9-13, Palatul Culturii & Restaurantul Rapsodia
După super atelierul de scriere creativă pentru liceeni, coordonat de Marius Chivu, a urmat dialogul cu scriitori maghiari moderat de Radu Vancu, prilej de a reflecta asupra literaturii de lângă noi, asupra obstacolelor pe care le întâmpină o minoritate, asupra marginalității creatoare, dar uneori și constrângătoare, asupra limbii și a identității. Prin ce se deosebește copilăria lor de a mea, o adolescentă cu aceeași cultură ca țara unde locuiesc, unde se situează literatura maghiară în prezent și cum arată interiorul comunității scriitorilor maghiari din România, ce schimbări speră să se producă la nivelul mentalității colective, iată direcțiile întâlnirii de ieri la care au participat Zsolt Karácsonyi – Helikon, Kata Győrfi, Péter Demény și Miriám Sánta. Mulți maghiari sunt foarte mândri de transilvanism, dar nu îl exercită sau practică cei mai mulți dintre ei.- Péter Demény. Despre diversitate și diversitatea culturală, despre multitudinea de comunități în interiorul unei minorități mai largi, despre necesitatea cultivării unei voci s-a discutat însuflețit. Și pe alocuri despre traumă și despre alegeri pornind de la momente mici, când nu știi cu cine ar trebui să ții la meciul de fotbal, ce limbă îți aparține de fapt, ce faci când limba te constrânge să taci mai mult decât să exprimi, când simți că trebuie să-ți ceri scuze pentru o greșeală gramaticală pentru că, iată, copiii râd și limba îți ia posibilitatea de a le răspunde pe măsură.
18- 21, Palatul Culturii
José Luís Peixoto
În dialogul cu Marius Chivu care a precedat lectura textelor sale, José Luís Peixoto vorbea despre intimitatea gesturilor reconstruite în Mi-ai murit și despre imboldul de a acumula amintirile. Mai târziu, Dinu Flămând (traducătorul cărții, dar și poet invitat în cadrul festivalului) spunea despre felul în care literatura se naște dintr-o experiență personală și despre maniera cea mai potrivită de a urmări firul roșu al unui text hibrid, cum este cel al lui Peixoto. La granița dintre proză și poezie, scriitura portughezului explorează un trecut și o lume inerte, în care moartea stă așezată în spatele obloanelor închise și descrie saltul într-un prezent validat doar de rememorarea unui timp diferit al existenței, impresia fiind că toate funcționează ca de obicei. Un tablou al familiei în care absența figurii paterne își pune amprenta peste percepția asupra spațiului, a timpului și a capacității acestuia de a șterge (sau nu) dramele personale. La un moment dat, ni s-a spus să plecăm. Iar când am ieșit pe ușa spitalului, agățați unii de alții ca niște naufragiați, lumina abundentă ne îneca.
Pleoapele se închid pentru a alunga gândul morții, însă eforturile de îmbărbătare a sinelui sunt tulburate și te-am mințit. Am spus ceea ce nu am crezut. Relația tată-fiu și umbra morții care se așterne amenințător peste aceasta completează imaginea pierderii, dar mai ales procesul de învățare și de acceptare a unei noi realități. O lume inertă în care speranța și respingerea uitării rămân cei mai importanți lianți întru conservarea stabilității ființei umane. Tu te străduiai să mă deprinzi cu treburile de oameni mari… Orientează-te, băiete. Mă orientez, tată. Nu te îngrijora, știu și eu, pot și eu. O ultimă chemare a fiului mișcă prezentul și dă sens întregii călătorii, înglobând disperarea și teama. Tată. Mă asaltează totul și toate cele care ți-au supraviețuit. (Amalia Carciuc)
Nu ai murit, ci mi-ai murit. Luând astfel cu tine ceva din ceea ce sunt. Pentru că tu, tată, ești într-o anumită măsură eu. Sau eu sunt un altul, dar și o prelungire a ta. Volumul lui Peixoto, Mi-ai murit, e o carte ce nu se poate încadra în nicio categorie. Nu e o sumă de poeme, dar nici roman nu este. E o consemnare a învățării de a fi după, a stării de presimțire a pierderii imediate, apoi a familiarității cu sentimentul acesta al golului încă nedeplin și după, cu absența-prezență a tatălui. E o consemnare foarte omenească a impasului și a clipelor când condensate, când dilatate, a liniștii mimate, a minciunilor necesare spuse lângă un pat de spital și a luării în stăpânire, din nou, a realității care e neschimbată – cutremurătoare constatare, căci tu nu mai ești același. De fapt ești, doar că acum porți lângă tine nu prezența, ci umbra. Pe ea o iei, o înfășori în jurul a ceea ce a fost și o ascunzi în buzunarul amintirii. După ce tatăl evocat a devenit tatăl – fiecare tată, iar Peixoto ne-a lăsat cu inflexiunile limbii portugheze care să medieze între durerea lui și textul care îi dă o formă, Dinu Flămând, invitat pentru a-și citi poemele pe scenă, a simțit nevoia să revină acolo unde José ne-a lăsat. Nu întâmplător, căci domnia-sa este cel care a adus în limba română volumul lui Peixoto: Durerea își alege textul. Literatura e secundară, ea pune niște cârje durerii. Iată, așadar, ceea ce oferă cuvântul devenit text: o formă suportabilă insuportabilului. (Horia-David Munteanu)
[În noul număr Alecart dedicat poeziei puteți citi o cronică a volumului Poeme reunite, de José Luís Peixoto]
Dinu Flămând sau ce îi lipsește vieții când nu-i ajunge/ viața să o țină în viață…
Dinu Flămând este scriitorul ale cărui versuri nu ezită în niciun moment să reafirme credința că fiecare experiență concentrează în sine un miez poetic dens, accesibil și potențabil atâta timp cât asupra lui va lucra meticulos și cu instrumentele potrivite ochiul versat și sensibil al artistului. În cea de-a doua seară a festivalului „poezia e la bistrița”, câteva dintre textele citite de Dinu Flămând au reușit să recupereze jucăuș, mereu în umbra unei ironii rafinate, cadre și fragmente din spațiile în care au fost scrise; fie că este vorba de Paris, Viena sau Ciudad de Mexico, de tablouri sau de peisaje admirate cândva, poemele par a fi secvențe ce organizează o lume interioară hiper-receptivă la toate categoriile de stimuli: culturali, afectivi, sociali etc. – iar măiestria autorului se dezvăluie ca fiind un aspect legat de dozaj și precizie, de alegere a instrumentarului prin care tot ceea ce acumulează percepția să se coaguleze într-o formă poetică inedită. Este pregnantă în Covorul împărătesei și în Nevasta lui Cézanne preocuparea pentru gesturile pe care artistul le face în fața și asupra realității, pentru trucurile prin care se trece de la receptare la creație (sau poezie). În primul dintre poemele numite, sub pretextul unei întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare cu portretul Mariei Tereza, iese la iveală ușurința cu care Dinu Flămând reușește să „cumințească” teme literare grave (precum patriotismul, falia dinte cei slabi și cei puternici) prin mijlocirea satirei și a comentariului ironic și autoironic: Iar în compoziția dezolării imperiale/ o singură pată de culoare-și îngăduise/ pictorul curții – semn că doar simbolul/ acelei îndrăgite grădini îi mai putea/ alina acestei Bunici a Europei amărăciunea/ (reproduc explicații din catalog).// Ce să văd:/ ea stătea cu piciorul chiar pe Transilvania/ MEA/ devenită provincie-covor/ călcată cu o prestanță bovină.// Cum dracu’ să-i spun să își ia picioarele/ de acolo?// Mi-a stricat toată ziua.
Deosebit este modul în care imaginează scriitorul actul creator, transfigurator de realitate în Nevasta lui Cézanne. Observațiile ghidușe pe marginea plictisului care se instalează în căsnicia dintre artist și soție devin pretextul pentru o meditație surprinzătoare și de mare finețe despre înrudirea nebănuită a indiferenței cu pasiunea și – poate cel mai important – despre modul în care apatia, „starea neutră”, și arta se limitează una pe cealaltă în aceeași măsură în care se potențează reciproc. Cele două există în lume ca un binom, ca o unică entitate dublu fațetată, un continuum care curge și decurge din el însuși la nesfârșit: Sătul de căsnicia lor dar obișnuit cu modelul/ Cézanne o folosea de magnet să atragă/ spre șevalet o realitate ce se lăsa privită/ doar în condiții de energie indiferentă.// După care totul în jur intra în trepidații secrete:/ lumina făcea fețe-fețe/ tapetul îmbrăca cele mai suave culori de nuanța cerului/ umbrele colorate păreau/ că îți intră direct în ochi iar misterul era mai dens/ în rochiile modelului decât în trăsăturile feței abia schițate.// Ramurile unor copaci invizibili deveneau mai vizibile/ decât coroana acelor copaci, o geană de lumină cu pulsație vie/ se cuibărea într-un colț lipsit de lumină,/ iar căderile unor fragmente de stofă/ sau pur și simplu masiva prezență a fotoliului/ pe care se rezema o ciudată neliniște – toate/ alcătuiau un spectacol/ uluitor;// fiindcă doar pasiunea face și portretul indiferenței.
Forța versurilor lui Dinu Flămând nu trebuie căutată doar în ludic și în jocuri ale ironiei și ale satirei. Poeziile se deschid cu naturalețe către „temele grave” și gâdilă cu tandrețe vag amenințătoare corzi sensibile: ființele cu care își populează autorul imaginarul poetic sunt vulnerabile și, din când în când, singure printre oameni și în fața universului de neconceput și de necuprins: Întrucât nimeni nu prea știe cum se poate/ conviețui cu singurătatea/ degeaba/ aflarăm că universul se tot extinde/ ca un aluat umflat de propria-i coacere/ fără să ni se spună unde și când/ va dispărea și acea extindere/ vărsându-se în nimic.// Sau ce îi lipsește vieții când nu-i ajunge/ viața să o țină în viață… În spatele cadenței antrenante a versurilor și a jocurilor de cuvinte, viața se arată a fi instabilă și întotdeauna expusă goliciunii. Tulburător de sensibil resimțită, dragostea rămâne alinare, dar și întrebare în Poemul circular, ale cărui versuri delicate reușesc să surprindă iubirea în natura ei duală, deopotrivă sfâșietoare și luminoasă, nostalgică și plină de speranță, neînțeleasă și promițătoare. Duci cu tine, în mănușile atârnate de gât,/ ciorile, trenul cu navetiști, tinerețea cea neglijabilă.// Cine ești tu? de te scalzi/ de două ori în aceleași lacrimi… Ce zei curioși/ îți studiază lacrimile pe o lamelă de microscop?/ Ochii mei astigmatici ascultă furtuna părului tău/ în straturile geologice ale aerului… (Andrada Strugaru)
Miriám Sánta: Cum să povestim că nici n-am observat că am învins.
Din neputință și din tăcerea neputincioasă, din sfâșiere și desprindere, îndepărtare și înstrăinare de tine însuți și de tot ceea ce te înconjoară, poeziile scrise de Miriám Sánta vorbesc despre abisurile resemnate care, indiferent după câte repetiții ale exercițiilor de conștientizare-interiorizare-acceptare, tot reușesc să facă pământul să îți fugă de sub picioare. voi, care lucrați cu toții la modificarea spectaculoasă a echilibrului din spațiu, de ce întoarceți împotriva voastră soarta? Neputința este o forță./ Tăcere imposibil de îndurat.// Voi, care sunteți absorbiți de propria mișcare de rotație, coloana se rupe în bucățele în spinarea voastră și ceața vi se lasă peste capete și cuvintele voastre sunt înșiruiri pustii de sunete în pustie, voi, fiind planete, trageți cu pușca în stele, învățați-mă să iubesc. Vocea din textele scriitoarei este a aceluia căruia nu i se permite (sau care nu își permite) să se definească și să se regăsească întru stabilitate: sinele întotdeauna ca interval, neașezat și expus dezintegrării și disoluției, mereu punctul în care din interior și din exterior se ciocnesc toate forțele. Afară doar tăcerea, în timp ce în interior scara nervului vag zvâcnește. Schimb-o, înțelegi? Solidă ca marmura, desprinderea. Poemele nu descoperă și nu explorează atât frica de neant, cât o anumită fascinație a prăbușirii nesupravegheate și neasigurate de nimic. Un vis prelungit despre tentația abisului, cu piciorul care alunecă și îi scapă o treaptă, te face să tresari, însă nu îndeajuns pentru a te trezi. Aerul în sine nu te susține, iar în tine doar pura existență ține suflul. Așa cum, cu un picior pe pervaz, încă mai atârni înăuntru, dar în pumn ai deja smocul de iarbă al câmpiei. Miriám Sánta vorbește empatic, însă necruțător despre gol și despre pustietatea din fiecare și dintre noi. Există absențe și spații ne-necesare, albii care surpă ființa și „neputința-regină”, imposibilitatea de a le umple, de a completa și de a fi complet. Gândește-te la tine ca la un recipient. Nici spartă, nici cârpită, vrajă crepusculară, real, gol./ O piatră albastră strălucește deasupra lui. Oare va cădea vreodată înăuntru, dacă forța neputinței se strecoară deodată acolo? Vrajă spartă, scară adâncuri./ O tragi după tine. (Andrada Strugaru)
Teodor Dună: stâlpi înalți făcuți din mii de oameni /bine stivuiți /în ordinea crescătoare a cărnii
Dacă m-ar întreba cineva ce s-a întâmplat în timpul lecturii poeziilor lui Teodor Dună, nu aș știi ce să răspund. Pentru că: Îmi pare rău, am fost pe tărâmul kauf, a trebuit să pierd o femeie îndeajuns de frumoasă împreună cu cel care m-a pus să trăiesc, câinele meu mort! Această lume recognoscibilă și totuși pe dos, absurdă, în care familiarul și ceea ce îi este departe te poartă adânc în miezul alteia, pe cât de străină, pe atât de intimă în reflexele ei e copleșitoare. De când a început Teodor Dună să recite, am simțit că intru într-o stare de transă. Versurile lui s-au simțit ca atunci când mergi cu mașina la munte și din cauza schimbării de altitudine ți se înfundă urechile și un țiuit persistent îți însoțește orice gând, până când înghiți și gata, totul revine la normal. Senzația a fost aceeași, doar că nu știu exact dacă am picat sau am urcat, iar țiuitul era chiar vocea care îmi provoca vertijul: persistentă, interiorizată, făcându-mă să-mi doresc să întind o mână pentru a o capta în căușul palmei. Seara de 15 iulie la bistritz a fost, într-un fel, seara evocărilor celor ce nu mai sunt, pe care-i purtăm nevrând să-i lăsăm să plece definitiv pentru că nu putem fără ei, iar cu poezia lui Dună aveam constant impresia că eram foarte aproape, atât de aproape de miezul ei, încât mi-a scăpat, am pierdut-o. Și sunt un om disperat, sunt singur, mă agăț cu ultimele puteri de oricine îmi iese în cale și sunt convins că acea prezență ar fi putut să mă salveze. Nu mai contează, deja a plecat și eu am rămas. După ce a coborât de pe scenă Teodor Dună, aerul a continuat să se dilate, până când a ajuns un fel de substanță densă, lichidă, pe care am putut să o înghit. Și totul a revenit totul la normal. (Ana Maria Constantinescu)
Cei de sus se opresc și devin de două ori mai grei, în ordinea crescătoare a cărnii. Spunea că adevărații oameni știau când tărâmul Kauf va veni peste ei și își va revendica orășenii, tărâmul acesta unde toți sunt culeși ca niște fructe de mare, ca niște saci de zahăr. În această noapte, se umple tot ce putea fi umplut în camioanele destinate dinților. Mergem să păzim ceva, noi am încercat sa rămânem drept pe faleza prea înaltă. Avea un câine blând care nu putea să moară, îl purta neîntrerupt în râșniță; acum e chiar mort, dar nu știe. Prefera să se gândească la noua lui mâncare ce spera că avea să-i fie cumpărată. Teodor Dună este o prezență aparte. Cu puțin umor, cu autoironie și o doză de seriozitate care nu te lasă să privești detașat realitatea pe care o înfățișează în versurile sale a lovit coaja rutinei ce acoperă tot mai dens ceea ce face. Și s-a făcut auzit în întreaga sală. Și chiar dacă vom continua să ne îndreptăm chiar azi spre tărâmul kauf, acum știm ce ne aduce el. Și care sunt gesturile pe care le vom face. Și ce se află în spatele lor. Versurile lui Teodor Dună se rotesc necruțător, de fiecare dată diferit și spectaculos, și captează așteptarea sau izbirea de următorul impas, iluzia pe care o trăiești când crezi că ai totul la îndemână și durerea. Există în ele ceva amenințător, sumbru, în ciuda lejerității luminoase pe care uneori o degajă. În imediata lor apropiere simți că ai fost pus în gardă. Alegerea îți aparține: închizi ochii sau îți reconfigurezi traseul pe care ai apucat. (Theodora Sterpu)
[AICI puteți citi o cronică a volumului Kirilă,de Teodor Dună.]
Ion Mureșan: Am avut o nevastă care m-a părăsit/ din cauză că scriu poezii.
Poezia lui Ion Mureșan învelește firescul, normalitatea gestului, definind contururile formelor din care aceasta este construită. Poezia nu suportă refuzul. Aceasta perforează cele mai obscure frânturi ale existenței și, în timp ce taie și decupează, reușește a lăsa urma golului. Ascultând poemele citite de Ion Mureșan, vocea nu mai era a poetului și, poate, nici a omului. Vocea exista deasupra tangibilului, având nevoie de proiectări într-un spațiu al posibilităților multiple, venind din interior și cunoscând nevoia reflectării în interior. Deși părând neputincioasă, deși părând că, uneori, nici versul nu este prea sigur pe picioare, forța sa constă în degajarea expunerii naturale. Ion Mureșan construiește o poezie care are nevoie de răbdare&înțelegere, de iubire&ură, și față de care nu poți rămâne indiferent, chiar dacă poetul îți murmură în ureche imposibila replică Du-te dracului cu poeziile tale cu tot. Căci poezia rămâne independentă, autosufiecientă sieși și puternică. Ea decupează umbra din colțul gândului care rușinează, însă fără de care gândul nu există, iar fascinația stă chiar în acest curaj de a da perdelele deoparte, de a îmbrățișa libertatea și transparența – ca într-o dimineață când lași lumina să intre prin fereastra camerei, iar realitatea pare mult mai clară și lipsită de încărcătura unei zile ce sugrumă scurgerea percepției. (Denisa Grădinaru)
Emanuela Ignățoiu-Sora: timpul se va răsuci în mine ca o cange și moartea va sta mereu deasupra mea.
Poemele Emanuelei Ignățoiu-Sora explorează dimensiunea complexă a ființei umane și meandrele relației cu sinele, dar și cu aproapele. Sunt lucidă și separată de tot ce îmi e drag. Amigdala, comutatorul neuronal de frică și tremurul său înecat marchează tentativele de acomodare cu temerile. Momentele de luciditate conturează disocierea clară de tot ce ar genera blândețe și grijă pentru celălalt, însă în același timp și mama și tata și grădina în care făceau fânul erau topite în mine ca într-o magmă. Paradoxul din discursul poetic al Emanuelei Ignățoiu-Sora conturează granițele crizei personale născute din neputința de a accepta o stare de a fi, fapt ce întărește impresia de neașezare.
Întoarcerea în trecut pentru a defini prezentul nu este posibilă și nici mulțumitoare: Când mă voi duce spre casă: timpul se va răsuci în mine ca o cange și moartea va sta mereu deasupra mea. Fuga de sine este, de fapt, soluția optimă în scopul opririi unei unde de șoc din impactul cu realitățile ce compun adevărurile vieții. Cei ce abandonează au de suferit/ Fericirea lor e o bucată de sticlă. Fragilitatea vocii poetice și crearea aparenței împăcării conturează un spațiu disfuncțional al relațiilor și al felului în care se realizează transferul de energie exterior-interior. Încă o dată, versurile poetei surprind contradicțiile stimulilor ce acționează asupra ființei: suntem netulburați noi doi și moartea nu ne bate la ușă. Altfel spus, unde intervine cu adevărat frica? În fața morții sau în fața ideii de moarte care pândește și nu ocolește pe nimeni? Îmblânzirea fricii mușcătoare vine odată cu probele de verificare a identității, chiar dacă în primă fază acestea funcționează după principiul înscenării și auto-păcălirii: Din când în când intru în baruri de una singură/ e felul meu de a-mi testa puterea, vitalitatea, fericirea.
Poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora cercetează urmele dezastrelor interioare, dar și ramificațiile lor în exteriorul entității până în momentul sufocării: E nevoie de aer, Tromby. (Amalia Carciuc)
Nimic nu reușește să perforeze sufletul mai adânc decât moartea celei ce ne-a născut. Te trezești deodată că ai uitat cum să respiri, că ești sufocat de impasul în care te afli. Emanuela Ignățoiu Sora și-a dat în această seară „ocazia să respire puțin”, iar nouă ne-a oferit un bilet numai dus în universul intimității ei. În ciuda afirmației de la început, „lectura este pentru mama”, am simțit și pipăit aceleași emoții care erau menite și generate de femeia inteligentă, provenită dintr-un sat tradițional, care nu era lăsată de mama să citească, dar care a vrut ca nimic să nu stea în calea dintre fiica ei și poezie. Fiica refuză să își îngroape mama în amintire, rememorând viața dintr-un atunci aproape prea îndepărtat de ea, viața de copil, viața mamei tinere. Însă trecutul nu poate fi evocat decât în brațele fricii, a pumnului în stomac care șoptește o dată, o singură dată s-a întâmplat totul morții omniprezente, deși ea știe asta mai bine ca oricine. Moartea se dovedește a fi alergică la un nou tip de dragoste, dragostea pentru celălalt, dragostea intacată pentru celălalt unde noaptea nu bate la uşă.
Tranziția de la dragostea noastră, dragostea pentru și de la mamă, la dragostea noastră, cea dată și primită de la celălalt este atât de silențioasă, încât face ca dragostea pentru el sau ea să vină ca o prelungire a celei care o face să existe. Poezia Emanuelei Ignățoiu Sora reușește astfel să țină loc pentru toate dorințele ce nu se îndeplinesc niciodată, pentru toate verile pe care nu o să le trăiesc niciodată și pentru toate amintirile cu mama pe care nu am să le mai pot recupera. (Ioana Crega)
[AICI puteți citi o cronică a volumului Clinamen.]
Péter Demény: Ce-mi spui cu limba de viață mamă/ Ce pot să țin cu mine dacă pleci?
O decepție agresivă. Tristeți, îmbrățișări nesincere, suspine după tată, trăncăneală. Aici ne-a adus astăzi poezia lui Péter Demény care, odată urcat pe scenă, ne-a luat de mână, ne-a prăbușit în infernul reminiscențelor materne și ne-a adus înapoi cu gândul că poate dragostea părintească nu este accesibilă oricui. Încercând să deconstruiască pentru a face inteligibil neinteligibilul, comportamentul mamei care, la finalul zilei, al fiecărei zile, se dovedește a nu fi zâna cea bună care îmi va fi călăuză, se inițiază un proces de disecare și de separare. Iese, astfel, la suprafață, copilul care de 49 de amar de ani nu a reușit să își recupereze dreptul furat din naștere, acela de a iubi și de a ști cum e să fii iubit. Rana e deschisă, bărbatul-copil caută adânc (să fie la mijloc o problemă generațională/comunismul nu v-a lăsat să fiți sinceri afară, și atunci nu reușiți nici înăuntru), blamează (venise poate vremea să-mi spui ceva plin de dragoste/ așa cum obișnuiesc mamele care-și iubesc fii), însă ea nu se vindecă. Emoția e izolată demult, dar nu e sigilată încă, așteptând un verdict care să compenseze pentru toți anii privați de resimțirea prezenței unei figuri materne. Ce-mi spui cu limba de viață mamă/Ce pot să țin cu mine dacă pleci? Se optează pentru un proces de autosugestie (încerc să-mi povestesc mie însumi cum a fost, cum e să fii copilul unei mame iubitoare) doar pentru ca în final să rămână impresia că nu totul e așa cum pare și pot să te pipăi și să urlu este! (Evelina Arcălean)
Împodobit cu o coroană de lauri din care ramura stângă se ivește din inteligență, iar ramura dreaptă din generozitate, nu Péter Demény prozatorul, nici Péter Demény traducătorul, ci Péter Demény poetul a mărturisit că „în viața lui nu a mai fost la un festival atât de frumos” și că a venit să picteze inima festivalului în culorile poeziei lui. Dacă ar fi să-i ghicesc gama, m-aș opri asupra a două culori: gri și roșu. Prima dată gri, aură generată de imaginea mamei. O mamă care le dă de mâncare copiilor ei, le oferă educație, haine și un loc unde să stea. O mamă care nu poate da singurul lucru de care ei au nevoie: dragostea ei. Gâtuită de absența bărbatului care a plecat și trăiește departe. Sufocată de neputință, de o carență sau de un blestem. Imposibil de aflat. Dar totul mereu suportat. Roșu e pentru emoțiile strivitoare ale unui copil de 49 de amari de ani care se întrebă până în ziua de astăzi de ce nu a fost iubit, de ce a rămas o pânză sfâșiată mereu și de ce nu a fost acolo mama sa îl coase la loc. Pentru dorința sufocantă de a-ți da mama cu capul de toți pereții și pentru gaura imposibil de astupat făcută în stomac, dar nu de la foamea reală, ci de la foamea dragostei care a lăsat gustul amar al întrebării Cum e să fii copilul unei mame iubitoare? (Ioana Crega)
Claudia González Caparrós: Să ne rugăm pentru vastitatea/ unui spațiu de diferențiere în care/ s-ar putea împlini un lexic comun.
O poezie foarte fină, în filigran, spunea Marin Mălaicu-Hondrari, înainte de a o lăsa pe Claudia González Caparrós să acapareze efectiv scena, în ciuda fragilității iradiate de tinerețea ei luminoasă. O poezie care trebuie citită de nenumărate ori și apoi gândită, regândită, lăsată să se rostogolească de pe carnea moale a limbii și a gândului către organul în care palpită posibilitatea de a o înțelege. Presimțirile uneori trebuie alungate, dar liniștea cu care poeta a citit nu e posibil sa fie tratată la fel. Senzația de adâncime când colțuroasă, când molatică, cerbicia imaginilor din versurile ei, aura a ceva plăcut și cald, amestecată cu eleganța prezenței de pe scenă și cu pauzele care ascundeau parcă un ce tainic și necunoscut ne-au propulsat într-o lume vie, a omului și a limbii, a organelor interne și a articulărilor. Reflexive, dar deloc abstracte, coborând pentru a urmări cu atenție legătura intimă dintre carnea trupului și carnea cuvintelor, poemele Claudiei González Caparrós amestecă două teritorii, căutând a cartografia cât mai precis corpul poeziei și ceea ce este viu în ea. Viu pentru că vie e ființa prin care ea ajunge să ființeze. Viu pentru că poezia are propriile organe, viu ca tot ceea ce ești. (Theodora Sterpu)
Și a fost din nou muzică la bistritz!
A doua seară aici la Bistrița a început cu un moment de fado, Cristina Dăscălescu prefațând astfel dialogul dintre Marius Chivu și José Luís Peixoto. Fado-ul a făcut liniște în sală, o liniște uneori asurzitoare, care a permis melancoliei să se prelingă printre și în noi. Cristina Dăscălescu a reușit să ne poarte prin Lisabona (care miroase frumos) și prin lumea colorată, când nostalgică și sfâșietoare, când jucăușă și luminoasă a Portugaliei. Rotund, momentele de poezie s-au încheiat printr-un recital la vioară (Laura Ristic Roman) și bayan (Marko Ristic), o alăturare inedită, răscolitoare. Pe acorduri din Franța și Germania, din Argentina și Rusia, din Serbia (țara natală a lui Marko Ristik), acest moment muzical ne-a purtat printr-o multitudine de culturi, arătându-ne că frumusețea vine din diversitate. Vioara și bayanul au fost două glasuri în armonie, părând o esențializare a spiritului festivalului, unde vocile atâtor poeți diferiți creează un tot și devin inseparabile. (Robert Ghețiu)
