„Poezia e la Bistrița”. Ziua 1

Puterea unui vers adevărat, viu, constă în anihilarea percepției anterioare asupra lumii, în sfidarea oricărei idei preconcepute și, nu în cele din urmă, în perplexitatea provocată și în capacitatea de a modela pe care o implică.

Puterea unui festival de poezie se măsoară cam în același fel. Când e un festival de poezie și de muzică, ridicați totul la pătrat și faceți o reverență în fața oamenilor care fac posibil Festivalul „Poezia e la Bistrița”.

O dată pe an, la Bistrița, poezia se revoltă și iese din propriul schelet pentru a se pierde în aer, în ochii căutători ai tuturor, sub cupola unei sinagogi, pe străzile intime, întortocheate.

Extazul, frenezia, multitudinea de trăiri provocate de vocea fiecărui poet care vine și spune în fața ta, care vine și trăiește în fața ta, care vine și se despoaie de piele în fața ta nu pot fi egalate decât de forța vibrațiilor sonore ale invitaților lui Ț (marele Ț, directorul festivalului) care acompaniază poezia în drumul ei către noi.

Răsfirați în băncile din sinagogă, dar uniți de o dorință comună (cea de a asculta poezie și muzică bună), Eu, Ea, El, Noi formăm un singur trup neomogen, dar compact, complex. O privire fugară aruncată pe fereastră. Soarele încă e sus, e și el cu noi și bate în sticla subțire. Savoarea momentelor este dată de prezențe. Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman își zâmbesc timid, încercați de un tremur abia perceptibil al mâinilor. În spatele lor, Ț. flutură mulțumit din mustăți. Unul dintre poeții care au dat startul lecturilor în prima zi de festival este Sebas Puente Letamendi. Religiozitatea ființei se percepe în intimitate, în spațiul dintre inimă și oase. Nu este vorba despre descumpănire sau abandon, ci despre resemnare, căci Am putea dispărea foarte ușor/ nici măcar perdele nu sunt. Pare că esența vieții stă, de fapt, în risipire și dezintegrare, urmate de recompunere într-un spațiu nou, întocmai ca schimbarea regulată a pielii când sinele iese din corp, plutește și se întoarce transformat și transfigurat.

Lecturile curg ușor, iar când senzația suavă a aerului răcoros al nopții se instalează, vocile amuțesc în sinagogă. E sfârșitul primei zile. Umblăm bezmetici, cu sufletele tulburate, spunem Țenk you cu un licăr subtil în privire și așteptăm zilele ce vin. Să încercăm/- dacă tot nu ne mai urmărește nimeni -/ să nu lăsăm nicio urmă./ Pentru că am lăsa-o degeaba. – Sebas Puente Letamendi. Așa să fie? (Amalia Carciuc)     

Prezența aproape acrilică a poeziei Elenei Vlădăreanu a dezintegrat mituri și a proptit certitudini.

Fericirea, asemenea poeziei, s-a mijit dinspre locul ei. Culoarea „meseriei” de scriitor și opinteala strategic înverșunată (și de-a pururi tristă) a faptului de a fi femeie, a mirării de a fi mamă sunt împreună un semn și o greutate (până într-un sfârșit) digerabilă a vieții. Printre ele, gospodăria de zi cu zi începe să simtă, iar aluatul nedospit al existenței prinde și altceva în afara senzației olfactive acute, dar liniștitoare, în afara ofensivei lucidității, în afara comodității unei destinderi niciodată veșnice. Frământ pâine/ mă relaxează (…) pâinea e fericită. Omul pâinii acesteia ar conta parcă mai puțin, s-ar ascunde sau s-ar vrea ascuns, pentru că fericirea lui a devenit o funcție, un algoritm dezvoltat nici în bucătărie, dar nici în dormitor și pentru care sinceritatea nu a fost vreodată exces, fiindcă s-a preumblat printre ceea ce Elena Vlădăreanu încadrează într-o naked poetry unde surplusul, extazul, beatitudinea, tăriile vieții afective nu transcend, nu limitează și nu (se) limitează decât la poezie. Artiștii sunt androgini și sexul lor originar nu a fost vreodată identificabil. Când e aluatul bărbat și când femeie? La răsfrângerea și răspântia celor două stă, ca un sucitor implacabil întinzând aceeași materie nemodelabilă a unei existențe rutiniere, compromisul. (Ioana Tătărușanu)

Un pahar de bere băut pe jumătate și apoi uitat e poate ceea ce simți în vertijul unei despărțiri.

Nu am fost niciodată în interiorul unui aeroport, nu am mers niciodată cu avionul. Dar cumva, acolo, în sinagoga din Bistrița, am simțit un soi de despărțire a mea de cineva necunoscut sau poate chiar a mea de un alt eu. Într-un aeroport, unul doar al meu. Uși se închideau, uși se deschideau, apropierea era mereu secționată de intuiția separării, menită numai a-ți da șansa să mai speri la revederea celuilalt.

Apoi apare un om care nu-și găsește cheile, dar o cămașă udă îl găsește pe el. Un șir lung de dacă-aș privi de sus și dac-aș privi de jos. În dreapta rulează traducerile altor poeme, cu niște ochi care se deschid și nu își mai văd tatăl și prezența acestuia numai din/ca mormânt. Un sentiment ușor încordat – în stânga o voce rapidă a conștientului, în dreapta o interioritate care nu iese prea des la suprafață. Unde e poetul, unde e vocea. Unde sunt eu? Un om care nu știe ce e dezamăgirea și ura. Mă întreb dacă eu știu. La sfârșit văd doar ceața. Și două rațe. Oare care-or fi rațele mele? Ar spune Dumitru Crudu.

Toate astea în capul meu pe fundalul pianului lui Eduard Kunz, care parcă îmi deschidea toracele, sfâșiind și pansând apoi rănile. Te plimba, te purta unde voia el, patina făcând volute din pulsul tău. Se juca frumos. Prea frumos. Poate singurul fel în care trebuie să te joci cu pulsul cuiva. (Anastasia Fuioagă)

Fiecare poezie își are sinagoga ei, loc de meditație și de tihnă

Căci poezia, poate mai mult decât oricare altă manifestare a vulnerabilității umane, respiră și trăiește permanent cu și prin sine; tocmai de aceea ea are nevoie de clipe de odihnă, de momente în care să nu mai fie ea imboldul către meditație, ci să devină meditația însăși. Așa cum fiecare om își are căminul primei sale vârste, loc de care este legat și spre care are datoria să se întoarcă. Poezia nu s-a născut la Bistrița, dar, cu siguranță, a renăscut aici cu fiecare poet sosit și cu fiecare poezie rostită. La Bistrița, poezia se odihnește, desfășurându-se în modul ei plenar, coabitează cu oamenii și reușește, fără niciun efort (cu multă muncă, dar cu naturalețe) să unească toate sensibilitățile într-una și toate glasurile într-unul.

Poezia este interiorul cuiva și glasul altcuiva. Poezia poate fi transmisă, poate fi și citită și da, am aflat în prima zi a festivalului că poezia poate fi interpretată așa cum se interpretează un cântec. Altfel. Fără a o recita, imprimându-i teatralitatea sau afectarea care blochează o apropiere reală de interioritățile adânci, de senzațiile brute și de cuvântul ei dur, Claudiu Fălămaș a reușit să transforme poezia invitaților de la Bistrița în propriul crez. Vers, stare, vers, stare, vers și iar stare. În același timp. Versuri din poezii diferite, scrise de poeți diferiți s-au unit în rostirea unui cititor (și nu în cea a unui actor), care vrea și care poate să simtă dincolo de aparențe. Poezia a fost glasul său, un proces complet de reedificare a eului, o transpunere vie a unor emoții variate, devenind povestea omului în genere. Om care, într-un final, răbufnește, strigă, suferă, trăiește, om care devine gând necosmetizat și care sparge orice aparență distrugătoare de sentiment. Un one man show și un tumult de sentimente.

Tot despre versuri și despre puterea lor a fost și momentul lui Vlad Moldovan, a cărui poezie a conturat imagini adevărate despre tristeți și gânduri adevărate. O privire din înăuntru spre în afară a ceea ce se întâmplă și este, ori folosirea unor metode triste de a evita dezastrul. Vlad Moldovan a inițiat, odată cu Elena Vlădăreanu, o poezie care spulberă, tranșează și imprimă o sensibilitate percutantă. În sinagogă, poezia a debutat în forță, cu forță, onest, adevărat. Din vremuri străvechi, Soarele strălucește în aparatul de sânge. – Vlad Moldovan. (Viviana Gheorghian)

Și așteptarea tensionată se trăia în toată sala sincronizată în liniște

Drumul spre Bistrița a început cu Immigrant Song și am realizat că sunt și eu un imigrant pentru câteva zile în orașul cu sinagoga vie, îmbibată de poezie, cu străzile cu mere și Constantin Acosmei spunându-mi că a auzit cum ascultam Led Zeppelin în căști. Simțeam din nou același aer plăcut, același fior de acum un an, când domnul Țărmure a anunțat din nou, la fel de pătrunzător, că „Poezia e la Bistrița!” și așteptarea tensionată se trăia în toată sala sincronizată în liniște. De la tehnologia plasată față în față cu o divinitate aproape mecanică (am căzut din Paradis ca să inventăm laserul și pasta de dinți) la o iubire atât de simplă (vocea ta e cu mine, vocea ta caldă și vocea ta rece) și apoi la Frânghia înflorită a lui Radu Vancu (despre morți numai de bine, despre vii numai de rău), întregul spectacol al actorului sibian Claudiu Fălămaș  a surprins nevoia de poezie în stare brută.

Păstrez, de asemenea, ecoul în acorduri de pian al furtunii din această primă zi de festival. Sinagoga din Bistrița a întâmpinat și a respirat poezie. A întâmpinat și a fost muzică. Sinagoga din Bistrița e, zilele acestea, vie. Pentru asta, reverențe lui Eduard Kunz, excepționalul pianist care ne-a dăruit un concert cutremurător, la sfârșitul căruia am avut credința că există îngeri. Și că unul dintre ei a luat, în prima zi de festival, forma lui Eduard Kunz. (Andrei Rusu)

Să ne vindecăm împreună, iar și iar.

Cu pașii fermi, succedându-se unul după altul într-un mers legănat, care îi face firele albe rebele să zboare pe lângă urechi, Ioan Es. Pop urcă pe scenă și citește, cu voce bine ancorată în registrul său natural, un vers contrastant cu căldura pe care o emană prezența sa – șase generații au urât aici continuu. Și, cu aceeași nonșalanță, Eu nu contez. (…) Contează doar ura pe care o dăm. Continuând paradigma poemelor care lovesc și mângâie în același timp, prin iov. iova. ion. iona, poetul interiorizează și mai mult discursul. Astfel că din casă, pătrundem în suflet, spațiul mozaical unde etern se alternează prisosința cu lipsa, bogăția cu durerea. Și, încă de atunci, de când s-a pus în lumină acest aspect, continui să mă întreb care goluri se scot/se umplu mai ușor – cele de pe ecograf sau cele de pe foaie.

Ceea ce m-a atins încă o dată este abundența de interioritate de care dispune poetul și din care el perpetuu creează. Vocea îi este plină, pe chipu-i se conturează perfect imaginea unui bunic blajin ce a venit să ne spună povești la fel de pline și noi, martori și părtași ai acestei destăinuiri, am rămas să ne desfătăm în abundența de frumos.

În prima zi de festival Ioan Es. Pop a încheiat puternic momentul poeților care au citit în sinagoga bistrițeană și, poate nu întâmplător, discursul dumnealui s-a încheiat cu versul eram atât de ostenit aseară. Se spune că oboseala se învinge prin și mai multă ostenire. Deci, emoția transmisă de poezia lui se vindecă prin și mai multă poezie. Să ne vindecăm împreună, iar și iar! (Tamara Bivol)

Când tăcerea prinde glas de poezie

În toată această învălmășeală de nume, persoane și cărți, se află autorii pe care i-am cunoscut până acum doar prin intermediul cărților de poezie pe care mi le-am cumpărat anul acesta și care m-au însoțit în așteptarea festivalului de la Bistrița.

O singură excepție: Anastasia Gavrilovici. Anastasia nu e doar poeta atât de tânără, cu o voce puternică și cristalizată, ci și tânără pe care o întâlnisem la Alecart, în Iași, cu câteva zile înainte de terminarea școlii.

nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice/ e suficient să îmi spui că nu îți place marțipanul și voi începe să plâng.

Vocea Anastasiei transformă realitatea în poezie.

uite, praful acesta argintiu care ți se împrăștie în jurul gurii din șervețelul mototolit cu care te ștergi e corpul unui superb fluture de noapte.

Versurile se transformă în aplauze. Anastasia tace. Lumea mea a devenit cu mult mai frumoasă. (Raisa Manolescu)

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.