„Poezia e la Bistrița”. Ziua a 3-a

O prezență puternică. O voce la fel de puternică. Poezia ca o incizie. Femeie. Om. Poezie. Nici noi, nici Angela Marinescu nu știam ce urmează să citească. Și-atunci caut. Și s-a găsit poemul cu viermii și sângele călugăriței, de care îmi aduceam aminte, pentru că îmi plăcuse de prima dată asocierea. Apoi s-a căutat în continuare și s-au găsit lăcomia de sânge cald și amintirea peretelui, dar totul a devenit umbră, iar umbrele sunt sânge adevărat sau nu. Mi-a plăcut enorm vocea de catifea neagră și adâncă și-mi imaginam intens cum poți să asculți o astfel de voce și să simți cum strângi în mâini, cum te înfășori în catifeaua aceea. În catifeaua aceea neagră. Curgeau cuvinte într-o fluiditate a cărei esență probabil nu o știe decât Angela Marinescu. Noi, ceilalți o putem doar intui. Și trăi. Apoi a urmat un fragment de jurnal din care mi-au rămas și mi-au rămas și mi-au rămas cuvinte, alte cuvinte. Poate cele mai puternice au fost cele ale salivei care nu are gust, ci doar împrumută gustul cuvântului ce urmează să fie spus. O rană ce nu este încă rană și spânzurători fine, trebuie să distorsionez. Poate că asta facem cu toții și o facem greșit. Sub soarele jupuit ce se zvârcolește, dacă vreau totuși materie, risc. Și-am riscat și-am combinat și eu cuvinte și nu știu ce a ieșit. (Anastasia Fuioagă)

Cerul înalt al unei alte lumi. Numele ei e Poezie.

De trei zile aud poezia e la Bistrița, rostit cu vocea puternică, percutantă a marelui Ț, în cor, la finalul oricărei cine sau pe tonul unic al lui Marin Mălaicu Hondrari, în jurul căruia gravitează o permanentă atmosferă de efervescență poetică. Cu toate că știu că poezia e la Bistrița, parcă nu îmi vine să cred că la fel sunt și eu, că pot sta lângă toți poeții pe care nu credeam să-i întâlnesc în afara volumelor lor, că pot să le iau autograful, că pot respira poezie. Că sunt nu doar în mine (prin poezia mea), ci și cu mine. Azi, ,,colecției” mele de recitaluri de poezie i s-a adăugat inedita lectură a lui Els Moors, care vine din Belgia – prilej pentru Marin Mălaicu Hondrari de a aduce în discuție Campionatul Mondial de Fotbal, moment în care fiecare a avut un gând străfulgerător despre meciul care tocmai se terminase. Trăiască Belgia! Trăiască poezia! A urmat recitalul, care a întrerupt șirul versurilor în română, acestea metamorfozându-se în flamandă, vocea dulce și mătăsoasă a autoarei contorsionându-se în cuvinte de o sonoritate bizară, creând o stare aparte. Els Moors citește cu o intonație ce valsează printre versuri, acestea terminându-se în câteva secunde de tăcere urmate de privirea ei expresivă și întrebătoare care parcă întreabă ,,Înțelegeți? Înțelegeți ce vreau eu să spun aici?”. Mă uit în ochii ei de un albastru hipnotizant și încerc să înțeleg. Mă concentrez la cuvintele misterioase și translucide în expresivitatea lor, decriptându-le cu ajutorul imaginilor ce se derulează pe panoul ce se schimbă caleidoscopic în fața mea și ochii îmi cad instantaneu pe versurile: apa este apa plutitoare/ pe care o văd/ barca în care stau culcată se leagănă/ cu picioarele mele pe margine/ mai că se izbește de un țărm, din poezia deasupra noastră atârnă un cer înalt. Privesc în sus: deasupra noastră atârnă un candelabru auriu ce se ține de un tavan verde-închis – cerul înalt al unei alte lumi, o lume în care oamenii trăiesc în poezie și se hrănesc cu ea. (Raisa Manolescu)

(azi m-am plimbat prin azil/ și am cules un buchet de ciorapi/ -„vai, sunt atât de plăpânzi” spune/ femeia înduioșată și îi pune/ repede în apă să nu se ofilească)

L-am perceput pe Constantin Acosmei drept un personaj printre poeții români contemporani. De la descrierea succintă a Angelei Marcovici, conform căreia el „nu râde niciodată” și „se uită foarte curios și tace”, la versurile lui Ștefan Manasia, unde poetul voia să moară la 30 de ani și aproape a atins 50, Constantin Acosmei este un observator ce își exploatează maximal simțurile. Cu toate că imaginile viscerale, atât de simple încât se apropie de inocență (am scos câteva oase/ de sub saltea și/ am făcut o morișcă), reverberează și nu refuză (su)râsul, această realitate „urâtă” este pretutindeni, ea este mereu plasată într-un câmp vizual periferic al ignoranței și nu iese la suprafață decât întâmplător pentru ceilalți. Tocmai caracterul calm și curios al lui Constantin Acosmei este esențial în poemele care îl expun într-un mod autentic, analitic, visceral, de la iubire la ură („ziua când treci/ prin fața porții deschise un copil/ își îndeamnă câinele să te muște”). Absența volumului, ce a ajuns la a patra ediție, din librării a stârnit, o dată în plus, dorință și sete de poezie. (Andrei Rusu)

Bun-venit în viața asta care a extirpat umanitatea din ea.

Glasul ferm, cald, împăciuitor al lui Ștefan Manasia pare să adune umanitatea sub aceeași cupolă și să o îndrume, să o dreseze, timp în care exteriorul se degradează ușor. Poezia sa însumează, în esență, toate poveștile lumii spuse de o ființă situată undeva la marginea acesteia: m-am prefăcut mort între dărâmături. Astfel, expunerea într-un anumit spațiu cere o incontestabilă transfigurare, iar ființa se pregătește într-o tăcere mortuară de luptă. Dacă în planul extern se pregătește apocalipsa, în interior, în colțurile minții, se exersează strigătele, chemările, metodele de convingere pentru a aduce om lângă om. Pornind de la ideea că da, suntem salvarea speciei, viața se arată ca un exercițiu de forță. Sentimentul de apartenență, încadrarea într-o schemă care se repetă încă de la începuturile lumii, generozitatea, fericirea constituie funcții decisive de conducere ale unui sistem șubred, cum este cel al ființei umane.

Ștefan Manasia, ca un profet, își asumă întru totul condiția de trimis care are rolul de a menține ordinea dorită (cel puțin de ființă), de a susține lumea. Așadar, el se plasează la limitele unui paradis nonviolent și ar dori implantarea gândului bun, aducător de pace în conștiința tuturor. Vreau să fiu fericit, mă gândesc ascunzându-mă în palmă.

Poezia a îmbrăcat diverse forme, din nou, aici la Bistrița, în a treia zi a festivalul. Tăcuți, misterioși, fiecare dintre spectatori își privește mâinile. În aer plutește deja o undă subtilă de regret. Se apropie sfârșitul, e sfârșitul, dar e și sentimentul împlinirii, al bucuriei descoperirii sinelui într-un cadru cald și primitor, acela al Bistriței. (Amalia Carciuc)

Apariției lui Claudiu Komartin i-a fost dată o voce ca un impuls al cuvintelor, ca un accent aproape inconstant, dar întotdeauna grăitor al faptului de a fi poet, de a păzi ceva noaptea, ceva ca o disonanță cognitivă și ca o speranță întretăiată de speranță. Din foarfeci și linguroaie se vor naște iar oameni și vor întruchipa într-un scenariu al veselei pământoase, primordiale, noul om, noul suflet, noul corp. Spiritul a redevenit un lux și de aceea nu se poate supraviețui trecând prin el decât luând forma unui spațiu luxuriant, dens, neîncăpător, scorojit și erodat deopotrivă, Motoarele care pregătesc înălțarea au ars, s-au împrăștiat sonor peste lumina nestinsă de după ce ai ieșit tu (și te rog, stinge tu lumina când ieși) și neglijența întâmplătoare și aerisită a omului în relație cu lumina este, ca un oxigen mai fin, o sursă de întreținere a vieții.

Nici capul tăvălit prin mălai nu se mai apleacă și nici nu se mai ridică virtuos, ci doar se gândește la greșeala de a coborî în stomac, acolo unde poate e mai liniște, tihna există și vertijul e vechi, tăvălucul nemilos și acaparant, iar rămășița din om microscopică, inoportună, claustrofobă în ea însăși. (Ioana Tătărușanu)

Ascultând notele muzicale, te simți parcă mai aproape de cuvânt. Poezia se înscrie într-un joc al sensibilităților care converg spre interioritățile cele mai adânci și, poate, cele mai inaccesibile pe care le avem. De aceea, deschiderea acestor făgașe este un proces necesar apropierii reale de liric, de ceea ce transmite și este poezia în toată complexitatea simplității ei. Muzica susține, dar, mai presus de toate, muzica poate pune punct unui pragmatism distrugător ori unei superficialități regăsite în modul nostru de a simți. Rapid. Continuu. Pentru mult timp. Muzica îndeamnă și muzica declanșează, traducând în interioritățile noastre o primă intensitate. A treia zi. Sinagoga a răsunat a vitalitate, a prospețime și a muzică bună încă de la primele acorduri ale artiștilor de la Kamerata Stradivarius, români care trăiesc la Amsterdam, grup de muzicieni tineri conduși de violonistul Răzvan Stoica. Pianul, violoncelul și vioara s-au unit într-o armonie care nu te poate lăsa distant, iar muzicienii și-au interpretat partitura spre spectacolul unic unde nu instrumentele individuale produceau emoția, ci capacitatea lor de a se completa într-o unitate eterogenă. Ritmul a fost și alert și tandru, compozițiile alese au avut și iz tradițional, autohton, dar și iz occidental, iar datarea a fost și modernă, dar și îndepărtată de noi. Am ascultat cele șase dansuri populare românești, tangouri europene, un Preludiu și un Allegro, dar și balada lui Ciprian Porumbescu, astfel că am simțit cum diversitatea a marcat momentul muzical tocmai pentru a oglindi ceea ce transmite poezia. Când închideam ochii, mă bucuram de modul în care trăiam acele clipe, iar când îi deschideam, de pe băncile de lemn ale sinagogii, admiram trăirea celor de pe scenă, implicarea și forța muzicii.

Da, Muzica este la Bistrița. Și acum, la a X-a ediție. Da, Poezia trăiește la Bistrița. Și noi, prin ele, suntem vii, suntem frumoși, suntem aici. (Viviana Gheorghian)

Seara de karaoke. Talent(e) muzical(e). Autograf de la poliția locală. „Bine că a fost poliția, și nu Putin” (citat din Dumitru Crudu). Acosmei râde printre lacrimi.

P.S. Mâine, un articol despre dialogul cu Mircea Cărtărescu.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.