„Poezia e la Bistrița”. Ziua a 2-a: Colibița & Sinagogă

La Colibița, soarele a fost blând și prezent deasupra prieteniei. Lângă lac oxigenul a prins consistență lirică, iar poeții și-au privit oglindite în pahare de vin, fotografii și strângeri de mâini, reflecțiile prezenței lor plutind, planând deasupra cabanei și a ceaunului cu tocăniță și murături. Aici unde n-au mai fost vreodată atâția poeți pe metrul pătrat, vorba lui Dan Coman.

Povestea lui. Și a mea. Și a ta. Spusă de Robert Bălan

Da, Robert Bălan, în luciditatea și disperarea faptului de a exista în lume, demonstrează în spirit teatral că, pentru mulți dintre cei care nu simt olfacția poeziei ca pe o nevoie, pe restul trist și anevoie încă în viață, cu adevărat în viață al lumii, fericirea, echilibrul, sentimentele pot fi laolaltă închise într-un borcan de spirt medicinal sau într-o combinație farmaceutică salvatoare.

One man show-ul a depins nu doar de realitățile covârșitoare ale unui sistem de sănătate deficitar, ci și de spontaneitatea celor din sufrageria cabanei, care au desenat pe spatele lui Robert Bălan, într-un scenariu ad-hoc generat de nevoia de stabilizare și stabilire al unui traseu. Tendințele potențiale spre artificialitate ale regiei (despre care Robert Bălan vorbește într-un interviu acordat Dilemei Vechi)  au fost dezrădăcinate prin demarcația fină și subînțeleasă dintre momentul artistic și întoarcerea către mrejele realității, născătoare și generatoare de substanță lirică, dar adesea dezamăgitoare și insuficiente. De partea cealaltă a cabanei, Ioana Nicolaie se uită în jos, spre lac, singură pentru câteva momente pe marginea unei pietre. Așa se nasc lomografiile, din crâmpeiele neîmbuteliate, fără consistență și iz medicinal și fără de care literatura ar fi mai searbădă și oamenii mai des la doctor.

Nimic nu tinde să fie altfel decât este pentru că deja simțim cum altfel ar fi prea puțin și vaporii cafelei se încâlcesc limpede printre râsetele sănătoase înghiontind aerul dinspre toate colțurile grădinii. Ne amintim de copilărie, de supoziții vechi și de Bistritz ca de o casă, ca de o căldură care ne recheamă. (Ioana Tătărușanu)

Vitraliu

Imagini multicolore, ce variază de la albastrul legendarului (de acum) stand cu volume de poezie – de a cărui prezență nu ne lasă Dan Coman și Marin Mălaicu Hondrari să uităm – la culorile vii, aprinse, ale desenelor de pe pereții sinagogii, la nuanțele pastelate sau electrizante (depinde) ale cărților pe care lumea le ține în mână așteptând un autograf.

Intrăm în sinagogă: forfota cu care ne-am obișnuit, oameni încercând să prindă un loc cât mai aproape de scenă. Apoi liniște.

Dan Coman anunță recitalul Veronei Maier (la pian) și al lui Matei Ioachimescu (la flaut). Acesta se urcă pe scenă, însă spulberă într-o secundă încercarea publicului de a-l întâmpina (aplauda) cum se cuvine și începe. Aplauzele după. Urmează o succesiune uimitoare de note și un ritm din ce în ce mai alert, care sparge în doar câteva secunde liniștea deplină.

Când Matei Ioachimescu începe alături de Verona Maier o romanță de Wagner, flautul și pianul se împletesc într-o armonie răscolitoare. Ritmul crește accelerat până ajunge la apogeu. Un punct în care frumusețea muzicii devine aproape insuportabilă. Nici nu mai știi care este contribuția fiecărui instrument. Știi doar că stai cu ochii ațintiți la scenă fără să clipești, fără să te miști – de teama că orice gest ar putea spulbera momentul incredibil. După ,,hitul anului 1732” urmează să auzim flautul așa cum nu l-am mai auzit vreodată într-o melodie ce se inspiră din jazz și rock (la flaut?!). Se aud sunete aproape ireale, hipnotice, sunete pe care nu mi le-aș fi putut imagina și care se termină cu țipătul plin de efect al lui Matei Ioachimescu. Flaut și voce. Viață. Câteva secunde de liniște. Notele par că încearcă să se mai agațe de pereții sinagogii, plutind turbionar în sala în care erup aplauze. Verona Maier face o reverență. Tocmai am ascultat cea mai pură formă de poezie.

Există ceva în cuvinte mai puternic decât cuvinteleRadu Vancu

Cred că ceea ce există în cuvinte mai presus decât cuvintele este sentimentul, sentimentul că poezia este încremenită în aerul rece al serii, că este conservată între pereții plini de desene ai sinagogii, asemenea unor insecte rare în chihlimbar, că această zi mistuită de fericire și energie este un prilej de sărbătoare pentru Bistrița. Azi este ziua de naștere a lui Radu Vancu.

Ca la orice aniversare, mai ales una din lumea literaturii, nu a lipsit elementul surpriză, și anume un videoclip realizat de prieteni și proiectat pe scena generoasă pentru a-i aduce pe toți alături de Radu.

Îmi mut privirea în spate, unde Radu Vancu, copleșit de emoție și surpriză, nu mișcă. Apoi nu mai știe ce să spună (lucru rar pentru un poet!) în timp ce se aud o multitudine de voci și mesaje precum prezență solară în viața literară, dovada vie că față de unii oameni admirația poate doar să crească sau minunăție de om pe care l-aș lua mereu cu mine pe o insulă pustie. La final, definiția prieteniei pe care Radu Vancu o dăduse în interviul pentru Alecart din numărul 20.

Poeziile lui construiesc apoi o altă imagine care se înfiripă din versurile ce răsună acum în sală și în inimile tuturor. Ca o incizie în sufletul fiecăruia.

Rostul literaturii este să construiască prietenii între persoane din țări, continente sau chiar timpuri diferite.

Uitându-mă prin sinagoga împânzită de poeți din atâtea locuri și generații diferite, privind  oamenii care au venit să îi asculte, realizez că este cât se poate de adevărat. La mulți ani, Radu Vancu! (Raisa Manolescu)

Vocea caldă a Ioanei Nicolaie în aerul răcoros și liniștit al sinagogii, pregătit și el să o asculte alături de cei prezenți.

Vocea Ioanei Nicolaie alături de mine.

De la un moment dat încolo, nu eram decât eu, vocea poetei și atmosfera electrizată de ființa poeziei coborâtă în sinagogă.

E o poezie în care fiecare element pare redefinit de privirea-gând, așa că spumoasele mele confuzii încep să schimbe forma lucrurilor. Culorile devin mai vii, se modifică imperceptibil și totuși tu știi că e altfel – auzi poezia și vezi și simți altfel. Spre tine se revarsă imagini, multe imagini, pe care le închipui doar ca să le regăsești în tine însuți și să se (re)imprime acolo. M-am cernut în saci de rugină. Mă gândesc că parcă ar fi cam devreme să fie așa, însă uneori poate că asta trebuie să simți. Iar când ruginești, apare mereu mama, cu gesturile ei, cu detaliile prezenței ei și cu râsul, râsul ce ascunde o interioritate pe care nu știi cum să o (re)cunoști. Pe mama nu o cunoști cum îți cunoști prietenii, uneori nu o cunoști deloc cu adevărat și îți dai seama abia prea târziu.

Evident, poezia vine la braț cu un nou moment muzical, căci trio-ul sinagogă-poezie-muzică nu poate fi despărțit.

Mișcările și notele rapide ale flautului fermecat îmblânzit de Matei Ioachimescu sunt acompaniate de liniștea din privirile și din degetele concentrate pe clapele pianului ale Veronei Maier. În spațiul dintre cei doi, o lume când năvalnică, plină de viață, când fluid liniștitoare. Arabescuri muzicale. Vrajă pură. Flautul a sunat aseară așa cum nu am mai auzit vreodată. Și pentru cine era atent la ritmul picioarelor lui Matei Ioachimescu, parcă întrezărea ceva din mișcările lui Ian Anderson. (Anastasia Fuioagă)

Omul-poem

Gânduri matinale. Un cuvânt mai urât decât cuvântul dimineață este cuvântul lumină. De cum îl rostesc, simt cum viitorul meu s-a dus dracului. Prin fiecare vers rostit, rotunjit de prezența lui copleșitoare, Ion Mureșan creează scenariul unei povești și trasează, totodată, traiectoriile unei lumi interioare marcate de o atmosferă autentică și ispititoare prin puterea pe care o manifestă cuvântul și prin ideea care o propulsează. Un comentariu asupra poeziei lui Ion Mureșan nu ar mai fi necesar. Fără a reprezenta un exercițiu de stil ori o stare impusă artificial, ci un mod de a fi, prezența și glasul poetului au imprimat lumii vii a poemelor sale o viață necunoscută până atunci de noi, cei care le descoperiserăm doar în paginile volumelor sale. Ion Mureșan este omul-poem, pentru care modestia capătă valențe lirice și purtatul unei pălării (pălăria cu boruri largi, din paie) devine o metodă de a se (re)cunoaște pe sine în fiecare dimineață, în oglindă. Poemul despre sufletul meu pereche conturează un univers trepidant, în care ființa care își caută jumătatea, spațiul gării ori tatonarea perpetuă a ceva sunt depășite de conexiunea dintre un eu și un tu, dintre un el și o ea. M-am așezat pe un scaun rece și am știut/ Că sufletul meu pereche/ E un depozit de suflete,/ Iar femeia mea pereche/ E un depozit de femei. De aceea putem scrie despre poezia lui Ion Mureșan ca despre o autenticitate a unui gând zbuciumat, redat cu tandrețea plină de atașament a creatorului față de opera sa. Despre gândurile pe care, după lectură, ne-am dori și noi să le avem. (Viviana Gheorghian)

Voi muri fără să știu, fără să mor.

În lumea Tarei Skurtu – a cărei voce a umplut colțurile sinagogii din Bistrița în ziua a doua a festivalului – evadarea prin poezie este asemeni unei fugi din propria cochilie. Nevoia de a se transforma, de a se reconstrui din aceleași piese vechi este dată de spațiul închis al poeziei în care aceasta a ales să rămână pentru că o celulă este acum Camera Poeziei. Sminteala, cum o numește poeta, acaparează fiecare minte, devenind o coordonată care dictează ritmul celor din afară, dar și al celor dinăuntru. Ecourile pierdute sunt căutate mereu în tăcerile actuale, iar nimeni nu mai aparține nimănui. Trecutul pare să ocupe un loc central într-un prezent mișcător, incert, întrucât versurile – prin simpla lor natură extrem de tranșantă, de vie – luminează un adevăr absolut, cel al omului care se eliberează doar în întunericul propriei celule. De exemplu, O mamă fără/ mamă cu un copil fără mamă se plimbă prin propriile cărări ale minții, se întoarce la originile dramei și o analizează rece, sec, din exterior, fără a fi profund afectată. Încă o dată este desființată orice îndoială asupra  unei clasificări prestabile, cei de sus și cei de aici împart aceeași durere care nu se vrea uitată.

Totul va fi iluminat. În altă viață.

Ziua a doua a fost a copiilor care nu își mai găsesc inocența, a mamelor, a îndrăgostiților cărora le este imposibil să se uite, în ciuda pierderii. Structura poeziei Bertei Garcia Faet lasă impresia acestei reîntoarceri care marchează, de fapt, un nou punct de plecare, atunci când omul își restabiliște principiile, când se întoarce la ce a fost pentru a defini ceea ce urmează. Dacă Tara Skurtu reneagă orice fel de clasificare, poezia Bertei este, dimpotrivă, una pragmatică. Avem oamenii care, deși văzuți din aceeași postură (a îndrăgostitului) nu sunt și nu vor fi la fel. Ei influențează evoluția ulterioară a sentimentului de iubire, de împlinire. Senzualitatea, emoția pot apărea în diferite contexte, pot fi trăite cu oameni care te lasă să fii sau nu, oricum totul va fi iluminat mult după, în altă viață, în alte emisfere ale gândului.

Ce faină e viața, ce păcat că trebuie să murim!

Rămâne bucuria dată de acel ceva care nu mai este și felul în care s-a produs schimbarea. (Amalia Carciuc)

„vechea noastră dilemă/ cine lasă câinii pe stradă/ bunul om sau bunul dumnezeu/ s-a rezolvat de la sine/ întâmplător câinii înșiși lasă câinii pe stradă”

Am auzit numele lui Florin Partene. Aplauzele au suspendat apoi o tăcere bizară. Justificarea a venit de undeva din spate, cineva strigând „Vine, vine!”. Și imediat a apărut poetul. Grăbit, puțin pierdut și copleșit de o emoție radiantă. A urcat pe scenă și poemele sale au început să tremure imperceptibil odată cu vocea lui. Poemele au început să se desprindă de pe foile scrise de mână și să elibereze în aer toate stările, întreaga logică a cursivității înghesuite în cerneală. Cu mâinile ușor tremurând, toată sinagoga a rezonat cu stări alternând de la extazul unei inocențe ușor artificiale – și totuși familiare („eram mici ca două pahare de țuică”) la iubirea simplă („când de mine îți amintești/ și eu îmi amintesc de mine/ mâna ta și de la început/ râuri prin ea,/ pubertăți”).

Totul poate fi concentrat în emoție. Emoția de a defini ceea ce simțim și nu poate fi exprimat. Sau emoția de a sta pe acel scaun de pianist și de a retrăi, în esență, poezia. Emoție & logică. Liber de causis. (Andrei Rusu)

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.