Și a fost ziua a treia, practic ultima plină ochi de poezie, întâlniri, dezlănțuire de energie (căci astăzi, în ultima zi de festival, până și poeții consacrați au nevoie să respire un pic și sub merii din curtea muzeului bistrițean se va auzi mai ales vocea celor foarte tineri).
Ateliere de scriere creativă
Așadar, ziua a treia a debutat extraordinar cu un super atelier de scriere creativă coordonat de Emanuela Ignățoiu-Sora. Așezați în cerc, într-o atmosferă destinsă, ne-am simțit ca între prieteni fiindcă la început am vorbit despre ceea ce scriem sau ne-ar plăcea să scriem. Recunosc, sunt o persoană introvertită, însă lăsat în urmă timiditatea și am reușit chiar să scriu două poezii pornind de la versurile unor poeți străini. Primul exercițiu propus a vizat poemul The Red Wheelbarrow/ Roaba roșie, scris de William Carlos Williams: so much depends/ upon/a red weel/ barrow/ glazed with rain/ water/ beside the white/ chickens. Am citit poemul, l-am tradus în română, apoi am discutat despre „roaba roșie” a fiecăruia dintre noi. Unii și-au amintit de copilărie, alții s-au gândit la imagini din spațiul rural, iar eu… am constata absența unui astfel de obiect din viața mea. Apoi ni s-a cerut să scriem câteva versuri despre propria roabă. M-a impresionat că au existat atât de multe perspective diferite asupra aceluiași obiect de care nu ne „lovim” în fiecare zi și care, până acum, nu a fost deloc important pentru noi. Totuși, fiecare i-am acordat o semnificație, l-am umplut de miez, proiectând în el o bucată de suflet. Mi-am dat seama că depinde atât de mult de o roabă roșie, stropită cu apă de ploaie, lângă găinile albe, deși nu știm ce depinde cu adevărat de ea și nici ce se află în ea. M-am întrebat oare ce din noi se află în roaba pe care o purtăm dintr-un loc în altul de cele mai multe ori fără a fi conștienți de existența ei. Al doilea exercițiu a pornit de la poezia Mirror a Sylviei Plath. Dialogul a gravitat în jurul a ceea ce presupune reflexia, căci cu toții ne privim în moduri diferite, mai mult sau mai puțin apropiate de realitate, iar oglinda se transformă adeseori într-un dușman, dându-ne impresia că este mincinoasă și că oferă o imagine denaturată. Versurile pe care am fost provocați să le scriem au surprins chipuri și sentimente, au urmărit ce păstrează privirea și ce „înregistrează” sufletul, ce și cum e realitatea. Am discutat inclusiv despre felul în care se oglindesc ceilalți în noi, despre cum ne modifică privirea altuia, despre feminitate și timp, revenind mereu la poemul Sylviei Plath și punând ceea ce ne-a ieșit nouă față în față cu acesta. (Ana-Maria Ailiesei)
Pe Marius Aldea l-am descoperit ieri la atelierul de scriere creativă într-o ipostază diferită de cea din seara precedentă când i-am ascultat poemele citite pe scena Palatului Culturii. Prima provocare a demontat din start ideea că inspirația nu poate proveni din realitatea aparent banală a fiecăruia dintre noi, fiind îndemnați să ne deschidem telefoanele, să extragem trei mesaje primite pe WhatsApp și să le integrăm într-un poem. Exercițiul a continuat printr-o dublă condiționare: pe de o parte, inserarea a cinci cuvinte cheie aparent incompatibile (lumină, sticlă, banană, tricou și inspirație), iar pe de altă parte, alegerea unei „teme” care să își aibă originea în scene reale de viață – pe care poetul le-a considerat demne de a deveni ,,material’’ poetic. Am avut de ales între imaginea unei muște care s-a agățat de geamul mașinii în drum spre Bistrița refuzând să se desprindă, imaginea atipică a unui om ce își ascuțea cuțitul de grilajul mașinii în Arad sau cea a unei bătrâne într-o bluză înflorită care, după ce a fost privită îndelung, s-a apropiat doar pentru a spune Mulțumesc. Dincolo de scrierea propriu-zisă, discuțiile purtate în jurul poemelor noastre au atins o zonă practică. Marius Aldea ne-a împărtășit viziunea legată de statutul poetului contemporan, susținând că, deși nu se poate trăi exclusiv din poezie, putem să ne punem în valoare creativitatea în viața cotidiană. Bineînțeles că ne-am citit textele, am primit feedback și apoi am încheiat prin realizarea a două poeme în lanț, asemenea celor din atelierul Augustinei Visan. (Ingrid Tudose)
Poeții invită un prozator: Filip Florian
O întâlnire care a părut o pânză pe care s-au țesut bucăți de povești de viață și zguduitoare adevăruri istorice pe care încă le ignorăm sau despre care nu ne place să vorbim. O întâlnire la care noi, alecartienii, am venit cu temele făcute – eu și colegele mele citiserăm deja Media aritmetică și fuseserăm fascinate de felul în care Tudi Vlădoianu recuperează prin scris, în spațiul sufocant al podului mătușii Simina dintr-o casă bucureșteană, impactul pe care istoria atroce o are asupra lui, asupra celor pe care i-a cunoscut, dar și a altora. Mai mult, așteptam cu nerăbdare să-l auzim vorbind pe Filip Florian, fiindcă Băiuțeii și Toate bufnițele au fost cărți cult pentru alecartienele mai mari, acum absolvente. La sfârșitul dialogului am simțit cum nu doar noi, ci toți cei prezenți în curtea Muzeului Bistrița au fost cucerit de intensitatea dialogului. S-a vorbit despre interbelicul românesc, despre trădare, despre atrocitățile comise de armata română la Odessa, despre frontul de Vest și despre cum rescriem fapte și reinventăm biografii neputând să privim în față adevărul, despre apetitul pentru o mitologie peste care se pot grefa apoi cu ușurință ideologii sinistre, despre povești de familie și cum ajung ele să devină nuclee generatoare de sens în cărțile lui Filip Florian, despre relația sa cu Bucureștiul, orașul natal, despre sentimentul avut de acesta că, în timp ce lucra la Media aritmetică și se afla „înăuntrul” personajului său și al epocii în care trăiește Tudi, prezentul ne-a a fost bulversat de evenimente monstruoase – precum invadarea Ucrainei de către Rusia sau ascensiunea unor figuri monstruoase. Am aflat, de asemenea, că Filip Florian nu a simțit niciodată presiunea de a publica și că a simțit că Media aritmetică e un volum ce trebuie să se așeze solid în el, că are propriul ritm. Că, în cazul lui, scrisul provoacă o bucurie fizică. Că nu îl interesează nici temele la modă, nici succesul, ci o anumită situare în lume. (Ioana Popa)
Foto Karina Ciurus
Gheorghi Gavrilov: Lumea asta a fost creată în șapte zile și sfâșiată într-o clipă de om.
Poezia lui Gheorghi Gavrilov spintecă adevăruri inconfortabile și le face vizibile, construindu-se în jurul unei crude realități: ființa umană e capabilă de distrugere, nu a învățat de la Dumnezeu iubirea și a ales să năruiască, să surpe miezul lucrurilor. Nu doar credința trăită „omenește” s-a dovedit incapabilă să ne îndepărteze de la aceste acte de vandalism, ci și trecutul. Explică-le copiilor că trupurilor desfigurate din gravurile lui Goya care atârnă pe străzile orașelor o sută de ani mai târziu nu sunt aceleași, ci altele proaspete, explică-le taților noștri cum păstrăm pacea ultimilor lor ani. Oamenii nu reușesc să se dezică de reflexul criminal, de a împrăștia și de a răspândi moartea. Se jupoaie cu aceeași brutalitate cu care ar ucide un animal, fug de orele de istorie, indiferenți la ravagiile făcute de semenii lor, condamnați la aceeași soartă. E inadmisibil să ignorăm surse istorice și mărturiile victimelor. Poate e mai bine ca lumea să fie dominată de o liniște absolută, neperturbată nici măcar de zgomotul artificiilor – care ar putea stârni o inimă explodând, amintind de sunetele bombelor. Indiferent de națiune sau de drapel, omul a uitat în primul rând să fie uman față de semenii săi. Conflictele provoacă mii de morți, scopul e acapararea puterii, însă nicio viață de om nu merită sacrificată pentru a obține teritorii, care ar trebui să fie cucerite doar de către iarba de după noi – acesta e crezul implicit al versurilor lui Gheorghi Gavrilov. Toată lumea blamează pe toată lumea, popoarele se acuză de a fi început războiul, nimeni nu înțelege de ce nimeni nu înțelege. Poate cea mai importantă lecție pe care ne-o oferă Gheorghi Gavrilov este că nu se fac pariuri când omul joacă împotriva lui însuși și nu poate fi niciodată vorba de un câștigător când se pierd vieți. Doar omenirea și umanul se surpă. (Ioana Roată)
Teodora Leon: Și în viitor vor exista oameni/ care vor avea senzația/ că și-au irosit viața
Teodora Leon creează o comuniune între ceea ce este natural, între femeile care, indiferent de vârstă, au existat în același corp înainte să trăiască propriu-zis, între mamele și fiicele care au umblat împreună din start încă din pântecele bunicilor. „Povestea” unei femei devine astfel sămânță a tuturor femeilor, a celor născute, a celor încă nenăscute, dar și a celor care au murit – indiferent de timp, de spațiu, de limbaj, de vârstă sau de personalitate. Relația lor s-a creat încă din pântecele celor de dinainte, căci ele poartă viitorul în ele. Totuși, absența conștientizată a unei legături doar iluzoriu fragmentată de granițele cotidiene pare a îngreuna viitorul pe care cu toții îl purtăm după noi. Ne ignorăm copiii cu minți enciclopedice, le secerăm curiozitatea înainte ca ea să facă rădăcini – dar de ce să fii blamat dacă el, în fond, nici nu este cu adevărat copil, se întreabă ironic poeta. El nu a trăit o copilărie, nu a avut parte de bucuriile ei pentru că ai avut grijă de dinainte să-l faci să ți-o cedeze. Conceptul de copilărie e de mult șters de pe fața pământului – adultul are mereu dreptate, e doar una din halucinațiile sale, tu știi mai bine, ai tu ultimul cuvânt (nerostit). Teodora Leon cartografiază senzația iubirii indiferent de natura relației în care ea se manifestă; cum ea schimbă percepția asupra visurilor, omul nu mai caută libertatea nemărginită, cea a unui copil care își dorește să stea într-o casă imensă, în care minute în șir să-i ia să ajungă dintr-un capăt în altul. Când devii o parte din celălalt, stai cu ochii închiși și nu simți nevoia să-l citești, ci să-l privești – e un prilej bun acum să ne studiem fețele, să ne urmărim respirația unul celuilalt. Totul se contopește într-unul, casa imensă își apropie pereții, astfel încât devine cel mai mic apartament, iar toate lucrurile stau îngrămădite pentru a nu ne putea da seama unde începe ce e al meu și unde se termină ce e al tău. (Ioana Roată)
Goran Čolakhodžić: Între noi și soldați/ azi-noapte s-a culcat luna iunie.
A fost nevoie de doar trei cuvinte rostite într-o română perfectă de un poet croat pentru ca toți să izbucnim impresionați în aplauze. Goran a vorbit cu recunoștință și eleganță despre festivalul poezia e la bistrița și am aflat că el însuși organizează un festival de poezie la Zagreb. A urmat schimbarea bruscă de tonalitate și trecerea la sonoritățile limbii croate.
Poeziile pe care Goran Čolakhodžić le-a citit în această seară pe scena Palatului Culturii din Bistrița nu au ca punct comun suferința, sentimentul de alienare sau iubirea. Ele se nasc din – și iradiază – un element foarte simplu, care nu se înțelege, ci se simte: sinceritatea. Vânătorul, bărbatul ce cosește, cel care este îndoliat și soldatul sunt patru ipostaze care își găsesc locul în noi prin cruzimea și vulnerabilitatea pe care le întruchipează, prin acel curaj de a recunoaște cine ești, de a tinde spre un mai mult fără a te conforma așteptărilor străine de sufletul tău, dar pe care ar trebui să le îndeplinești. Acum poate să vină iarna, pot să vină nopţile lungi fără creștere/ petrecute departe de pământ,/ de aceea suspini.
Ultimul cosit este despre o ultimă apropiere, o ultimă îmbrățișare. Te convingi că ultimul cosit are promisiunile și „beneficiile” lui, că îi faci ierbii ceva urât și dureros pentru binele ei, însă ultimul cosit este poate acela al lui Levin – cel pe care îl faci doar pentru tine, care îți reamintește cine ești în timp ce liniștea îți asurzește urechile, iar gândurile îți invadează neliniștitor mintea. Ultimul cosit este cel mai prețios, pentru că îți iei „la revedere”, așa cum îți iei rămas-bun zburând deasupra străzilor, așteptând să fii tăiat de vântul din est când ți se sfârșește copilăria. Între noi și soldaţi/ mii de coji subţiri de viaţă. Poate acel ultim cosit le aparține și soldaților care își merită libertatea: acele coji subțiri de viață din râurile care să îi gâdile la degete, din privirile blânde ale vacilor și din tinerețe, acele coji subțiri care sunt prinse după ce se pierd prin labirinturile de sticlă ale cămărilor unde în întuneric sclipesc ochii toamnei și după ce rătăcesc ca acarienii în periile stufoase ale lanurilor de grâu. (Ioana Popa)
Annemarie Ni Churreain: ținem lumina aprinsă pentru întoarcerea în siguranță
Oare nu noi toți sau, mai bine zis, noi toate, adică noi, fetele neliniștite, avem credința că putem zbura atunci când ne aruncăm înainte cu brațele deschise și ochii strâns închiși spre lume? E o voință pur feminină, proprie sau impusă de cei din jur: de băieții de la zid care vor să intre sub sutienul tău cu degetele lor reci, de fetele de la zid care te vor învăța cum să lași o urmă de mușcătură, de cei care te numesc târfă sau de fermierii cu buzele ude, rânjind când se adună în jurul fetelor adolescente la concursul local de frumusețe. Întotdeauna depinzi de ceilalți, ești modelată, agresată de părerile lor asupra ta, de ceea ce cred sau nu cred ei. Contururile îți sunt desenate din exterior și sunt încărcate de diverse așteptări, mai mult sau mai puțin realiste. Simți nevoia de a te revolta și din acest motiv la șaisprezece ani un foc începe să ardă spre exterior, la șaptesprezece ani înveți să te înfometezi, iar la optsprezece ani te alături fraților tăi în construcții. Chiar dacă faci tot ceea ce-ți stă în putință în încercarea de a te menține pe linia de plutire, tot va exista într-o zi un bărbat care va îndrăzni să te întrebe ce știi tu despre ziduri? Căci toți pun la îndoială puterea unei astfel de fete neliniștite, deși un întreg oraș poate fi pângărit de o singură fată neliniștită. Atâta revoltă reprimată îți conferă, în cele din urmă, o forță imbatabilă. Există, pe lângă revoltă, în poeziile lui Annemarie Ni Churreain, și o forță vindecătoare, o încredere neștirbită, o energie palpabilă: Lumină pe tâmple, pe frunte, pe pleoapele/ celor dragi care s-au pierdut./ Le închidem gurile cu lumină/ Le înfășurăm oasele în lumină./ Le pregătim un pat de moarte din salcie, țesut de mână. Cei dispăruți definitiv sunt protejați prin astfel de ritualuri, pe care, la rândul nostru, ni le însușim când ne va veni rândul, căci cine poate ști cum se va întoarce valul?
Aseară, momentul lui Annemarie Ni Churreain pe scena Palatului Culturii nu a fost doar un minirecital de poezie, ci un întreg spectacol atent pregătit. Annemarie a fost o prezență puternică, de neuitat. Poeta, drapată într-o rochie roz, a părut desprinsă din vechile legende irlandeze unde femeile sunt deopotrivă ființe reale, seducătoare, dar și duhuri ce te pot într-o clipă vrăji, ivindu-se din umbra unui mesteacăn sau dintr-un ochi de apă, dintre cețuri și ierburi. Am asistat așadar la un adevărat performance, căci vocea melodică a poetei ne-a purtat chiar în miezul poeziilor ei – care nu ezită să vorbească despre feminitate, dar și să condamne abuzurile Bisericii Catolice din Irlanda împotriva femeilor, prejudecățile bărbaților, închistarea în tradiție a unor comunități. (Ana-Maria Ailiesei)
Rodica Drăghincescu: am umblat pe cuțite/ între cuțite am crescut/ tata era cuțitaș mama era ținta.
Rodica Drăghincescu nu și-a negat nicio clipă aseară vulnerabilitatea, arătându-ne latura sensibilă și punând sub privirile noastre ceva foarte intim din ființa sa. Poeta a mărturisit încă de la început că a simțit nevoia să evite să ne citească poezii grele, tensionate și a decis să înlocuiască două dintre poemele selectate inițial în antologie (despre emoție și rană) cu două texte din cea mai recentă carte a sa.
Poezia Rodicăi Drăghincescu propune o deconstrucție radicală a mitului copilăriei fericite, refuzând clișeul inocenței pentru a plonja într-o topografie a fracturii lăuntrice și a vulnerabilității extreme. Amintirea este transpusă în versuri tăioase, reliefând trauma adultului care, în copilărie, nu putea râde cum râdeau alții, care a putut să vadă marea abia când a îmbătrânit ,într-o viață în care singura constantă fusese amenințarea brutală a tatălui ce ținea cuțitul cu vârful în jos. În acest univers al anilor ’70, poezia devine o recuperare febrilă a unei copilării lipsite de ocrotire, unde abuzul și rigorile absurde se împletesc cu un firesc devenit, la rândul lui, absurd. Rodica Drăghincescu refuză nostalgia și radiografiază direct mecanismele prin care lumea exterioară încearcă să disciplineze sensibilitatea fragilă a unui copil, o lume în care ești nevoit să înveți să mori sau să omori la comandă. Mediul familial (departe de a fi un refugiu) se transformă într-un teritoriu al autorității rigide, guvernat simbolic de prezența tatălui, ce recurge la cuțit pentru a-și impune voința, mărturisind că își dorește doar să-i lustruiască mintea cu partea tăietoare a unealtei. În loc să cedeze în fața acestei agresiuni constante, ființa își dezvoltă propriile tehnici subterane de rezistență, căutând o izolare salvatoare prin gesturi absurde, excentrice sau plonjări în spații de tranzit. Trauma nu este însă expusă pentru a stârni compasiune, ci este integrată într-o privire suprarealistă asupra realității, unde suferința fizică și ironia amară devin singurele scuturi posibile împotriva alienării. (Ingrid Tudose)
Michele Trizio: în timp ce simți fără să simți ceea ce simt
Ascultând poemele lui Michele Trizio, ai posibilitatea de a observa parcursul oricărei vieți, deși poezia sa își trage substanța dintr-o realitate anume. Poetul ne-a spus că vom descoperi în versurile sale „reconstituirea” unui moment teribil din istoria Italiei, cel în care soldații italieni au luptat împotriva rușilor (și au fost trimiși nepregătiți pe frontul de foarte aproape de Siberia, mulți dintre ei pierzându-și viața sau fiind luați prizonieri): cuvintele înaintează înapoi către locurile secrete ale păsărilor migratoare (înaintăm)/ către un sfârșit al lucrurilor (început) al unei lumi neutre. Este foarte interesant acest înaintează înapoi, dar și trecerea de la persoana a III-a la persoana I, semn al unei involuții colective, care ne afectează și astăzi pe fiecare dintre noi. Întâmplările-s făcute din materia subtilă a corpurilor cerești/ se dezlănțuie & tremură printre râpe înghețate & oseminte – totul se repetă, existențele ciocnindu-se și parcurgând aceleași capitole ale istoriei. În sine, realitatea pare a fi doar un ciclu repetitiv, nesfârșit, în care oamenii sunt prinși fără voia lor, (fără) nicio îndurare. Trăim într-o lume a formelor imateriale, îndepărtată de fapte, iar ceea ce rostește limba este deposedat de înțelesuri. Prin urmare, (nu mai simțim) nimic, suntem niște ființe goale, pentru care nu pare să mai conteze nimic – niște banale victime ale existenței. Totul se agravează, nu va mai fi nimic pe străzi nici limbi vorbite nici/ conversații șoptite. Este într-adevăr vorba de un cerc, care, în cele din urmă, se întoarce la momentul inițial. Învingătorii nu mai pot fi neapărat distinși de cei învinși, căci doar cei învinși au memoria adevărului/ învingătorii doar chinul nesfârșit al așteptării, iar această așteptare se poate referi fie la un nou câștig, fie la recunoașterea eforturilor depuse anterior. Totuși, într-o astfel de lume sortită pieirii, nici nu mai contează din care tabără faci parte. Atunci și acum. (Ana-Maria Ailiesei)
Katalin Cseh: A fost un joc, crede-mă, jocul închipuirii/ dorințe scurte, umbrele lungi ale înlănțuirii…
Prezentată de Dan Coman ca o adevărată revelație, Katalin Cseh a surprins publicul încă din primele clipe, citind un poem proaspăt scris direct în limba română, născut chiar aici, la Bistrița, în timpul festivalului. Katalin Cseh ne-a purtat apoi într-un un spațiu al fragilității, acolo unde sacrul poate sta alături de realitatea obișnuită, palpabilă, unde frumusețea se strecoară prin fiecare fibră a existenței, unde dragostea devine un joc de rol și unde viața în sine este privită un contract nescris. Divinitatea este umanizată, adusă în orizontul nostru apropiat, legăturile interumane sunt puse sub semnul uitării și al degradării, în timp ce destinul individual este privit ca un scenariu gata trasat de un Mandant absolut.
Ceea ce frapează în versurile poetei este felul în care conexiunile dintre noi se dizolvă lent, iar ceea ce părea că va rămâne autentic pentru totdeauna ajunge să ,,cedeze’’ în fața trecerii inevitabile și apăsătoare a timpului. În poemul Mulțumesc, dragă, drama senilității și a uitării este radiografiată din perspectiva nepoatei devenite brusc un străin binevoitor. Recunoștința devine un simplu automatism, un murmur mecanic ce înlocuiește memoria afectivă și sentimentele reale. Întreaga arhitectură a relațiilor este supusă acestei eroziuni silențioase, în care comunicarea eșuează și cuvintele par a fi lipsite de esență, destrămându-se precum umbrele lungi ale înlănțuirii în jocul închipuirii. În acest context, existența își pierde spontaneitatea și se transformă într-un sistem rigid, în care omul este obligat să execute personal sarcinile la locul și momentul ales de el, până când totul se sfârșește, iar biografia se reduce la momentul în care trebuie să-și strângă catrafusele de praf și să plece.
Nu în cele din urmă, universul lui Katalin Cseh funcționează ca un spațiu al îndurării, unde omul, definit drept o frunză efemeră/ supusă greșelilor, își acceptă destinul și degradarea fără revoltă, căutându-și chipul autentic sub măștile impuse de curgerea vieții. (Ingrid Tudose)
Suonno d`Ajere: la canzonetta napoletana oggi. È stato un banchetto musicale!
În ultima noastră seară la Bistrița, poezia a fost urmată de un momentul muzical absolut fabulos oferit de Suonno d’Ajere, cei care ne-au transpus imediat în universul Italiei de Sud, în Napoli, acolo unde vocea, mandolina, chitara și uneori lăuta au dat naștere unui gen muzical anume, devenit celebru în întreaga lume. Așadar, cei trei interpreți au adus în fața noastră o bucățică a fascinantei culturi muzicale napoletane prin tonurile fingerstyle de chitară, prin ritmul vioi al mandolinei și prin cadențe dialectale când mângâietoare, când guturale, când jucăușe, ironice sau pline de forță, de tânjire, de patimă. Am asistat la un regal, la un amestec de pasiune și rigoare, am pătruns într-o lume fascinantă, clocotitoare, tandră, pulsând de tensiune. Am simți bucuria artiștilor (poeți care fac muzică, după cum au fost numiți de Gavril Țărmure) de a cânta, de a trăi. A fost un spectacol total, cu pauze în care am primit explicații legate de „poveștile” din cântece, de istoria stilurilor muzicale abordate, de modul în care cei trei au recuperat în muzica lor bucăți mai puțin cunoscute din această zestre uriașă reprezentată de muzica tradițională din jurul orașului Napoli. (Luiza Sfîcă)
*Ioana Popa, Ana-Maria Ailiesei, Ingrid Tudose, Luiza Sfîcă și Ioana Roată, redactore Alecart, sunt eleve la Colegiul Național Iași.
