Ion Mureșan: o privire ce nu suportă refuzul ca și cum // un copil ne-ar fi tăiat conturul cu un fierăstrău mic de traforaj
15 ani de festival la Bistrița. 15 ani în care poezia și poeții s-au adunat în cetatea pe care a ridicat-o gândul unor lunatici împătimiți, al unor oameni care au crezut într-un proiect: Gavril Țărmure, Alina Pop, Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari. 15 ani în care poezia s-a vindecat și ne-a vindecat, și-a făcut drum prin coconul dens al indiferenței, s-a cuibărit cuminte în suflete, tămăduindu-ne de neașezare, liberă și strălucitoare, vorbindu-ne pe limba poeților români și pe a celor din străinătate, vorbind toate limbile, glăsuind în limba poezească. Ținându-se de mână cu muzica. Modelând cu răbdare sau asediindu-ne, devenind de neînlocuit. Dar, pentru ca un proiect să fie mai mult decât un vis, e nevoie de un om uriaș, de un poet uriaș care să umple scena și să devină aproape una cu ea și cu noi, aducând la un loc căutările unor generații diferite. Fără compromisuri, trasând mișcarea sigură a versului ziditor, iradiind incandescent către public. Acest poet este Ion Mureșan. Prezența sa a reușit și anul acesta să aducă familiaritate în atmosferă, poemul citit cu o voce baritonală făcându-ne să plonjăm într-o lume fabuloasă, terifiantă, dar adictivă în egală măsură. Lumea unui copil născut cu două capete. Modul cum acesta este separat și crescut de mamă. Felul în care e căutat un sens, cartografiată o existență, supusă interogațiilor și asimilată. Creația legată visceral de creatorul său, despărțită de el, cordonul ombilical ce gâtuie și hrănește, drumul dinspre înăuntru spre în afară, eliberarea de mormanele de furnici provenite din măduva poetului, ce cotropesc coala albă de hârtie și, ca într-o coregrafie miraculoasă, transpun în litere mișcătoare fibra omului (simt și văd cum coboară furnici roșii (din inimă) și furnici negre (din creier) și se înșiră sub formă de litere, o literă neagră urmată de o literă roșie), reîntorcându-se pentru absorbirea sensului. Și în acest an, Ion Mureșan ne-a propus o poveste în dreptul căreia alegem să nu punem cea mai mică dintre furnici, ci doar punct și virgulă. (Ana Constantinescu)
Paula Erizanu: Sau ce să-ți scriu ca să îți fiu aproape, să vezi, să asculți, să mângâi?
Vocea Paulei Erizanu ne-a oferit bilete în primul rând la turneul susținut de poezia acesteia în diversele orașe de pe harta sufletului: orașul mare în care totuși nu ai loc, orașul străinilor uitați, al imposibilității de a avea încredere în celălalt și al nevoii vitale de apropiere. În primele două spații poetice redescoperim frust o realitate: o viață întreagă trăim înconjurați de oameni de care suntem incapabili să ne apropiem. Poezia Paulei Erizanu propune ideea că orașul miilor de locuitori, spre deosebire de spațiul restrâns al satului unde comunitatea este intrinsecă și comunicarea viscerală, contaminează relațiile interumane, transformându-ne pe toți în străini. Suntem captivi între corpuri cu fețe blurate, stânjeniți și stânjenitori, singurul antidot pentru eradicarea acestui fenomen de înstrăinare față de sine și față de ceilalți fiind poezia. Scrisul creează o legătură organică. Vorbind despre necunoscuții lumii, poeta reușește să vindece orașul și propriul suflet de molima înstrăinării. Să scriu despre oamenii de care puțini dintre noi se apropie. // Dar dacă ei n-ar fi, nu v-aş povesti, iar lumea, lumea ar fi mai murdară. // Ei sunt zăpada. Ei sunt clorul. // Sau ce să scriu ca să-ți fiu aproape, să vezi, să asculți, să mângâi? În universul ei, cine nu este mângâiat nu există, cine nu se poate apropia de altul nu mai poate fi salvat. Dar cum ar putea o inimă să se încreadă într-o alta când roșul acesteia este atât de ușor de maculat? În aceste condiții precare apropierii, cel mai protejat loc de unde să iubești rămâne tot scrisul, tot poezia. N-a învățat să ascundă. // Curiozitatea și emoția lui de copil // Mă țintesc drept în inimă // Dar // inima lui curată // A crescut între bărbați în care nu // am încredere, // Între femei pe care nu le văd, // care nu sunt aici. // Inima lui curată ar putea crede // că ce fac ei e ok. (Ioana Crega)
Antiom Oleacu: pentru că inima mea va fi // acea floare casnică // primitoare
Poezia lui Artiom Oleacu trasează cu linii fine, uneori abia sesizabile, hărți ale unor realități deformate de timp. Aceasta recuperează o panoramă a copilăriei, care devine autentică prin puncte de focalizare concise, fixe, prin precizia unui zoom ce nu atinge imaginile pentru a le pixela, ci pentru a le face mai clare, mai pline de lumină. Întoarcerea necesară și repetată este cea către figura unei mame de care nu se poate dezlipi nici în absență, mama care are tehnologia ei, o prezență în jurul căreia s-a construit o singură realitate – a fiului, o cunoaștere situată acum sub tirania lui a aștepta. Prin poemele sale, Artiom Oleacu își explorează și certifică trecutul, îmbibându-l cu stări atinse de o frumusețe invincibilă, adăugând dor și visând la posibilitatea reîntâlnirii. Merg să-mi revăd copilăria – iată miezul călătoriei acestei poezii unde toate lucrurile se înfățișează ca fiind foarte aproape, într-o proximitate casnică, blândă, singura percepută ca sigură, acordată sensului pe care părinții și bunicii îl modelează. Din spațiul interior, cel al locuinței, al rutinei, imaginile se deplasează spre exterior. Poezia se construiește în jurul unui crescendo al imaginilor, într-un vertij fluidizat atât prin plasticitatea lor, cât și prin mișcările interioare pe care le realizează, anume jos-sus, interior-exterior, aproape-departe. Artiom Oleacu scrie despre opririle din memorie necesare unei altfel de observări – cea esențială, cea care aduce mai aproape un timp trecut și recuperează imagini înțepenite ale celor care au plecat odată cu ea: Copiii mici ținând strâns mâinile părinților. Poetul însuși găsește o mână de rezervă, care este chiar poezia, prin care încă mai poate ajunge în apropierea copilăriei. (Denisa Grădinaru)
Alexandru Frandeș: suspicious minds
Alexandru Frandeș propune o scriitură a pulsației bine temperate, a tematicilor pretins cuminți care își caută și alimentează tensiunile. Printre tușele inconfundabile ale poemelor acestui promițător poet nedebutat invitat anul acesta pe scena de la Bistrița, crescut în ritmurile de an cu an ale festivalului de acasă, se numără accentul pus pe inocularea subtilă a incertitudinii până la venerația acesteia și pe alocuri chiar la rictus. Actul artistic propus este unul al emoției cumpătate, deși în miezul lui zoom-ul pe catacombe afective este nelipsit (transformă-te într-o cutie a milei cu gust de ficat, te place pentru că plutești în sos de roșii și sfeclă), iar modulațiile vocii sunt atente, semn al unei luări ferme în stăpânire a propriilor versuri. Migrarea spre motivul nordului (la nord – o bucată de lemn) conferă imaginarului său poetic o amprentă autobiografică vitală pentru construirea și consolidarea asumării, reușind să pună în context/să sedimenteze o stare. Totul spre a prelungi impulsul provocat – acela de a aproba, de a dezaproba, de a admira, de a respinge. Particularități precum recurgerea la enumerări-obsesie, înăuntrul cărora se optează pentru generalizări (o coadă, o tipă, o bucată) creează niște locuri de odihnă ale textului ce domolesc diversitatea vizuală pentru care se optează. Printre testele la care apelez adeseori spre „a verifica” propria compatibilitate cu un poem se numără apariția/absența reflexului de a completa, răstălmăci, regândi versurile celuilalt, reflex care s-a manifestat cu prisosință: suntem frați de ciocolată completat astfel: suntem frați de ciocolată azi și frați de poezie mâine, respectiv, suspicious minds – suspicious minds create suspicious readers.(Alina Vițel)
Viorel Mureșan: scriu pe colțul lăuntric al ochiului meu // fraze cu sânge mâncat de furnici
Poezia lui Viorel Mureșan irupe din ciocnirea dintre om și viață, dintre natură și universul interior, dintre creație și spectator, prezent și eternitate. În versurile ce au încheiat prima zi a festivalului, leii, ciorile, câinii și fluturii s-au așezat domol unii lângă alții și ne-au lăsat să le adulmecăm firea și să le întrezărim tristețea și frumusețea, devenind actorii principali pe scena lumii, lăsând omul în plan secund. Dar, firea nu e un artist care te lasă să-i privești și să-i admiri contururile numai de la depărtare, ea intervine în mod direct în viața creației sale, împingând parcă cu o forță imperceptibilă creionul în mâna poetului, cerând impetuos viață. cine și-ar putea // închipui vreodată // o colonie de cucuvele // urcând pe coșul vulcanului // În jurul mâinii mele când scriu // se strânge țipătul lor. Natura îi oferă omului forța pentru a crea, iar omul reușește să redea, în irizări de sens, un fragment microscopic din viața pe care a primit-o. a lăsat urme // pe zăpada albă // până când zăpada albă s-a subțiat // urmele lui s-au făcut iarbă. În ultimele poeme citite, ce au luat forma unor haiku-uri, Viorel Mureșan cartografiază granița dintre om și natură, un spațiu evanescent, sinuos, care devine din ce în ce mai blurat – până când omul ajunge a fi complet asimilat, regăsind liniștea de dinaintea delimitării sale de restul lumii vii. foșnește plopul // sau un bătrân vorbește // singur pe stradă. Sau: par un nor dar // e o bătrână ducând // un strop de vreascuri” (Ioana Crega)
Ritmuri de jazz și spiritul balcanic: Eyot (Serbia)
Când cei de la trupa Eyot (Dejan Ilijić, Slađan Milenović, Miloš Vojvodić, Marko Stojiljkov) aduc pe scena de la Bistrița cultura balcanică, este imposibil să nu fii prins în jocul lor hipnotizant. Instinctiv, îți potrivești poziția, fixezi globul ocular pe nuanțele aproape nedefinite de roșu&verde ale scenei și te lași sedus de prospețimea fortificantă a sunetelor care vin spre tine când puternic, când tandru-învăluitor. Simți cum scaunul începe să nu-și mai găsească locul, vrând să se ascundă întru totul sub pereții ce par a-și pierde consistența, eliberați de dezlănțuirea de energie, căutând libertatea. O picătură de viață proaspătă, prinsă în acorduri de chitară, bătăi de tobe și note de pian te cuprinde. Atingi acordul de intensitate maximă în interiorul punctului înghesuit în sine care zvâcnește. Nu mai ești tu, ești din nou&nu mai ești, te lași purtat de sunetul electric ce se strecoară printre tonuri de jazz și rock în ritm alternativ. Privești. Asculți. Vrei să sari, să prinzi emoția ascunsă în poeziile al căror ecou încă îl auzi și să o ții strânsă, în cutele sufletului, până se multiplică. Respiri doar în&prin actul acesta magic, intens. Realitatea și-a pierdut contururile fade, a scăzut în intensitate și viața a rămas doar o insulă mică unde se ascultă jazz. Aseară, Eyot nu doar că a deschis și a încheiat prima zi de festival într-un un ton plin de energic, ci a reușit să pună în mișcare o poveste dinamică, uluitoare, făcându-ne să oscilăm între introspecție&extaz. (Evelina Arcalean)
Dumitru Gorzo: #utopiamerită
Tot la Bistrița, anul acesta, „s-a întâmplat” și expoziția de artă contemporană a lui Dumitru Gorzo, care alături de echipa sa (Lina Țărmure- curator, Răzvan Năstase, Andrada Moruțan), una extrem de tânără, și-a propus să promoveze (și) proiecte inovative vizuale într-un oraș care a știut mereu să învăluie și să primească arta într-o aură caldă, familiară, pulsând de freamăt poetic.
Gorzo aduce pictura și tehnicile de lucru foarte aproape de public, coborându-le de pe treptele accesibile doar inițiaților, criticilor sau pasionaților, fără a sacrifica rafinamentul, profunzimea sau impactul. Arta lui Gorzo are ceva din spontaneitatea „metodică” a unui graffiti, sugerând prin multitudinea contrastelor și formelor un spectru de emoții care nu își propune să se subsumeze unei norme, explorând senzualitatea ca forță eliberatoare, ironia, absurdul, toate recuperate pe pânză ca într-un dans frenetic, aproape delirant. Artistul nu își diluează imaginile, ci ne oferă acces la idei păstrate parcă de memorie a subconștientului pe care le pliază peste realități recognoscibile. Astfel, creațiile lui Gorzo se definesc ca o manifestare a exaltării dirijate, fără teama de deraiere – revoltă împotriva sinelui stagnant, împotmolit sau limitativ, sete nestăvilită de esență și de libertate. (Andrei Tătărușanu)
Un spectacol de culori și de forme, emoții transformate în cadre vibrante, pline de poveste, expoziția lui Gorzo spune o istorie fără sfârșit pe care am simțit-o încă din momentul în care am pășit în sala expozițională a Palatului Culturii din Bistrița. Arta lui Gorzo ne-a transpus pe un traseu al sinapselor născute în fața noastră, sinapse ale unor personaje vii, cutremurate de suferințe, de blocaje, de drumuri începute, pline de speranță sau de sfârșituri împletite cu regret. Am simțit în tablourile lui Gorzo o invitație la joc, o deschidere către un spațiu al intimității puternice, hrănite cu furie, care încearcă să evadeze din cotidianul limitat, menit să încătușeze autenticitatea trăirilor Astfel, intrând în universul propus de Gorzo, am avut parte de o evadare din contururile ascuțite care, în timpul petrecut în galerie, au deschis un drum către cunoașterea și căutarea momentelor în care umanul se șterge de pe fundalul unui mozaic de trăiri contrafăcute și devine o stare de spirit, o expresie a celor mai tainice gânduri. (Maria Roșca)
AICI consultați programul Festivalului!
(*Ana Constantinescu, Ioana Crega, Maria Roșca, Andrei Tătărușanu, redactori Alecart, sunt elevi la Colegiul Național Iași, Alina Vițel, Denisa Grădinaru, Evelina Arcalean, absolvente CNI, sunt studente.)
