Bună seara/ Suflați lumânarea. Despre aprinderea și prinderea acaparante ale poeziei

Anul acesta, pentru a doua oară, Poezia e la Bistrița a luat chipul spectacular al unei sindrofii literare, umane, al unei întovărășiri care se poate petrece numai între cei pentru care prietenia se subînțelege, ca un vers nescris și nerostit și care sălășluiește cu mult timp înainte și după ce mintea sau împrejurarea l-a născut. Îmi închid ochii ușor, pentru că din prima zi a festivalului am 17 ani și nu mi-aș fi putut încadra mai liber, mai onest, mai descătușat de ceea ce vreau să uit, de ceea ce mă înconjoară și nu e al meu, vârsta aceasta pe care mă străduiesc să o înțeleg. Vârsta cu care nu știu ce aș putea să fac fără poezie.

Brațele spirituale (Ion Mureșan) ale tuturor celor de aici s-au răsfirat acaparant și nu și-au mai dat drumul pentru cele câteva zile, sinagoga a expirat printre clape ca într-o odihnă construită din cuvinte blânde și mai puțin blânde, conciliatorii și răzvrătite, nemulțumite sau cuminți, iar mirarea anului trecut cum că se poate și așa, cum că închistarea și limitele textuale ale tiparului își pot afla deschideri a migrat progresiv către marea fericire a întâlnirii cu cei pe care îi cunoșteam doar prin litera lor. Scriu numai cu câte o literă pe zi. (Ioan S. Pop). Și dinspre ea către mine a crescut o boltă, s-au iscat și prăpăstii, dar pe acelea le-am populat cu aer și aerul l-am silabisit, ochii ni s-au descotorosit de sacouri, deși uneori le stătea bine și așa și au îmbrăcat simplitatea liniștită a tricourilor poezia e la Bistrița și atunci când ne-a fost cald sau când ne-a fost frig ne-am întors privirile unii spre alții și-am încercat să înțelegem ce ni se întâmplă. (vocea ta caldă și vocea ta rece)  Pentru noi, cei care abia am prins de picior (și doar unii) 18 ani, la Bistrița totul e colosal, intimidant (pe alocuri) de prietenos și m-am simțit ba copilul din mămăligă, ba flămândă de apropierea care deja nu-mi mai părea ireală dintre mine și perspectiva lunguiață, dar zâmbitoare a mesei.

să fim cu toții politically corect

nu e nimic mai frumos decât să fii un concept

capabil să scoată corpuri din hipotermie (Ana Dragu)

Conversațiile cu Marin Mălaicu-Hondrari mi-au înlocuit ferm frustrările citadine pe care le creșteam în mine de ceva vreme. Spiritul adolescentin pe care îl mai întrezărisem al Anastasiei Gavrilovici și jovialitatea inteligentă a lui Claudiu Komartin, alături de disponibilitatea blândă și caldă a Ioanei Nicolaie și a lui Mircea Cărtărescu către care aveam senzația că drumul e cartografic și aproape imposibil de imaginat chiar sub clepsidra unei ipoteze, toate acestea dimpreună cu prânzul alături de Tara Skurtu, căreia îi mulțumesc și care m-a înverșunat profund în privința lucrurilor în care cred și către care năzuiesc au condus către ceea ce numisem la începutul acestei mărturisiri sindrofie. Literară, desigur. Noaptea, pe străzile întortocheate, odios de curate și lâncezi în amorțeala lor bistritz-eană, m-a șocat liniștea. Tăcere nu a fost vreodată, dar nici nu a fost alungată, ci pe urmele ei șterse înainte de a ființa au căzut stelar Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Dragu, Alina Pop, Gavril Țărmure și atâția alții care au rămas sau au trecut prin întortocheatul și mai marele pătimaș al poeziei, Bistritz-ul.

bună seara

suflați lumânarea

(…)

Pagina cinșpe, alt om pe alt vers

Fiecare surplus e autentic, la un moment dat apartenența devine la rându-i un exces, cum se întâmpla în sinagogă sau la Colibița, unde îmi lăsam capul pe spate și într-o parte vedeam un tavan verde închis și semi-zgrepțănat, iar în partea cealaltă soarele care îmi intra în ochi și strivea țigări și pofta de lectură, stârnind-o pe cea de tocăniță, de vorbă și de preumblare. Ceva mai jos, lacul. M-am gândit atunci că mi-ar plăcea să scriu într-un loc ca acela, să locuiesc pentru o vară, singură și departe de lucrurile care nu seamănă cu aerul de Bistritz. Până atunci însă, ochii mi-au rămas larg deschiși, uneori contactele vizuale mă dezechilibrau, mă destabilizau, chiar dacă ele străpungeau aerul până la mine fericite, întregi și sub forma arcuită plastic a zâmbetelor îndreptate către eter, căci poezia e de multe ori mai mult decât poezie, eter. Orele nedormite dispăreau odată cu micul dejun. Mă poziționam strategic la cafea și îl studiam pe Mircea Cărtărescu; îi studiam gesturile ca și cum aș fi întors paginile unei cărți, ca și cum, uneori, nu ar mai fi fost om și în locul lui s-ar fi deplasat un praf stelar semiopac, cum sunt literele și cuvintele. Steluțe în genele ei.

Noaptea dansam pe balcon și ne opream atât cât să ne conștientizăm neadecvarea, s-o luăm de la capăt, să bâjbâim după un nonstop, după un volum de poezii pe care știam sigur că îl aveam pe undeva prin valiză, să analizăm câte un individ presărat pe marginea șoselei la orele acelea astronomice. Atunci ne simțeam pe lumea asta de parcă doar noi și, înconjurându-ne de partea cealaltă, poeții am mai fi fost treji și am mai fi trăit de fapt în locul acesta care dintr-o dată e blând, spațios, cu aer rarefiat, suficient și neînecăcios, cu pete de căldură și ochi umezi și luminoși de adevăruri deopotrivă dureroase și provocatoare de plăcere.

Șterge ritmul acela

cu acesta

din căști

și deci la bază,

chiar lângă mine

care sunt o virgulă,

o incluziune  (Vlad Moldovan)

Aciditatea aproape viscerală a speranței, a râvnei și a idealului și-au construit aici un făgaș primitor, chiar dacă clar-obscur încă. Și aici, în lumina aceea livrescă, dar umană și aburind a trăire autentică, ne-fățarnică, netrunchiată, m-am luat de mâini și m-am condus către gândul că, dintre toate împrejurările tinereții de până acum, aici îmi e cel mai bine. Poezia e tânără și e bătrână ca mine, pe umerii ei pletele curg râu, vorba celor de la Phoenix, evanescența lor are imponderabilitatea unui vers, se răscolește și se dă de-a dura dinspre ea înspre noi și nu știu ce-am putea face mai frumos, mai asumat, mai binevoitor, decât să o primim alături de noi.  Căderea e întotdeauna mai lină, cafeaua își face efectul mai repede, timpul se comprimă, pleoapele se înclină și ochii mijesc, iar la sfârșitul festivalului poezia e parcă și mai vie ca în timpul anului. Are miros, piele, degete, chiar dacă în mine încă își caută coerența. Din virgulă devine frază și din frază mai știu eu ce. Șterge ritmul acesta și înlocuiește-l, ca și cum ai pune cap la cap niște vertebre, cât pocnești din degete și șuieră un tren, cu inimă și cuvinte.

 

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.