„Poezia e la Bistrița”, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Ziua a 3-a)

Cea de-a treia zi a festivalului începe prin a scoate în evidență conexiunea (acum) incontestabilă dintre proză și poezie, întrucât, în prezența deopotrivă ludică și extrem de sensibilă a lui György Dragoman, poezia și proza se țin de mână ca doi frați.

György Dragoman – A fi sau a nu fi poet? Asta-i întrebarea…

Așadar, întâlnirea moderată de Nicoleta Munteanu a început sub semnul relației dintre cele două forme de a scrie, relație inevitabil de definit atunci când, în literatura contemporană, granița dintre ele devine din ce în ce mai subțire până ajunge aproape inexistentă. Fuziunea dintre proză și poezie este consolidată de răspunsul scriitorului, pentru care orice poet este, într-o anumită măsură, și prozator și invers – A fi sau a nu fi poet? Asta-i întrebarea… Într-adevăr, acest fapt devine imposibil de contestat în momentul în care citești cele două romane care au constituit pretextul întâlnirii de astăzi: Rugul și Regele alb, romane despre care Nicoleta Munteanu ne spune că frapează prin duioșia care se întrepătrunde cu durerea într-o manieră absolut tulburătoare. Treptat, conversația se îndreaptă spre personajele extrem de atent și de interesant construite pe care le propune Rugul, creându-se prilejul pentru o imersiune în procesul de creație al autorului. Ceea ce m-a marcat este faptul că, în cazul lui György Dragoman, personajele nu par să fie (doar) rezultatul unui proces de creație, ci să existe într-un univers magico-realist derivat din cel în care trăim. Pe măsură ce dialogul evolua, această impresie devenea din ce în ce mai pregnantă, personajele fiind înțelese de autor ca  persoane suspendate într-un spațiu imediat, așteptând doar să se materializeze în realitatea sa și apoi în a noastră. Poate una dintre cele mai intense observații a fost cea în care prozatorul a vorbit despre momentul în care personajul masculin care trebuia să fie, inițial, protagonistul romanului său a devenit o voce feminină: pur și simplu a văzut (!) o scenă în care apărea mâna unei fete și atunci a știut că el este, de fapt, o ea. După această mărturisire, devine imposibil să le vezi pe Bunica și pe Emma ca ființe bidimensionale: ele sunt la fel de reale ca oamenii pe care îi observ bând cafea la măsuțele adunate în jurul scenei și ascultând parcă hipnotizați poveștile pe care György Dragoman le spune cu o voce intensă, vibrând de bucuria împărtășirii experienței de a scrie, de a fi printre noi, aici, la Bistrița. Ele sunt povești despre magie, despre libertate, despre căderea totalitarismului, despre despărțiri și căutări, despre conștiința că poate și trebuie să scrie, despre lumile pe care vrei să le iei cu tine, despre cele pe care le porți în suflet, despre realitatea devenită lume interioară, despre forța traducerii, act ce apropie și disipează cioburi de povești în întreaga lume și, mai ales, despre tăcere și modalitățile în care aceasta poate și trebuie să fie spulberată. Aș putea scrie zeci de pagini despre întâlnirea de astăzi, să o analizez microscopic așa cum face autorul însuși în romanele sale cu fiecare aspect al existenței în timp ce radiografiază și rememorează gesturi infinitezimale, însă știu că nu voi putea epuiza momentele și stările create de György Dragoman. Ele se prelungesc infinit în conștiința celor care l-au ascultat astăzi la restaurantul Rapsodia, la întâlnirile Alecart de la FILIT de acum doi ani, în cei care i-au auzit vocile din romane sau în cei care le vor asculta pe cele din volumul de proză scurtă ce urmează să apară la editura Polirom, așa cum am aflat azi. Nu văd cum altfel s-ar fi putut termina această întâlnire – și ea, de altfel, magico-realisă – decât în acest mod: sub semnul unei povești eterne. (Raisa Manolescu)

 Raiul e la Bistrița – Robert Șerban

Într-un spațiu în care timpul cu adevărat se comprimă, cea de-a treia seară de lecturi la sinagogă vine să întregească tabloul avangardist al poeziei contemporane și să confirme că cea mai mare astfel de pânză poetică pictată vreodată în România este la Bistrița. Cu alte cuvinte, raiul este la Bistrița, după cum mărturisește Robert Șerban.

Două mari posibilități de abordare au dominat atmosfera în această ultimă seară de recital. Gustul amar lăsat de iminența apropierii finalului unei sau unor povești din care ne vom hrăni cel puțin un an de acum încolo ar fi fost prima, pe când cea de-a doua era să mușcăm fără rezerve și regrete din poeziile citite astăzi. Am optat pentru a doua, convinși fiind că unele povești de abia acum încep.

O astfel de poveste este cea a Andradei Strugaru, tânăra poetă nedebutată căreia i-a revenit în acest an onoranta și, la cum o cunoaștem deja, aproape copleșitoarea misiune de a demonstra unui public atent la ceea ce înseamnă fenomenul liric contemporan, că tinerii, încă liceeni fiind, se pot apropia cu adevărat de poezie (a poeților consacrați sau a lor) și că au maturitatea și conștiința necesară pentru a o căuta cu deplină asumare. Diafană și încrezătoare, Andrada pășește pe scenă și propriu-zis în această lume mizând pe versurile poemului Clear-air turbulence, pe imaginea sfidătoare a dumnezeului poliglot și pe foșnetul etern al ambalajului de plastic sufocant în care încercăm să ne organizăm existența. Emoțiile fac să-i vibreze picioarele și paginile îndoite la mijloc se mișcă frenetic în oscilații scurte luptându-se cu forța de rezistență a aerului, atât cât le permite mișcarea incontrolabilă a mâinii. Și chiar și așa, vocea rămâne fermă, rămâne acolo și rămâne sigură. Ea nu tremură.

Fragilitatea a fost învățată cu timpul, menționează Andrada în unul dintre poemele ei fără titlu și ea, într-adevăr, emană delicatețe, smerenie și frumusețe prin fiecare por. În același timp, fragilitatea ei conviețuiește cu o fermitate a gândului, cu o siguranță a simțirii și, în definitiv, cu o încredere în vocea poetică lăuntrică.

Maratonul de poezie a fost continuat de Robert Șerban, poetul care, din punctul meu de vedere, dispune de o complexitate incontestabilă. Nonșalant și, în același timp, cu o eleganță vivace pur masculină, el dă glas poemelor sale dense, injectându-le ca pe medicamentele cu efect imediat: viața m-a făcut om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal. Elementul distinctiv al poetului nu constă în ceea ce scrie, ci mai mult în ce nu scrie. Să știi să oprești poemul la momentul potrivit, să-l rotunjești până când extremele se unesc armonios într-o ciclicitate veridică înseamnă să scrii poezie matură (și maturată).

De o sensibilitate neașteptată a fost momentul singurului poet basarabean prezent la această ediție a festivalului poezia e la bistrițaVictor Țvetov. E cu atât mai impresionant că a adus atmosfera de Republica Moldova și de sat la Bistrița în cadrul ultimului recital din acest an, făcând-o memorabilă. Scurta cumpărată de mama de la moscova, pachetul de plastic cu calendar, puii de animale aruncați nemilos la gropile de gunoi ilegale, europenizarea și occidentalizarea – toate acestea constituie elemente minore, dar care conturează într-adevăr un anumit spațiu într-o eternă tranziție. După modelul Cum e aerul curat după ploiță? ne întrebăm Cum e Moldova după tranziție? Iar aici Țvetov poate veni cu noi și noi imagini memorabile. (Tamara Bivol)

 uneori nu înțeleg de ce sunt fericită

Imposibil de trecut cu vederea este misterul care planează asupra Minei Decu și a poeziei ei. Siguranța ce caracterizează vocea interioară din textele acesteia am regăsit-o și în timpul lecturii din cea de-a treia seară a festivalului de la bistritz: o duritate asumată, o prezență parcă perfect sincronizată fragilității întunecate (sau, mai bine-zis, întunericului aproape fragil) care impregnează volumul de debut, desprindere. la ora la care mamele visează că/ își mângâie copiii/ eu bântui pe străzi/ prin baruri/ privesc insule mici și lebede/ deloc grațioase. Percutantă este analiza fascinată și fascinantă a tuturor formelor de cădere în dizgrațios, în interiorul cărora cuvintele devin instrumente supuse unei manipulări îndemânatice și lipsite de rezerve: iartă-mă, Ani, că înjur/ e de la altitudine/ îmi schimbă atitudinea/ nu că te-ar fi interesat vreodată de una sau de alta. Imposibilitatea de a face alegeri, sentimentul deopotrivă vindecător și apăsător al singurătății, nevoia refulată de afecțiune, absența pudorii completează atmosfera nesigură și stranietatea vocii ce știe întotdeauna când să se oprească și când nu mai are nimic de spus: dar eu doar încercam să te iubesc mai mult/ să mă lași să mă lași să te văd că mă lași să/ dar lasă.

Se întrevăd în poemele Andrei Rotaru complexitatea construcției străbătute de accente epice și maleabilitatea unui ton care, în ciuda aparentei obiectivități reci, distante, reușește cu naturalețe să relativizeze depărtarea și apropierea de sinele de substrat al textului. Viziunea este aceea a celui care cunoaște totul, permițând dezmembrarea piesă cu piesă a lumii: Din ce începe să crească rădăcina?// după ce crește unghia, marginea exterioară a unghiei este moartă, albă. << unghiile oamenilor s-au păstrat de la strămoși îndepărtați, care le foloseau pentru apărare.>>// fetița roade cu zgomot. Nu știe că e o formă de agresivitate. Ea nu se poate apăra, așa că își neutralizează armele. Tendința de a descompune pentru a defini și de a defini tot mai mult pentru a reuși o scindare definitivă mai degrabă decât pentru a recompune pare a fi o reacție adversă la toate formele de (auto)suficiență. Experimentând în plan structural, lexical și chiar lingvistic, poezia Andrei Rotaru surprinde prin nonconformismul unei voci unice și stăpână pe sine.

 mi-e teamă să nu se strice cerul cald al dimineții create special pentru mine

Tandrețea timidă și o teamă permanentă de a nu fi redundant, de a nu fi în plus în lume transpare în poezia Andreei Gal: în orice limbă toți oamenii sunt la fel; similaritățile umane, parcă așezate sub o lentilă de microscop, sunt inevitabil readuse înspre căldura și fragilitatea îndepărtate ale copilului: mă doare viața asta mică desenată de o mână de copil. Existența în permanență așezată sub semnul incertitudinii nu poate fi recuperată la nivel senzorial sau senzitiv dacă asculți nu înseamnă neapărat că exiști, iar tot ceea ce rămâne este o înlănțuire vicioasă, în interiorul căreia durerea și neputința alimentează spaima în fața adevărului propriei prezențe în lume. (Andrada Strugaru)

Ritm, cadențe, experiențe

Plăcându-mi ideile exprimate de Ben Clark la evenimentul dedicat poeților și invitaților spanioli din a doua zi a festivalului, idei despre narațiunea din interiorul poemelor și melanjul dintre ritmul poeziei engleze și cel al poeziei spaniole, așteptam să-l văd pe scena sinagogii, curioasă care va fi impactul „vocii” sale asupra mea. Ascultând poemele lui Ben Clark în cea de-a treia zi a festivalului, am observat cum ele se desfășoară blând, prin versuri pline de tandrețe, într-un mod firesc, seducător și liniștitor. Nu există discontinuități, ci stări și acte de conștiință completând și sprijinind, de fapt, esența „poveștii” din interiorul fiecărui poem: aici vreau să te aștept,/ în bezna asta a viitorului,/ contemplativ și neliniștit,/ numind obiectele unul câte unul,/ lucrurile, pe măsură ce se extind,/ până când ajung la tine, din nou la tine, (…). Fără ca ele să fie poeme în proză, există, într-adevăr, o narațiune proprie fiecărei poezii, determinată nu atât de elementele unei acțiuni propriu-zise, cât de prezența unei voci poetice care ordonează și care supune fiecare fragment de imagine existenței aceluiași ax.

În continuare, Anna T. Szasbo a citit câteva texte de o puternică încărcătură poetică și forță lirică, adânci, grave, senzoriale și vizuale în aceeași măsură (umbra instabilă a mobilei din casă,/ pereții-s moi, aerul – tare,). Pe lângă poemul Incantație, rostit întocmai ca un cântec mistic, cel intitulat Mă părăsește, a adunat parcă toată credința sa despre modul în care ființează o poezie, deopotrivă ca formă și ca fond. E vizibilă atenția la detaliul care compune imaginea și care oferă fie o textură, fie o coordonată, fie o amprentă ce face experiența  identificabilă. Anna T. Szasbo propune o poezie a căutărilor, o poezie care, în gravitatea tonalității sale, conservă, de fapt, sensibilitatea, emoția, neliniștea, incertitudinea.

 liniștește-mă, spune-mi că trăiesc,/ și nu-n vis te îmbrățișez și te dezmierd (…)

Poezia Ligiei Keșișian are un ritm aparte, imagini autonome și suprapuneri de imagini, de gânduri, de cuvinte, de nume proprii neașteptate (Shakespeare la Marea Baltică). Fiecare vers, decontextualizat sau decupat din organismul căruia îi aparține are propria semnificație,  încărcătura sa distinctă, individuală, puternică. am vorbit despre suicidul lui hemingway/ croaziere de lux pe mediterană și toate lucrurile/ imposibile despre care putem/ doar să discutăm și să scriem/ 1 % din tot ce am vrut/ (life is short and fast but wide) Este o poezie în interiorul căreia este reconfortant să te plasezi. Muzica (și nu muzicalitatea), deloc menționată, dar resimțită mereu în componența versurilor, în spatele lor, în surdină, pare a fi mereu prezentă ca element care susține și care potențează acea atmosferă altfel în care Occidentul, Balcanii, Orientul și toate coordonatele lumii par a fi tot una. (Viviana Gheorghian)

aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată

Întâlnirea cu Tudor Giurgiu a ridicat vălul de deasupra întrebărilor privitoare la Parking, configurând una dintre cele două mari prietenii pe care poezia le naște și le susține viguros și continuu. Prima dintre ele, înrudirea cu imaginea, dătătoare de sens și formă, a fost prin film decodificată, remodelată, reanalizată, așa cum picăturile de ploaie, spune Tudor Giurgiu, atunci când afară nu plouă într-adevăr, oferă realității plinătate, veridicitate, nuanță. Cealaltă prietenie a poeziei, cea cu muzica, a fost în sinagogă și printre lecturi răgazul sedimentării unor versuri diverse care au resimțit, dimpreună cu noi, nevoia ecoului. Pianul, vioara și vocea au devenit astfel pârghii ale unei indispensabile și unice prezențe, la unison, cea a versului. Mai aproape în această seară de scenă, am privit atent. Cutele rochiei albastre a sopranei și ia modernistă a violonistului. Înrudirea lor spectaculoasă, veșnic spectaculoasă, pe de o parte cu imaginea, pe de altă parte, cu poezia. Apoi, momentul în care prietenia devine largă, cu atât mai largă cu cât cuprinde deopotrivă imaginea, poezia și muzica, redefinind nu doar sinonimia aproximativă, ci și gândul că mâine, la Iași, voi duce cu mine aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată. (Ioana Tătărușanu)

P.S. În zilele următoare vom reveni cu articole despre Atelierele de scriere creativă pentru liceeni și cu alte impresii despre dialogul cu regizorul filmului PARKING, Tudor Giurgiu.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.