, există pești pe care trebuie să-i cureți, există marinari ce prind pești, femei care curăță marea de pești și peștii de propriile piei. Există (alți) pești care vin prea târziu pe lume, există pești care vin prea târziu în plase și există un ecou în măruntaiele peștilor care-ți strigă numele – fiica mea, înoată fără griji în mare, mâna mamei te va călăuzi spre port, la fel ca peștii, închide-ți pleoapele, într-o bună zi nu o să mai ai pe cine să aștepți, n-o să mai ai ce ușă să închizi, o să cureți capetele de pe jos, te vei prinde de picioarele tatălui, o să cumperi o mașină de spălat, o să uiți de mama și de moarte, mașina o să meargă, o să meargă exact ca marea, o să-ți amintească atât de tare de mare, încât o să uiți că e doar o mașină de spălat, o să fii ca un pește înotând prin propria frică, propria mare de frici, acolo unde știi că mîinile tale o să prindă rădăcini, o să se țină strâns de cercul unde trăiești, așa cum se țin drumeții și hoții de șira spinării.
Acum plouă cu frunze și marea se liniștește, îți e bine aici, te-ai obișnuit, nu vrei să mai pleci, palmele te-au adus la capătul puterilor, valul te-a măturat și vrei să te odihnești. Dar dacă mai târziu o să vrei să te întorci la noi, nu o să mai ai nevoie de nume și de nimeni și de nimic ca să mai creezi. (Theodora Sterp, clasa a XII-a, „Varlaam”)
- Botond Fischer: poezia există și fără formă
Botond Fischer propune o poezie a reinventării rapide și ideale, a unei sincerități sufletești și a unui joc acvatic și apoi spiritual prin care defectele lumii actuale sunt șterse și recolorate. În poezia sa, Botond Fischer clădește din imagini și gânduri acutizate atât un spațiu al trecutului umbrit de rușine – în care nu contează că Siddhartha nu și-a sărutat băiețelul – sau unul al viitorului în care delfinii repară greșelile umanului, cât și un spațiu în care oriunde te-ai afla, destinația finală este aceeași. Fie că prezentul te situează pe marginea sau în centrul vieții. Astfel, prin imaginile cu irizări de liniște și de perfecțiune (profund dorite în lumea în care dragostea va fi mult mai multă), Botond Fischer răspunde întrebărilor unei umanități ce-și dorește să fie salvată și să se zbată întru a înțelege și lăsa/construi ceva. Poezia sa devine un dialog dintre dorință și posibilitate, dintre extindere și retragere, dintre trecutul ireparabil și viitorul aparent lipsit de importanță: nu contează când pleci, contează când ești pregătit. (Maria Roșca, redactor-șef adjunct, clasa a XI-a, Național)
Poezia lui Botond Fischer este în măsură să prevestească extinderea subconștientului, unde planeta nu mai aparține nimănui, unde delfinii îți desfac ultimele urme de realitate și unde poezia există și fără formă.
Dacă delfinii sunt ca noi, ca planeta noastră, dacă Siddhārtha e băiatul și băiatul așteaptă ca cineva să-l trezească, atunci băiatul suntem noi și așteptăm ca cineva să nu ne mintă, atunci eu și tu și noi toți suntem o glumă morbidă, eu și tu și noi suntem marginea pe care dormi timp de patru mii de veri fără ornamente sau rușine sau letargie, iar pupilele n-ar mai avea de ce să aibă credință în frumusețea extremelor.
Siddhārtha sunt eu, Siddhārtha ascultă Radiohead și ascultă The Bridge în căști și nu-i pasă de rime, nu-i pasă de țesutul din stomacul ăsta amorțit, unde nu există facere, unde nu există letargie sau corp. Siddhārtha încă știe că subconștientul trebuie lăsat fără formă, de aceea aici ești liber si avangardist și, dacă simți în final că nimic nu mai merge, că subconștientul opune rezistență și că nu mai sunt delfini sau planete pe care să fiu Eu și Siddhārtha și Gautama în același timp, trag perdeaua și mă relaxez, cantina THC acoperă tot ce rămâne în urmă – delfinii și planeta și pe mine și pe Siddhārtha și albumele care-i plac. Așa trebuie să stea lucrurile: să tragem perdeaua și să așteptăm să treacă cele patru mii de veri. Vor veni și zile mai bune și o altă planetă pe care să desfaci subconștientul și să-i dai un nou sens. (Theodora Sterpu)
- Dan Sociu: cum reușești cum reușești // viața mea // să prinzi aripe
Poezia ludică și neliniștită a lui Dan Sociu confirmă și întregește cuvintele lui Nichita Stănescu (ajunse la noi prin Matei Vișniec la începutul serii) conform căreia poetul este cel care mănâncă doar o floare pe zi și suferă tot(ul) o dată. Mai mult decât atât, imaginile puternic conturate din poezia sa reușesc să demonstreze cu o forță teribilă ceea ce până acum părea irealizabil: poetul poate renaște într-o dublă ființă, atât cea a devoratorului, cât și cea a creatorului unui întreg buchet „de flori”. În versurile lui Sociu, nu numai poetul mănâncă prin fiecare poezie o floare pe care o transfigurează prin întâmplări cinice livrate de o minte poeticească, ci el reușește să-și transforme creațiile în flori pentru cititorii săi. Astfel, poezia lui Dan Sociu devine propria floare de consum, doza de libertate care eliberează și revendică vieții de zi cu zi esența și culoarea. În prima seară a festivalului de poezie, una dintre florile pe care am mâncat-o este cea a poemelor lui Dan Sociu – o floare a unui joc alert, a unor fragmente de vieți din orașul Botoșani, o floare cu petale ascuțite, pestrițe și spini din care răsar sentimente și senzații ce te fac să tremuri de amuzament și de surprindere. Căci în universul creat de poeziile sale nu te poți opri să răsufli de ușurare, ci poți doar să aștepți cu nerăbdare alegerea dintre fata cu scârbă de păianjeni și păianjenul delicat și discret din baie, să simți desfătarea bârfelor despre vecina de ușă ce seamănă cu Gary Oldman, să te transpui în vânzoleala de nedescris a nonstopului de la bloc sau să te lupți cu visul cântecului femeii cu voce crăpată. Toate acestea ca la final să simți libertatea oferită de poezie, libertatea unei călătorii într-un Botoșani pe care nu l-ai putea vedea niciodată mai animat de momentele neobservabile ale unor vieți mărunte – ce devin brusc semnificative prin prisma poeziei. În ultimul poem recitat, Dan Sociu a reușit să prelungească poveștile incomplete ale sufletelor prinse în poeziile lui printr-un act de eliberare a amintirilor îndurerate ce se așază sub întrebarea cum reușești cum reușești // viața mea // să prinzi aripe // când credeam că nu se mai putea. (am simțit ușurarea era soare // și când am dus gunoiul resturi de lângă patul // unde bolise înainte s-o duc de tot la spital // am găsit pene colorate în zăpadă). (Maria Roșca)
- Denisa Grădinaru: nu știu ce să fac cu acele povești despre tine/la care nu pot să ajung.
Vocea impregnată de emoție, căldură și sensibilitate a Denisei Grădinaru ce a răsunat de-a lungul anilor în revista Alecart atât ca redactor-șef, cât și ulterior, după terminarea liceului, se face acum auzită pe scena festivalului „Poezia e la Bistrița” prin poeme în care pulsează efervescența și profunzimea unor versuri sub a căror carapace se află câte o poveste. În poezia Denisei liniștea nu e un corp de neputință, ci este un mecanism necesar prin care poți auzi ecourile cuvintelor ce poartă în ele doze de suferință, de singurătate și care reușesc să atingă acele spații clarobscure ale interiorității, ale memoriei, ale relației dintre sine și propriul trup. Încă din primul poem în piept nu se naște doar blândețe este vizibilă alternanța tandrețe-suferință prin pasajele reflexive ce redau imagini pline de lumină (râzi și pari aproape de vârsta pe care o am eu/ești tânără, la fel de înaltă și frumoasă ca înainte) urmate de cele care proiectează o realitate fragilă, parcă gata să se surpe în orice moment, realitatea unui trup maladiv și a unui prezent din care tot ceea ce rămâne e aminirea și florile unor bulbi de singurătate (nu știu ce să fac cu acele povești despre tine/la care nu pot să ajung. corpul meu îndopat/cu tristețe începe să-ți semene din ce în ce mai bine). Poezia Denisei Grădinaru se construiește (și) în jurul ideii de înstrăinare, a imaginii unui suflet desprins de trup ce își contemplează inerția, pierderea propriului limbaj, senzația de înnăbușire în mecanica unei rutine bolnăvicioase, în care lipsa de intimitate se traduce într-o permanentă așteptare încremenită, în ritmul plictisit al fiecărei zile pe care o grăbești la nesfârșit. Versurile Denisei explorează refuzul/teama apropierii, al/a căldurii, tendința de a economisi emoția și cuvintele într-o lume unde iubirea este măsurată cu porția, unde, deși este de ajuns un singur fitil pentru a aprinde un foc mare, alegem să reprimăm ceea ce simțim, ceea ce suntem, să ne baricadăm în cutii de chibrituri. Poezia însă vine tocmai contra acestui refuz. Ea devine la Denisa acel apel la intimitate, transpus în versuri ce nu fug de povești, ci le încorporează, le oferă o voce: cea a unei poete încă nedebutate, dar al cărei suflu și pasiune pentru literatură, pentru poezie a răsunat în prima seară de festival alături de oameni ce împărtășesc aceeași înflăcărare, aceeași dorință de a nu lăsa poveștile, trăirile și frumosul să le scape printre degete. (Antonella Malfara, redactor-șef, clasa a XII-a, Național)
- James Applepie: … and the constellation loves anonymity of day
Poemele lui James Appleby, redactorul revistei scoțiene „Interpret”, ne-au surprins prin sinceritate, atenția la detaliu și tonalitatea când gravă, când ludic-ironică. Prin poezia lui am fost transpuși în lumea fragilă a cuvintelor și a limbii, a omului care are prea multe de spus înainte să moară, care nu are nevoie de o conversație cu vecinul a cărui viață o recunoaște după mers și a dragostei ce poate fi transmisă doar prin other ways of saying te iubesc.
A spurious language, though reported in literature, cannot be certain to exist.
Cum poate fi definit limbajul, dacă oamenii comunică prin mișcări bruște ale ochilor, atingeri, înjurături și dialecte în care pare că fiecare cuvânt îl mănâncă pe următorul? Și în astfel de condiții, cum știi ca poți învăța o altă limbă? Sau dacă ești esti demn să o vorbești? Atâta timp cât nativilor nu le pasă… They ask, is the universe truly infinite?/ What will music be like in the future?/ What is your grandfather most ashamed of?
Poeziile lui James Appleby despică polemica limbii în versuri percutante ce transmit tocmai starea de neputință în fața cuvântului. Iar dorința de comunicare este întotdeauna mai presus de limbă: Another lie is that we’re speaking English./ Talk to me in Spanish – I know you can
Tot încercând să spargă bariera dintre limbi, James Appleby ne-a uimit și prin traducerea tabloului al III-lea din celebrul poem eminescian Luceafărul. Prima strofă a fost citită în română și a continuat cu eleganță și cu o traducere aproape impecabilă în limba engleză, păstrând spiritul ludic și împiedicat al unui îndragostit care încearcă să curteze și să cucerească inima unei fete: I could teach, if you don’t know,/ each of the birds and bees./ Why must you be angry so? Stay here and sweet-talk me.
Într-o lume în care uităm să ne gândim un pic mai mult la noi, ultimele trei poeme citite de James Appleby ne reîntorc la tinerețe și dragoste. Ne întorc cu nostalgie pe drumurile tânărului inițiat a cărui inimă încă bate regulat și al cărui ficat încă poate duce războiul împotriva alcoolului. Cu o minte care încă își permite să facă comparații și să-și rasfoiască amintirile. Don’t ask why we always have champagne./ There’s no economy in nostalgia: no limit to your pouring down my throat. Iar prin oglindirea în persoana iubită, înveți că până și în fața ei limbajul se jenează și preferă să gasească alte moduri de a spune cât de mult Te… How the answer loves the further/ question that the answer made,/ and the constellation loves anonymity of day. (Varvara Năstase, , clasa a XII-a, „Varlaam”)
- Mihail Vakulovski: știi jocul acela în care oamenii se învîrt în jurul scaunelor/ și la semnal se așează pe scaunul cel mai apropiat/ dar unul dintre ei pur și simplu nu mai are loc?
Emoție. Emoție profundă ce răsună din adâncul inimii, din acele amintiri îndepărtate despre care ne mințim că nu mai dor și că nu vor mai durea vreodată. Tot emoție a resimțit și întreaga sală în timpul lecturii lui Mihail Vakulovski, o emoție ce nu poate fi tradusă în cuvinte decât cu ajutorul sufletului și al tuturor trăirilor pe care acesta le resimte în cele mai neașteptate clipe. În prima zi a festivalului ,,Poezia e la Bistrița”, Mihail Vakulovski a reușit să pătrundă în inimile tuturor prin versuri care surprind adevăruri atât de des întâlnite în zilele noastre, adevăruri care mai devreme sau mai târziu se preschimbă în probleme de natură interioară sau socială (mi-a tăiat a treia parte din linia vieții/ peste 14 zile voi împlini 26 de ani/ sînt tînăr și nu vreau să trăiesc atît de mult). Mihail Vakuslovski s-a adresat celui care, pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai ascuns în spatele măștilor și s-a privit cu sinceritate întâia oară în oglinda interioară. Poetul s-a întors către omul care s-a simțit nu o dată străin de tot ceea ce a cunoscut la un moment dat, a privit către persoana care s-a simțit mai departe ca niciodată de ea însăși și de propria-i patrie (știi jocul acela în care oamenii se învîrt în jurul scaunelor/ și la semnal se așează pe scaunul cel mai apropiat/ dar unul dintre ei pur și simplu nu mai are loc?). Concomitent, Mihail Vakuslovski a intrat în dialog cu POEZIA, cu ceea ce devine mai mult decât o idee, o emoție, mai mult decât cuvinte independente așternute pe o pagină albă ce așteaptă să fie umplută. În POEZIE cuvintele vor fi mereu dependente de inimă și ceea ce simte, POEZIA suprapunându-se în final peste ființa omenească și identitatea acesteia. Aceeași simbioză a avut loc și în sala de la Palatul Culturii din Bistrița, unde Mihail Vakuslovski a devenit unul și același cu propria-i poezie (corpurile noastre se împletesc/ devin unul), cu dragostea, cu durerea și cu înstrăinarea pe care le-a resimțit în clipele în care versurile au țâșnit dinspre sine spre noi. În această seară, în cadrul Festivalului ,,Poezia e la Bistrița”, OMUL a devenit POEZIE, iar POEZIA a devenit la rândul ei OM. (Maria Ioana Oglinzanu, , clasa a X-a, Național)
- Moment muzical – Crocodile Paradox (Sibiu)
Sufletul, învelișul protector al emoției, este adăpostit la rândul lui într-o carcasă instinctiv presupusă, parțial din cauza latinescului anima – care însemnă exact suflet, adică a fi inima. În timpul momentului formației Crocodile Paradox, localizarea emoției s-a extins din piept în întreg corpul, muzica allegro a tobelor, a chitarelor, a saxofonului și a trompetei fiind transpusă din planul auditiv în cel vizual prin intermediul celor patru trupuri dansatoare, al celor patru tinere ale căror mișcări alcătuiau expresia dorinței comune de a oferi o formă de eliberare a emoției ce aștepta la capătul fiecărui gest. Ceea ce au reușit de fapt Crocodile Paradox împreuna cu Raluca, Ioana, Erica și Andreea a fost să creeze o punte între interioritate şi lumea exterioară, o metamorfoză a trăirii individuale într-o emoție colectivă, generată de țesatura atât de firească între fluida și neintrerupta mișcare a corpurilor şi vibrațiile instrumentelor – fie acestea cele manuale sau însăși vocea solistului. Coerența dansului nu era dictată de previzibilitatea lui, ci tocmai de incertitudinea care însoțea fiecare mișcare, întregul moment fiind impregnat de spontaneitate şi de naturalețe. Alternarea între haosul controlat al fiecaruia și sincronul care nu anulează totuși individualul au culminat într-un ultim moment de catharsis, o clipă de ,,unconsciousness”, după cum sugerează și numele uneia dintre piese.
Versurile accentuează imaginea lumii labirint, o realitate de ai cărei pereți abrazivi amenință să se ciocnească emoția în forma ei pură, necontaminată de singurătate, de frustrare sau de anxietate. Ciocnirile care au loc totuși sunt cele între sine și celălalt, dansatorii având momente în care propriile mișcări să fie posibile exclusiv datorită oglindirii în cel de lângă. Printre aceste apropieri îşi fac loc și depărtările, dând naștere spațiilor vidate de propria persoană, precum în momentele în care dansatorii, fie în grup de patru, de trei sau în pereche, stau asezați în forme precum cerc, pătrat, triunghi sau pur și simplu la distanță unul față de celălalt. Sunt aceste spații cele în care eul individual este anulat, iar eul colectiv poate exista ca punct comun al trăirilor celor de față, muzicieni, dansatori și spectatori deopotrivă. (Ioana Crega, clasa a XII-a, Național)
- Programul complet al Festivalului, AICI.
