Poate că cea mai interesantă formă de a ne apropia de poezie este aceea de a descoperi mecanismele procesului ei de a se face, de a ne desprinde de postura de cititor pentru a deveni (măcar pentru câteva minute) creatori. Abia atunci când ,,asamblăm’’ noi înșine ne conștientizăm propria sensibilitate, faptul că imagini aparent nesemnificative care ne trec prin minte pot căpăta o greutate reală și că tumultul interior se poate metamorfoza, pe foaie, în frumusețe.
Atelierele de scriere creativă:
Augustina Visan – să nu ne fie frică să supărăm pe cineva când scriem.
Astfel, sub semnul creativității, ne-am reîntâlnit ieri dimineață la Palatul Culturii din Bistrița, unde am participat la două ateliere de scriere creativă ținute de Ion Agaci, respectiv, de Augustina Visan. Fiind repartizați aleatoriu, eu am ajuns în grupul coordonat de poetă. Întâlnirea a debutat cu un joc – o activitate despre care Augustina Visan ne-a spus că are rolul de a ne conecta, de a ne obliga să ne apropiem unii de alții. Așezați în cerc, am pornit un dialog simplu, bazat pe o structură fixă: fiecare îl întreba pe cel din dreapta Unde ai fost?, primea răspunsul La magazin, urmat de Și ce ai cumpărat?. Regula era ca obiectul ales să fie preluat, mimat și repetat de fiecare până când făcea înconjurul întregului cerc. Așa s-a întâmplat să trecem cu toții prin mișcările mersului pe bicicletă, prin aerul unui evantai sau prin gestul de a tăia al unei foarfeci, pentru ca, la final, să primim îndemnul de a lăsa totul.
După ce ne-am destins prin joc, poeta ne-a oferit câteva repere esențiale pentru scris, îndemnându-ne să așezăm pe hârtie exact ceea ce simțim și ce ne deranjează, fără teama de a supăra sau de a fi judecați pentru sinceritatea noastră. Prima provocare colectivă a fost realizarea unui poem în lanț, un exercițiu de „sincronizare oarbă”, în care fiecare a scris câte un vers fără să știe ce notase cel de dinaintea lui. A urmat un moment de introspecție, o întoarcere în trecut către volumul de debut al Augustinei Visan. Versurile ei, puternic ancorate în universul copilăriei, aduceau la suprafață traume timpurii și legăturile complicate de familie, explorând cu acuitate relația cu mama, tatăl sau sora. Această confesiune ne-a pregătit pentru exercițiul individual, unde am primit o dublă provocare: să alegem între a pune pe hârtie o durere proprie sau a ne transpune în perspectiva unui obiect, descriindu-i existența fără a-i rosti vreodată numele. (Ingrid Tudose)
Ion Agaci – criteriul universalității
Am rămas impresionată de modul în care a decurs atelierul coordonat de Ion Agaci și de tehnicile pe care le-am descoperit, căci poetul a reușit să creeze un spațiu în care aproape toată lumea s-a simțit confortabil să împărtășească la final ce a scris. Întâlnirea a presupus trei etape, precedate de câteva întrebări menite să-l ajute Ion Agaci să ne cunoască preferințele legate de poezie: ce poeți citim, dacă îi preferăm pe cei impuși de programa școlară sau pe cei descoperiți pe cont propriu, dacă avem reflexul de a scrie. Am avut cincisprezece minute pentru a nota, fără a avea un proces de gândire în prealabil – adică sub formă de flux (ei, nu chiar al conștiinței!) – ce ne-am dori să auzim mai des, singura condiție: să fie la persoana a II-a, așadar, să ne decuplăm de sinele nostru în scris. Nici măcar nu era obligatoriu ca textul să fie sub formă de versuri, fiecare alegând forma și structura „poemului” său. Am avut ocazia de a nota într-o formă brută, nestilizată, tot ceea ce în mod normal am tăia de pe foaie, deoarece nu e destul de complex, profund sau bine formulat. Următoarele cincisprezece minute au fost dedicate decupării tuturor versurilor cărora nu ni s-ar fi părut că li se aplică criteriul universalității, adică orice considerăm că altcineva nu ar vrea să audă. Fie că ne gândeam la o singură persoană, la întreaga sală în care ne aflam sau la un colectiv mai mare, trebuia să decidem dacă ceea ce am scris ar rezona și cu oricine altcineva. În ultima etapă, în mod evident, a urmat citirea poemelor, facultativă, dar în același timp, încurajată. Am fost rugați să spunem inclusiv motivul pentru care nu dorim să citim, unii considerând că poezia lor este prea simplă, „penibilă”, plină de clișee sau prea puțin cizelată. Ceea ce am apreciat a fost răbdarea pe care ne-a acordat-o fiecăruia dintre noi până ne-am simțit confortabil, lectura fiind urmată de feedback, facilitând un dialog atât între noi, cât și între poeziile noastre destul de diverse. Sinceritatea și deschiderea sunt, cred, motivele pentru care am reușit cu toții să avem intervenții. Poetul a mărturisit că este un exercițiu pe care și el l-a aplicat anterior și că îl ajută să se sustragă din izolare și să se poziționeze într-o stare universală, dar că reprezintă mai ales un exercițiu de empatie – de care este mare nevoie în momentele acestea, în care toată lumea este divizată. Că ar trebui practicat mai des și în alte contexte pentru a reda oamenilor reflexul de a-l înțelege pe cel de lângă ei. Ion Agaci ne-a citit apoi un poem, creat prin același procedeu – 3 ani, 7, 11 – pe care l-am auzit și seara pe scena Palatului Culturii, exprimând aceeași emoție pe care am simțit-o și eu în timpul desfășurării atelierului. Uneori cred că cel mai simplu mod de a te simți confortabil este să te plasezi în disconfort alături de cineva, să creezi o experiență universală, să ieși din tine pentru a-l putea întâlni pe celălalt. (Ioana Roată)
Foto: Raluca Rus
REZONANȚE (expoziție de Mircea Roman & Aurel Vlad)
Vineri a fost ziua închinată dialogului. De la „dialogul” cu propria interioritate din timpul atelierelor de poezie, la cel cu poeții ucraineni Liudmyla Diadchenko și Serhii Demchuk (pe care Ana-Maria și Luiza l-au surprins într-un articol diferit, amplu, dedicat exclusiv evenimentului de dimineață cu poeții ucraineni, pe care îl veți putea citi după-amiază, înainte de lecturile de seară), la dialogul publicului cu poezia recitată pe scena Palatului Culturii din Bistrița și, nu în ultimul rând, la dialogul din sfera artelor vizuale, înaintea căruia m-am simțit extrem de curioasă.
Evenimentele desfășurate la Palatul Culturii din Bistrița au început mai devreme, la ora cinci având loc expoziția de arte plastice semnată de Mircea Roman și Aurel Vlad și curatoriată de Ruxandra Demetrescu și Lina Țărmure. La primul contact cu lucrările expoziției Rezonanțe m-am simțit intrigată, pentru că, pe moment, am avut impresia că ce le ținea oamenilor aplecați peste ziduri loc de cap era, dacă nu televizoare sau calculatoare, măcar niște recipiente ce ori fuseseră golite, ori așteptau să fie umplute. Cu toate acestea, mi-am dat seama repede că imaginile create de mine se îndepărtează de semnificația pe care autorii o ținteau.
Tensiunea provocată inițial a fost limpezită de discursul aplicat al Ruxandrei Demetrescu, profesoară universitară de istoria și teoria artei în cadrul Departamentului de Studii doctorale al Universității Naţionale de Arte din București. Am aflat diferența dintre lemn – materialul fundamental folosit de Mircea Roman, și tabla zincată, marca proprie în opera lui Aurel Vlad, după cum scrie Lina Țărmure în textul Totem și arhetip, pe care l-am primit la intrarea în încăperea în care anul trecut ne bucuram de o altă experiență fabuloasă, cea semnată de Ion Barbu, de ale cărui lucrări alecartienii s-au apropiat în repetate rânduri și în diverse contexte.
Revenind la dialogurile zilei, expoziția Rezonanțe este un proiect care onorează prietenia: cea dintre Mircea Roman și Aurel Vlad, foști colegi de facultate, și cea dinte Ț. (știm cu toții la cine mă refer, dar, pentru cei ce nu au ajuns încă în Bistrița la festival, Ț este directorul acestuia, Gavril Țărmure) și Mircea Roman. Poate că prietenia este cel mai bine ilustrată în lucrările Nostalgia și Eclipsa. În cea dintâi ființa are o poziție închisă, care trădează rușinea sau frica, fiind însă înconjurată de păsări ce creează un strat protector în jurul său. Oameni orbiți. Oameni liniștiți. Oameni care își îndreaptă fața spre aceeași direcție – către cer. Oameni care știu că sunt împreună. Frica nu are loc între ei. Aceasta este prietenia din sculptura Eclipsa. Oameni care, chiar dacă au privirea obturată, simt că sunt împreună și privesc în aceeași direcție – imagine ce îmi aduce aminte de poemul întâlnire, de Constantin Acosmei, unde două persoane, aplecându-se după o pungă, se ciocnesc cap în cap, intrând într-un dialog, dacă nu chiar într-o prietenie.
Așadar:
Arta e la bistrița!
Dialogul e la bistrița!
Prietenia e la bistrița!
(totul pentru că) poezia e la bistrița (Ioana Popa)
Marius Aldea: mă bucur totuși că trăiesc/ și asta mă-nspăimântă
Dincolo de mărturisirea din deschiderea momentului în care urma să citească, atunci când și-a exprimat bucuria de a citi și de a asculta poezie la Bistrița, prezența lui Marius Aldea pe scenă a impus rapid o nouă dinamică, pregătind publicul pentru impactul unor versuri cu o intensitate electrocutantă.
Poezia lui Marius Aldea este lipsită de menajamente. Nu caută să fie confortabilă, fiind decupată dintr-o realitate imediată în care duritatea cotidiană și sensibilitatea se împletesc la fiecare colț de stradă, pe peroane sau printre morminte. De la imaginea minerului captiv într-o muncă sufocantă, până la monologul violent și tensionat al tânărului ce își descarcă revolta în cimitir, versurile explorează contraste umane puternice, neputința de a schimba realitatea (și, în final, acceptarea acesteia), dorul alinat prin vicii și dezorientarea în fața propriei existențe.
Miza acestor versuri este de a expune trauma fără niciun artificiu, fără încercarea de a o îmblânzi sau cosmetiza, așadar, în starea ei pură și adesea incomodă. În versurile lui Marius Aldea, ființa își asumă identități diverse, pe care le folosește ca măști pentru a trece de la asprimea minerului captiv în propria asceză neagră la ipostaza acelui consumerist trist în căutare de dopamină, un personaj blocat definitiv într-o realitate care nu-l cuprinde, dar din care simte că nu se poate desprinde.
Totuși, sub stratul de cinism, se resimte o empatie profundă față de ființele vulnerabile în fața propriei condiții, prinse într-un mecanism obositor al supraviețuirii zilnice, nevoite să adopte permanent o mască. Gările și spațiile aparent lipsite de semnificație devin nuclee de umanitate, unde un banal schimb de replici cu o bătrână surprinde o întreagă realitate existențială: Nu fac, maică, piață, duc la nepoți, că e grea viața. În cele din urmă, poemele funcționează ca o formă de rezistență în fața degradării și a timpului care apasă agresiv, sugerând că scrisul rămâne o tentativă de a recupera controlul chiar și atunci când timpul trece greu își înfige limba bifurcată în gâtul meu. (Ingrid Tudose)
Alejandra Martinez de Miguel: dorința mea nu este de vină pentru toate bolile din lume/ pentru încălzirea globală pentru războaie/ pentru mutilări pentru uragane/ dorința mea nu schimbă nimic/ să o scriu doar o scoate din mine/ e otravă/ dorința e otravă.
Uneori, într-adevăr rar și cu atât mai prețios, mă întâlnesc (și mă războiesc) cu această poezie care pare să aibă grijă să nu mai lase nimic, dar absolut nimic de spus în urma sa. Ea, singură, a avut grijă să răscolească tot ce era de răscolit, să strige și să pedepsească tot ce este de strigat și de pedepsit. Este poezia în care colcăie o libertate aproape letală, cea care conservă determinarea nebună de a nu fi (din nou) înțeleasă greșit, ce nu trăiește pentru a fi interpretată, ci își propune să anihileze toate interpretările. Să lase un singur adevăr – adevărul propriu, incontestabil, în jurul căruia poți numai să șlefuiești, să rafinezi sau, pur și simplu, să admiri. Aceasta este poezia Alejandrei Martinez de Miguel, o poezie ce știe să fie exact ce vrea ea să fie, beția autoperpetuabilă a simțurilor și a instinctelor în mijlocul unei crunte sobrietăți. Ceea ce unii ar putea cataloga drept brutalitate provine dintr-un fel de sensibilitate mutilată, sătulă de propria moliciune, devenită explozivă, ciudată, răvășită de o sexualitatea agresivă și fără scrupule. Singurătatea sa este curabilă numai prin exagerări, suferința și bucuria (procese de fizică cuantică) există numai în măsura în care sunt privite. Simt că sinceritatea din versurile Alejandrei decojește fâșiile de rușine și de pe inima noastră, a celor ce au ascultat-o, predă o lecție de umanitate, de îmbrățișare a lucrurilor „dezgustătoare”, de fidelitate față de ce îți este înjositor, însă atât, atât de adevărat. Nu se ascunde în spatele aforismelor, mărturisește direct faptul că în timp ce mă privești mă gândesc la fața mea/ mut camera pe protagonistă/ toți foștii mei iubiți existau doar de cealaltă parte/ în afara cadrului. Obsesia asumată față de sexualitate este obsesia asumată față de sine, iar asumarea obsesiei față de sine este asumarea singurătății supreme, inevitabile, devenite un spațiu ermetic, sigilat din toate părțile de imaginea propriului corp și de imensitatea acestei singurătăți. Femeia din poemele Alejandrei nu mai este o proiecție a frumuseții, ci o oglindă dură a sălbăticiei ce ar putea să existe în fiecare dorință, în fiecare singurătate – neavându-și însă sursa în teamă, în reținere, în vinovăție. Vinovăția aceea că toată suferința se poate disipa (sau cel puțin aceasta e impresia) printr-o tranzacție dintre două trupuri, printr-o „alianță comercială” dintre două fiziologii. Nimic mai mult, nimic mai puțin – plus durerea care urmează, durerea pe care trebuie să o suporți sau cea pe care ai potențial să o provoci. Poezia Alejandrei Martinez de Miguel este vocea curajoasă din spatele vocii celei firave, femeia lirică ce are curajul de a răcni tot ce nu îndrăznește să murmure femeia în carne și oase. (Luiza Sfîcă)
Daniela Vizireanu: blândețea/ pe care o încerc e corozivă, dar nu o deviez.
Trecerea poeziei de pe foaie pe scenă schimbă complet felul în care îi percepem versurile – când lectura începe, distanța dintre noi și poet parcă s-ar anula, iar emoția devine aproape palpabilă, conferind fiecărui cuvânt o forță mult mai percutantă.
Poemele Danielei Vizireanu au un mod anume de a se așeza în tine, ca o discuție lungă, începută pe o băncuță la lăsarea serii, când aerul se răcește dintr-odată și toate lucrurile din jur par să-și schimbe greutatea. Versurile sale vorbesc despre acea încercare zadarnică de a ne explica sentimente sortite să rămână pentru totdeauna inexplicabile, despre promisiuni menite să îmblânzească viitorul atunci când prezentul devine prea apăsător, despre trecutul de mult apus, care mai poate fi recuperat doar prin amintire – în esență, despre acea cetate de sentimente ratate ce se clădește în fiecare dintre noi.
Poeta pare că pendulează permanent pe o graniță subțire între o lume veche, aspră, a timpului arheologic (unde fântânile se astupă, gâștele sunt tăiate, iar salcâmii dispar) și o realitate nouă, (în care viața se comprimă în camere minuscule de cămin sau într-o garsonieră plină de cărți și plante). Tensiunea dintre aceste două spații nu e una violentă, traducându-se printr-o blândețe corozivă, o luciditate dureroasă, dar pe care ființa nu poate (și nici măcar nu încearcă) să o evite.
Farmecul poeziei contemporane, acela de a pătrunde cu o autenticitate incontestabilă în fiecare înveliș al existenței, este evident în versurile Danielei Vizireanu – o poezie care surprinde perfect acele detalii care dor cel mai tare, dar care fac parte din interioritatea fiecăruia dintre noi. Conștientizăm brusc că prieteniile de atunci/ nu mai vin cu atâta ușurare spre tine sau că putem deveni dezorientați în fața propriei sensibilități, așa cum se încurcă licuricii de propria lumină.
În loc să rămână „blocate” în regretul a ceea ce s-a pierdut, poemele Danielei Vizireanu caută o metodă de supraviețuire în prezent. Schimbarea nu e o dramă, ci, mai degrabă, un prilej de a învăța să-ți construiești siguranța de la zero – chiar și atunci când te trezești într-o realitate mai rigidă, cu nasul în laptop/ citind articole științifice. Poezia devine astfel un ghid de rezistență, unde memoria e folosită doar ca o bază solidă pentru a înțelege prezentul, purtat direct în mijlocul cotidianului, o încercare de a prinde rădăcini în locuri noi și de a transforma noul ritm al vieții într-un teritoriu complet familiar și sigur. (Ingrid Tudose)
Serhii Demchuk: o luni obișnuită/ cincizeci de rachete de croazieră te vânează
O luni obișnuită este primul vers al poemului Demciuk. Noaptea poeziei, poezie ce, precum o rachetă de croazieră, pătrunde cu precizie nu în mintea cititorului, ci în spatele globului ocular, proiectând imagini pe retină ce ajung să se propage în suflet sub forma unor înțepături chinuitoare care iradiază apoi în tot corpul. Pentru că versurile lui vin cu realitatea omului ce locuiește sub cerul pe care zboară rachete de croazieră. Ele coboară pe pământ și dansează zglobiu, în pas de lindy-hop, către razele zorilor tăi, către monștrii visului tău, se transformă în prieteni care îți urează toate cele bune, fiind alături de tine mereu și mereu, întâmpinându-te dimineața pentru a-ți semnala dinamica zilei și stându-ți alături seara îndeajuns de mult încât să te însoțească în vise. Iar primul vers, O luni obișnuită, semnalează că un scenariu ce poate părea distopic, extrem, macabru este de fapt zgomotul de fundal al unei zile „normale”. Doar că un element devenit cotidian nu este obligatoriu și unul cu care te obișnuiești – chiar dacă el ajunge să facă parte din tine. Rachetele de croazieră te posedă, te urmează „adânc în vis de suflet să se prindă”. Nu ca un Luceafăr, ci ca un parazit care elimină tot ce aveai înainte de el, tot ce erai înainte ca el să se culcușească în tine. Ele sunt tot ce ești tu, sunt rănile nevindecate, sunt coșmarurile tale nedormite, sunt berea ta nebăută, sunt până și ce nu ești, tăcerea neterminată și nevindecată. Ceea ce exprimă versurile tulburătoare ale lui Serhii Demchuk este că războiul nu așteaptă dincolo de zidurile casei tale, ci intră neinvitat înăuntrul tău, provocând o suferință care mai întâi te sugrumă în îmbrățișarea unui caragana scitic din care este imposibil să evadezi, iar apoi se topește, îți curge prin vene, pompată de inima ce încă bate (nu se știe de ce). Ia forma și volumul tău, îți expulzează sufletul afară sub forma lacrimilor și ajunge să te definească.
Cu toate acestea, pe scena Palatului Culturii din Bistrița, Demchuk râde, glumește, pășește cu încredere pe scenă, ca și cum participarea lui la festival nu ar surveni unei permisii de zece zile de pe frontul ucrainean. Experiențele pe care ni le-a împărtășit în cadrul dialogului din grădina Muzeul Municipal Bistrița, precum și discuțiile ulterioare au adus în prim-plan o realitate de care nu avem voie să uităm nici măcar o clipă: războiul din Ucraina. (Ioana Popa)
Ion Agaci: Bineînțeles că poți/ fugi într-un colț în altul,/ lovește în podea cât te țin picioarele,/ vom veni cu toții după tine/ să te-ntrebăm/ ce vrei, ce te-a deranjat?/ câtă iubire mai încape/în depozitul tău de iubire?
Dacă poezia Alejandrei își propune să creeze un spațiu în care dizgrațiosul este liber să atingă cote maxime, un spațiu ce poate fi murdărit în exces fără nicio consecință, am simțit în versurile lui Ion Agaci încercarea de a constitui un perimetru purificator. Un loc capabil de a conserva iubirea inițială, cultivată încă din copilărie ca o sămânță plantată devreme, cea care întâi te învață că poți să iubești și apoi se metamorfozează în timpul vieții, în toate celelalte forme de dragoste. Poezia, aici, are abilități de ștergere și de corectare, de rearanjare a iubirii acesteia defuncte. Totuși, ea pare să se strâmteze din ce în ce mai tare, să sugrume strădania de a te târî spre ce e corect și să pună sub semnul întrebării autenticitatea inimii tale, cea a inimilor din jur, cea a conexiunilor între două inimi ce-și doresc o resetare integrală însă întâi și întâi au nevoie de o reaprovizionare cu iubire: O oră de mers pe jos până acasă/ în noaptea asta/ peste albul psihedelic al zăpezii/ O pădure de mesteceni doborâtă. Cât/ de consumeristă poate fi căldura/ rezultată din două corpuri/apropiindu-se? Am găsit rezistența împotriva superficialităților în care te pot împinge abuzul, trecutul de care maturitatea îți impune să te dezici, cel care – mai grav decât a te transforma într-o simplă resursă – te face să vezi resurse în cei din jur și în iubirea lor, conexiunile ca pe provizii, apropierea ca pe un schimb între afecțiunea defectă pe care o poți oferi și cea la fel de defectă cu care te mulțumești înapoi. Ca un clișeu din care încerci cu disperare să te sustragi numai pentru a-ți da seama că îți e frică de ce înseamnă să trăiești fără a te ancora într-o noțiune familiară tuturor oamenilor din jurul tău: ne îmbrățișăm cu grijă deși ne-am dori cu dragoste/ ne-ar plăcea așa cum e când/ nimeni nu ne vede deși exact ca la toți ceilalți/ aceeași igienă a iubirii/ aceleași 3 luni 2 săptămâni 1 zi/ până ne vedem. În spatele celor mai trainice ziduri apărătoare ale acestei fragilități unduitoare, firave și atât de prețioase, se pitește singurul tremur așa cum luminile întârzie să se aprindă/ așa cum ușile liftului nu se mai închid – tremurul ce se alipește iubirii acesteia convalescente ca o virgulă unei propoziții încă neterminate. Pentru cei cu un picior în copilărie și unul în viitor, se prevestește o continuare fatală, așteptăm/ cuminți/ teroarea, iar viața se transformă într-un pariu pe cât de mult poți vindeca înainte de următoarea distrugere. (Luiza Sfîcă)
Gili Mocanu: nu l-ai mai recunoaşte/ nu îl mai recunoaşte nimeni
Versurile lui Gili Mocanu surprind transformarea ca pe un proces firesc care distruge liniaritatea și transfigurează, adăugând mai multe straturi sufletului asimetric și, totodată, dezgolindu-l de acest înveliș. Omul se construiește și se reconstruiește, consumând regret, orgoliu, rușine sau, în contrasens, nepăsare. Poeziile Era și – E în spatele tău creează o scenă absurdă, a omului care nu își găsește locul între cele trei ipostaze și a celui ce fuge de el însuși, un el însuși dezbrăcat de straturi inutil decorative, un sine sincer și înfricoșător (mă sperii văzîndu-mă în pielea goală/ ca în vise/ în fugă intru înapoi în casa scărilor/ fiinţa e după mine).
Versurile lui Gili Mocanu surprind nu doar frica de necunoscut și de adevăr, ci și haosul pe care o experiență transformatoare îl cauzează în jurul fiecăruia: lupta dintre raționalitate și magma a ceea ce simți, dintre iluzie și formele colțuroase ale lumii de aici, dintre un plan aproape perfect construit și realitatea frustă ce înspăimântă și determină furtuni interioare: frica cere protocol de îngăduinţă/ privirea care înţelege/ şi care la rîndul ei înfricoşează.
În acest peisaj al schimbărilor, al tensiunii dintre substanță și sinceritate, conflictul între haosul natural și rigoarea planificată deranjează și bruiază până și cel mai uman sentiment: frica. Ce e instinctual, visceral trebuie validat și acaparat de un ochi atotputernic, care controlează și ordonează. Însă acel ochi nu este exterior, ci sălășluiește în interior, scăpând din cușca celui ce se împotrivește naturii. Exact ca acea rază de lumină amintită în poezia Cizmulița. (Ioana Popa)
Să fie Hip! Să fie Hop! Să fie Omul gnom, Norzeatic, Psihotrop!
În a doua zi de festival, recitalurile au fost acompaniate de muzica ce se intersectează cel mai explicit cu poezia: ritmurile de hip-hop. Omu Gnom, Psihotrop și Norzeatic au reușit o orbită completă în jurul evenimentului din seara de ieri, provocându-ne la început prin introducerea elegantă în universul lor contondent cu o lectură despre revoluție, despre mine și tine, despre nimic și absolut, despre impulsuri și nedreptăți. Mai apoi, la sfârșit, curtea interioară a Palatului Culturii din Bistrița s-a umplut rapid în timp ce versurile inițiale (și multe noi) au fost acompaniate live de muzica lui DJ Zicu. Pentru artiști, nu aplauzele sunt cea mai tare formă de apreciere, ci zumzetul, energia crescândă acumulându-se în spații mici, evacuată obligatoriu prin mișcare și forfotă. Deși aceștia s-au poziționat „la limita poeziei”, simțul meu de cititor încă necopt, dar entuziast i-ar promova fără ezitare la un loc în rândul celorlalți poeți de la Bistrița. Mi-am amintit astăzi că muzica rap/hip-hop construiește puntea perfectă între idee și cuvânt – ideea aceea indispensabilă și superputerea unor persoane de a găsi chiar cuvântul perfect pentru a o exprima. (Luiza Sfîcă)
*Ioana Popa, Ana-Maria Ailiesei, Ingrid Tudose, Luiza Sfîcă și Ioana Roată, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași
