Poezia – între foșnetul rochiilor de sticlă și viziuni sângerii: Poemul care nu poate fi înțeles, de Ion Mureșan

dar inima mea înfășurată în nori roșii în jurul inimii mele s-a înfășurat. Așa a fost. Au înflorit urzicile. Praful și pulberea s-a ales.

Poemul care nu poate fi înțeles de Ion Mureșan este o mărturie despre crăpăturile din ziduri unde, mustind de impertinență și de ticăloșenie cruntă, dar cu obraji roșii de copil și sinceră inocență, poezia se frământă, se răscolește, condamnată și mesianică în același timp, căutând bezmetic stabilopozi de care să se agațe și hăuri în care să se prăbușească.

Nuanțele sale mitologice, biblice, alături de concretețea dezarmantă, lumească (trupurile rozalii și bine lustruite, / gurițe melancolice vorbitoare de dulcegării) cartografiază un spațiu casant, fragil, dar de o puritate călită în Purgatoriu, creând mai mult decât un timp etern, un timp care poate conține poezia, care o poate cuprinde, o poate înveli în cearșaful acesta negru / sub care pe rând ne ascundem capetele. În acest spațiu se împleticesc, mai întâi încă fremătând în forme primordiale, noile ipostaze, proaspetele măști ale poeziei (cap de om foarte bătrân, strigând ceva, cu totul / nelămurit, / în  mijlocul unei cirezi de bivoli).

„Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează omul – ci fiindcă îl inventează” – Radu Vancu

Poezia lui Ion Mureșan nu doar inventează, ci își asumă un rol demiurgic, făurindu-și propriul univers, răzvrătindu-se în fața omului-poet-creator, pornind într-un marș apocaliptic, blândă & letală, fioroasă & umilă ca o fiară în hibernare. La început, însă, cititorul e îndrumat, e ghidat prudent și lăsat să tragă ușor cu urechea, alături de copiii jucăuși și vioi (Spre dimineață s-a oprit și a cântat un cântec care / a înnegrit zidul. / Atunci un fel de vietate, un fel de maimuță i-a ieșit / de sub haină), de bătrânii clevetitori și curioși (La început am auzit râsete și izbituri înfundate / și ne-am lipit repede urechile de pereți, / dar pereții casei lui erau moi și calzi și tremurau / ca pielea pe vacă). Suntem lăsați, într-o crispare mocnită, prinși de conștiința unei frici reale, dar și cu lâncezeala unui spațiu intim, să fim privilegiații (sau damnații) martori ai nașterii poeziei. Acum, borcanul cu licuricii care se zbăteau frenetic s-a spart, cearșaful negru se așterne metodic peste răsuflările dirijate la unison, iar soarele mic, soarele mic și negru s-a dus demult peste deal.

Zgură deasupra cărților – cântă și tu – / ‚„Zgură deasupra cărților’’/ Iar osul frunții intrat ca un cuțit de piatră între file

Astfel se produce simbioza dintre poezie, viață, cititor, poet, urmată de o completă omogenizare, de uitare, de confundare (trupul meu îmbătrânit într-o neagră dantelă îl înfășor / și uitându-l pe veci, îl renasc.), iar drept dovadă a unei străvechi geneze, una dementă și tragică, o schingiuire a realității întru gloria poeziei, rămân doar bulbucii anemici eliberați de înecatul-ticălos, contracțiile spasmodice ale celor patru camere ale inimii înfășurată în nori roșii și grimasele unui Dumnezeu de mult neputincios, abătut, capitulând. Cântecul se transformă într-un murmur prevestitor, funebru, delirul, disperarea și lamentările inutile îi țin isonul – ca într-un alai de bocitoare, poezia a uitat de mult de versuri, banală stilistică, semantică și alte „vestigii”, a înghițit și a dizolvat tot, flămândă și terifiant de naturală.

Acum nu mai poate fi vorba de poezie, de o / armonizare cât de cât a erorilor, / ci doar de plâns și de smuls cumva/ghearele afurisite din tâmple. / Dumnezeu a lăsat brusc lanțurile peste ferestre.

E dictatură și dezamăgire în acest habitat al poeziei, e alienare, profanare, sunt blesteme, dar și rugăciuni, anateme și îngerași părtinitori, extaz, lumini orbitoare, fluorescență, drapele fluturând triumfal, nebunie, dragoste, materie primă pentru Poemul care nu poate fi înțeles.

În slalom printre peisajele distopice, într-o atmosferă semiobscură, scăldată în toropeală și zvârcolindu-se cu pupilele lărgite, așa este conturat volumul lui Ion Mureșan, colosală epopee a poeziei, revigorată, smulsă din straturile de praf, din depravare, din banalitate – o viziune, o nouă crâncenă viziune, o inimă superioară menită să-și îngroape morții și să plângă alături de cei vii.

Albă râia melancoliei, alb pojarul tristeții / se vor așterne peste noi.

Liniște macabră, o micro-implozie, iar viziunea pare să învingă, fanatismele, nebunia, umilința sunt străvechi pergamente, sângele s-a închegat pe tăișuri, gropile sunt astupate, iar noul spectru al poeziei promite și speră, uită și abandonează, nu inventează, ci domolește (Căința atât de proprie bătrânilor, smintelile / cavalerești într-o cămăruță din spatele hotelului le-am abandonat / făcând cunoștința unei inimi superioare, unei alte viziuni asupra poeziei.)

Rămân însă, statornice dar vagi și fantomatice, reminiscențe ale unei angoase, cicatrici, ridurile unei răni din viitorime, orori care își fredonează încă imnurile sinistre pe frecvențe joase, aproape hipnotice, în timp ce, undeva, într-o cămară îmbâcsită, Poemul care nu poate fi înțeles se scrie, se naște răsărind din nisip și din țărână.

El este mlaștină verde ce se întinde în piața orașului – / din trestiile ei latră moale, lingușitor o vulpe singuratică; / El este mireasa de lemn (o, minunată mireasă de lemn!)

Poemul care nu poate fi înțeles e unicul Mesia, singura, ultima fărâmă de mântuire acolo unde aceasta nu mai există de mult (Când conștiința e o fiolă de ser fiziologic îngropată în inimă nu mai e mântuire), e poemul tămăduitor și totuși trâmbițele întârzie să sune, totul se rezumă la frumusețea încremenită în timp ca niște ruine ateniene, la diafragme ce se mișcă sacadat, vinișoare cu sânge fremătând proaspăt, iar sticlele se sparg acum în vitralii tacticos pictate după porunca Domnului.

Când amintirile sunt văgăuni luminate sordid de stropi de sânge, trupul e strâns în menghinele fricii, aerul e greoi și strâmt ca o cămașă de forță, volumul lui Ion Mureșan oferă o salvare din mrejele poeziei condamnate și din noua viziune ce seamănă atât de mult cu niște bacanale contemporane (… muzicanții cântau cu disperare și plângeau. / Petrecerea era în toi. Grămezile de oase creșteau sub mese). Elogiind poezia și blestemându-i ridurile vulgare, tolănit în memoria împotmolită și cu simțurile acutizate până la refuz, volumul ne dă șansa izbăvirii, ne așează la coadă ca pe un pelerin istovit, să primim și noi harul, să ajungă la toată lumea Poemul care nu poate fi înțeles.

mă așez la rând, după sute și sute de oameni,/ să pot vedea și eu, măcar spre sfârșitul zilelor mele,/ poemul tămăduitor,/poemul care nu poate fi înțeles.

 

*Andrei TĂTĂRUȘANU, redactor Alecart, elev în clasa a X-a la Colegiul Național Iași., a participat ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!