Poezia e la Bistrița. Ziua a 2-a

Cea de-a doua zi a festivalului a început cu un dialog incitant între Marin Mălaicu – Hondrari și poeții spanioli prezenți zilele acestea la Bistrița, respectiv, Pilar Adon, Ben Clark și Meritxell Gene, dar și cu editorul Enrique Redel și cu traducătoarea Elena Borras Garcia. Tema discuției? Poezia spaniolă. Dar și poezia și literatura în genere. Fiecare ne-a împărtășit care este raportul său cu poezia – cu propria poezie, dar și cu ceea ce se publică astăzi, cum s-a produs această apropiere de spațiul liric ori care sunt diferențele (și deopotrivă punctele de convergență) dintre proză și poezie. Subiectele atinse au fost diverse, de la unele mai adânci și chiar mai intime, precum „adevărul” profund al poeziei, la altele cu un caracter mult mai pragmatic – situația pieței editoriale la momentul actual.

Când o să vină poemul pe care vreau să ți-l scriu: poezia spaniolă contemporană

Astfel, Ben Clark ne-a mărturisit că a reușit să mențină distanța necesară față de limba în care scrie, spaniola, tocmai pentru că în familia sa se vorbea limba engleză. Mediul în care a copilărit l-a ajutat să înțeleagă importanța și rezonanța aparte pe care fiecare limbă o capătă în interiorul poeziei. Tocmai din acest motiv, tensiunea poemelor sale se bazează pe încercarea permanentă de a găsi posibilitatea transpunerii ritmului poeziei engleze în lirica spaniolă. Despre limbă ne-a vorbit si Meritxell Garcia, care a spus că relația sa cu poezia nu este nimic altceva decât relația, intimă și profundă, cu limba catalană.

Întrebată fiind despre adevărul poeziei, Pilar Adon a mărturisit că a reușit să ajungă în punctul în care poate și trebuie să își caute propriul adevăr. Pentru Ben Clark, cel mai important aspect este să reușească să găsească în interiorul poemelor un loc în care să încapă și adevărul cititorului. Doar astfel poemul să devină complet. Pentru Meritxell Garcia, poezia reprezintă, în primul rând, un spațiu al autocunoașterii, al înțelegerii propriei interiorități, al căutărilor.

Un subiect de actualitate a fost acela al noii poezii, respectiv, al poeziei online, care a început să aibă un număr tot mai mare de cititori. Este sau nu este un fenomen îngrijorător? Este sau nu este literatură? În acest context al întrebărilor fără un răspuns încă palpabil, Pilar Adon a observat că un număr tot mai mare de edituri au început să publice acest tip de poezie tocmai în speranța că cititorii ar putea trece, ulterior, la marea/adevărata poezie, însă șansele sunt foarte slabe.

Nu în ultimul rând, invitații spanioli au vorbit și despre spațiul literaturii noastre, editorul Enrique Redel menționând valoarea unor scriitori, cel mai invocat fiind Mircea Cărtărescu. Convins că întotdeauna  există câte un scriitor, în diferitele regiuni ale globului, care să plaseze țara sa pe harta literară a lumii, domnia sa crede cu tărie că în cazul țării noastre acel scriitor este Mircea Cărtărescu – fără însă a-i omite pe Tatiana Țîbuleac ori Dan Coman.

La Bistrița învățăm nu numai să citim, ci și să scriem poezie

Ne-am continuat ziua  participând la atelierele de scriere creativă, care au făcut trecerea de la plăcerea de a citi/auzi poezie la actul propriu-zis al nașterii ei – într-o formă ludic-genuină, desigur, dar cu atât mai provocatoare. Am trăit inițial teama că va trebui să citesc ceva scris de mine în fața altora și cu convingerea că acest „exercițiu” se va termina cu mine stând în fața unei foi goale (ori pline de tăieturi), întrebându-mă aproape obsedant unde este ideea aceea pe care o aveam în urmă 10 minute? Am ieșit de la ateliere cu prima mea poezie și cu dorința de a scrie mai multe. Într-o singură oră, Dan Coman, Florin Partene și Robert Gabriel Elekeș ne-au arătat cum ideile care plutesc de ceva timp în interiorul nostru sau care se află încă în stadiul de notițe fragmentate, scrise când îți vine inspirația, se pot materializa în momentul în care nu îți mai este frică de ,,eșecul” unei prime încercări. Au reușit să ne facă să dorim continuare acest exercițiu. Au reușit să ne arate cum, într-o sală cu tineri diferiți, fiecare poezie creată are propriul său grad de așteptare, de intensitate și de frumusețe brută. Au reușit să schimbe în noi ceva. Dar despre Atelierele de scriere creativă, care vor continua și azi și mâine, vom scrie pe îndelete când vom ajunge acasă… (Viviana Gheorghian)

 Fetița care am fost, femeia care sunt: ea doar crește și (se) iubește.

Diversitatea, concept adânc implantat în scheletul ideatic al festivalului, ia forma, în celei de-a doua seri de aici de la Bistritz, a șase discursuri poetice distincte, care se ciocnesc și se completează tensionat pe axul directiv al suferinței, al necesității intrinseci de cunoaștere și înțelegere și, în final, de găsire a solidarității neașteptate, nemotivate chiar. Cu o vădită dominantă feminină, anticipam caracterul sensibil al dezvăluirilor ce aveau să vină, fondate de principii de o fervoare și îndârjire aparte.

Sărbătorindu-se tacit acest colorit al experiențelor, vocilor și săpăturilor poetice, seria este deschisă de Pilar Adon: Nu vreau să fiu mamă. Impregnat de atmosfera socială sfidătoare a unei stigmatizări frecvente a cărei primă victimă este femeia, versul poetei din Spania e, în primul rând, personal. Asistăm, de fapt, la o formă de biografism prin și în poezie, fără contexte, cauze și circumstanțe, doar dorințe și călătorie – Această expediție dintotdeauna spre viața de totdeauna. Plasată tradițional în spațiul familiar deja al dormitorului, al căsniciei și al relației între generații, femeia (lui) Pilar există însă dincolo de limitele modelatoare ale acestor lumi.  Ea nu trebuie să-și justifice perpetuu gândurile și alegerile, nu urmărește obsesiv să iasă din tipare, nu caută drumuri lăturalnice și căi de întoarcere. Ea doar crește și (se) iubește.

Cu o manifestare asemănătoare a iubirii față de orice merită privit, Ekaterina Babkina, uimește prin delicatețea vocii, a privirilor blânde aruncate în sală și, total contrastant, printr-o forță neașteptată a versului matur și dur. viața asta bună, spune-mi și mie, cu ce se mănâncă ea? Deși prin toți porii poeziei ei se simte o experiență cel puțin spirituală și emoțională desăvârșită, ea nu vine să dea rețete de viață, nici măcar sugestii de tratamente specifice. Sub apanajul melodios al limbii ucrainene și sub auspiciile unei istorii cu adevărat zbuciumate, poeta își exprimă credința în existența eternă a umanității – viața se revarsă în viață ca mările în ploaie,/ și de asta ea nu se va termina. Cu Plakala a interpretei ucrainene Kazka în surdină și cu versurile poetei Babkina în față realizez cât de puțin ne cunoaștem, de fapt, între noi. (Tamara Bivol)

Acasă și coeficientul fericirii tale la miezul nopții

Regăsire, melancolie, suferință, sensibilitate – stări și cuvinte ce par să plutească turbionar prin aer după lectura lui Lubi Barre. Am așteptat cu nerăbdare acest moment, fiind extrem de curioasă în legătură cu modul în care background-ul unui scriitor poate transfigura poezia într-un spațiu multicultural, aflat acum la intersecția dintre Somalia, Statele Unite, Franța și Germania, țările în care a trăit poeta. În ciuda răcelii și impersonalității cu care aceasta își recita versurile, ele păreau să emane o neobișnuită și caldă familiaritate ce se disipa treptat în întreaga sală (Este loc pentru iertarea tuturor la coada asta aglomerată?/ Pentru mine, e un obicei care s-a transformat în speranță). În timp ce rugăciunile se metamorfozează în poeme mecanizate, supuse unui timp limitat, necesitând ritual și curățenie, iar acasă devine mai mult o senzație de incertitudine, îmi este clar că fragmentele în alb și negru din viața poetei care sunt presărate pretutindeni în versurile ei nu mai sunt (doar) experiențe personale, ci povești universale despre durere și pierdere – Căci de unde e ea nu e totuna cu unde s-a născut și/ unde a fost în cele din urmă crescută nu e pentru ea acasă. La finalul lecturii, realizez că sinagoga devenise o sferă atemporală în care strălucesc intermitent amintirile lui Lubi Barre, care, fără să-mi dau seama, au devenit și amintirile mele.

Adeverind spusele lui Dan Coman despre misterul ce este iremediabil conectat cu poezia, lectura următoarei poete s-a aflat în registrul incertitudinii încă din momentul în care, în loc să o ascultăm citindu-și versurile așa cum ne așteptam, priveam intrigați mișcarea circulară a săgeții albe proiectate pe ecran sub care nu vedeam decât mesajul loading. Așadar, lectura Doinei Ioanid a început cu un video-poem în care se întrezăreau imagini incandescente pe care încă le simt imprimate pe retină, imagini cu oameni-siluete scăldați în alb, negru și roșu, în timp ce în fundal se auzeau grav versurile poetei – cum ne agățam unul de celălalt și ne/ înghesuim laolaltă. Vocea delicată, modulațiile imprevizibile și uneori aproape ludice ale vocii Doinei Ioanid învăluiau franchețea și forța versurilor ce răsunau între două tăceri-refugiu, tăceri ce se spulberau odată cu derularea fiecărui poem (ce mondenitate să fii visceral/ ce lux nepermis acolo în frigul umed stăm cu toții/ cu chipul sucit înăuntru/ ca o mănușă întoarsă pe dos). Printre notițele pe care le-am luat aproape pe nerăsuflate (pentru că cine mai are timp să răsufle atunci când inhalează poezie?) îmi sare în ochi o întrebare subliniată: dar care e coeficientul fericirii tale la miezul nopții? Având în vedere că miezul nopții marchează începutul unei noi zile de festival, de muzică și de poezie, sunt destul de sigură că este unul extrem de ridicat. (Raisa Manolescu)

Contratimp interior: vindecarea de frică

Prezența scenică aparte a poetului belgian Jan Mysjkin a fost o invitație la tăcere, prin invocarea semnificațiilor ei realizată repetitiv, deși aproape convulsiv în monotonia tăioasă a cuvântului rupt și apoi îngropat, purificat. Moartea, la fel ca viața, sunt problemele unei conștiințe dense și ale unei temporalități ce abdică de la liniaritate, devenind îndoielnică, nesfârșită, imposibil de măsurat, pentru că orele sunt obsesive, cadențate și nu duc spre nicio destinație prestabilită.

Lavinia Bălulescu este imaginea unei provocări lirice distincte, care instaurează un dialog de data aceasta unilateral, deși vocea tatălui se întrezărește, dar nu poate fi captată clar. Prezentul trece atât de repede încât e corect să spunem că nu există. Succesivitatea planurilor și a chipurilor/stărilor/lumilor fiicei sunt contrabalansate de subînțelegerea unui alt personaj, aproape apoetic, însă mult mai viu, prezent, coerent, anume vocea zmeului care calcă și ajunge întotdeauna din urmă pașii fiicei. (Ioana Tătărușanu)

Eduard Kunz & îmblânzirea pianului

Ca o îmbrățișare securizantă, interpretarea lui Eduard Kunz a încadrat poezia celei de-a doua seri de la Bistritz; fascinația molcomă, misterioasă și apropierea intimă sub semnul căreia artistul a așezat legătura cu pianul lui imprimă, mai mult sau mai puțin voit, o anumită siguranță publicului, care se abandonează fără șovăire propriilor gânduri dedublate de curgerea lină a sunetelor de pe clapele pianului, ca și cum s-ar lăsa pe mâna unei călăuze ocrotitoare. Este o tihnă necesară artistului, la fiecare reasumare a ipostazei: de la răgazul și tăcerea fiecărei (re)așezări pe micul scaun de lemn, până la destinderea mușchilor și potrivirea măsurată a vârfurilor picioarelor pe pedale, gesturile atente ale pianistului anticipează contopirea cu propria interpretare, oglindită într-o tăcere (ne)răbdătoare, crescândă pe băncile Sinagogii.

Curgerea melodiilor asemenea unui balsam pe zidurile rotunjite pare să potențeze fiecare acord, până când totul este impregnat de sunetul blând al pianului, iar omul-spectator, omul-artist, muzica și pianul fuzionează. Agilitatea răbdătoare, pasionată (și pasionantă) a lui Eduard Kunz este dublată de expresivitatea și naturalețea unui interpret virtuos, care trăiește fiecare melodie cu o empatie naturală, interiorizată. Pianul lui Eduard Kunz farmecă încă de la prima atingere oamenii și spațiul din sinagogă, în timp ce degetele artistului alunecând, alergând, curgând pe clape, găsesc noi mijloace să împărtășească și să ofere; iar publicul primește și îmbrățișează această iluzie salvatoare, fugitivă, comprimată (în și de timp) a ritmului tăcerii. (Andrada Strugaru)

Cea de-a doua zi s-a încheiat cu vizionarea la Cinematograful Dacia a filmului Parking regizat de Tudor Giurgiu cu care vom intra în dialog astăzi, începând cu ora 14.30.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.