Grupajul pe care Raluca Boantă ni l-a trimis în așteptarea apariției volumului de debut La marginea bună a corpului la editura OMG anunță o poezie care știe să exploreze periferiile dintre abstract și material (sau, mai curând, acorporal și corporal), concret – conștiință, realitate, sine și celălalt, eu și noi.
Intimitatea se întâmplă atunci când liniștea poate fi adulmecată prin plasa geamului și (încă) refuzată, când din ultima noastră imagine s-ar putea ca în orice secundă să nu mai rămână decât un ecran negru, când de afară vine frig/ și mașinile se răresc, când se prăpădesc toate, și, ușor sacadat, vocea de niciunde începe să îți povestească ceea ce se întâmplă, ceea ce simți și ceea ce gândești: nimic în minus sau în plus, nimic nou, nici nimic redundant, nimic să impresioneze sau să doboare – poate numai minuțiozitatea ce nu va lăsa neatinsă vreo margine a minții sau a simțirii.
mă caut prin mine de ei
Pare că în versurile Ralucăi Boantă acuitatea percepției afective își este atât mijloc, cât și finalitate: poezia nu rămâne doar reflexie sensibilă și empatică a realităților interioare și exterioare sinelui. Discursul intimist (re)organizează scenele imortalizate și face ca singura realitate relevantă să devină aceea a rostirii: ceea ce din limbaj poate fi brodat la periferia evenimențialului este mai important și mai adevărat decât evenimențialul în sine (liniștea să nu fie totală/ adică fără mașini din stradă/ sau alte manifestări de oameni/ uscându-și părul/ dictând rețete trăgând canapele// ca prin prezența lor exterioară/ prin pelicula separatoare/ să-mi lase mie impresia de lume// pentru ca eu/ nervoasă preocupată inutil/ cu corpul agitat spre lume/ corp încă ager/ încă în ignoranța vigorii/ să mă țin cât pot/ în segmentul ăsta – schimbul).
Este pregnant în poemele Ralucăi Boantă sentimentul că e o tensiune constantă între „obiecte” în sine și „impresia” (sau chiar „iluzia”) obiectelor: dincolo de pelicula separatoare prin care oamenii lasă impresia de lume există o realitate a conștiinței, mai exact, una a rostirii în și din conștiință. Singura breșă în acest mecanism separator este corpul – oamenii și obiectele („lumea”) sunt proiecții în conștiință, suficiente pentru a constitui o dimensiune de sine stătătoare; eroarea care obligă întinderea discursivă să se deschidă înspre materialitate este corpul (forfota dintr-o încăpere în alta/ în afara continentului în alt cartier/ lentoarea de care legi paguba// îndoirea degetelor de la picioare/ datul gecii jos dintr-o mișcare// dansul de la ora cinci/ după alte patru ore de dans/ în mijlocul unei mulțimi sobre/ corpul mai face atâtea scheme/ cât mai durează balansul final/ în favoarea echilibrului/ ce intenții bune și câtă plăcere/ după mici bătălii necâștigătoare/ o mână cu traiectorie care te amuză/ pentru că vine în direcția ta// îți sunt grei ochii dar orașul încă sună departe/ ai mai putea o goană/ după aritmii și derapaje senzoriale/ dar mai întâi corpul te tragi și te pornești/ după el în întuneric/ cât mai durează balansul final / în favoarea echilibrului – mai întâi corpul). Căutarea este întotdeauna prin mine de ei, prin sine de restul, prin conștiință de „lume”.
fiindcă tot ce-am făcut e pentru mine
chiar dacă prin tine
și chiar dacă aici e iluzia de fapt
În interiorul acestui joc al balansului interior/exterior, eu/lume, mi se par frapante în poezia Ralucăi Boantă reprezentările alterității: de la zgomot de fond sau agitație, o liniște niciodată totală, la prezență reconfortantă, zonă de siguranță (lumina care vine dinspre tine nu se împarte cu alții/ e cea mai blândă și mai sfioasă dintre lumini/ singura și neconfirmata atingere – / dragostea noastră vine și mă cumințește/ mă ține când merg). Întotdeauna singură și neconfirmată atingere, „celălalt” rămâne – precum realitatea suspendată undeva între obiectual și discursivitate – la marginea dintre iluzie și certitudine necesară, însă puțin posibilă (fiindcă tot ce-am făcut e pentru mine/ chiar dacă prin tine/ și chiar dacă aici e iluzia de fapt).
Vocea din spatele versurilor, egală de la un poem la altul, constantă, știind să își lase și goluri, fără vreun exces de emfază sau de cuvinte, lasă impresia unui close-up în care gândurile unui personaj oarecare, într-o scenă la fel de întâmplătoare, la granița dintre transă și realitate, sunt decupate și rămân singurele care să spargă liniștea cuprinzătoare. Precum în vis sau transă, tot ceea ce ține de distanțare sau de apropierea față de alteritate, de identificare cu/a celuilalt sau disociere de acesta se rezolvă în limbaj: cuvintele controlează percepția sensibilă, intimitatea există în măsura în care experiența se lasă dizolvată și rezolvată în discurs. Un singur adjectiv poate să îndepărteze sau să identifice (s-a înnoptat și a pornit centrala/ sunt într-o casă străină/ casa ta/ îmi vine să mă port bine cu toți/ schimb obiectele între ele fac loc/ știu de unde vin toate zgomotele.)
păsările cântă ca-n zori
nu suntem în zori
dar fiecare face ce poate
Grupajul pe care Raluca Boantă ni l-a trimis în așteptarea apariției volumului de debut La marginea bună a corpului la editura OMG anunță o poezie care știe să exploreze periferiile dintre abstract și material (sau, mai curând, acorporal și corporal), concret – conștiință, realitate, sine și celălalt, eu și noi. Convenția e intimitatea care se întâmplă în conștiință, niciodată în corp (cel mult la marginea acestuia). Nu este vorba, însă, de intimitatea trăirii expuse, ci de aceea a rostirii creatoare care actualizează, configurează și reconfigurează în permanență, aceea care face ca poezia să devină corp, iar corpul să existe numai în poezie. Este intimitatea unei sincerități minimaliste și abrupte care pare că se hrănește din conștientizările ce aduc lumea înconjurătoare la cele mai expuse și nude forme (miroși aerul prin plasă/ atât îți îngăduie corpul /când de afară vine frig/ și mașinile se răresc/ se prăpădesc toate/ miros vag de varză/ vântul suflă// toată zbaterea asta / nici utilă nici răuvoitoare/ pentru noi e și ne împinge// păsările cântă ca-n zori/ nu suntem în zor/ dar fiecare face ce poate). Este ceva în vocea care însoțește poemele, în modul în care de la o tăietură a versului la alta ai putea simți alunecarea odată cu fluxul conștiinței, ce lasă la fiecare lectură sentimentul că cineva scrie odată cu tine, că te lasă să îi asculți (întotdeauna pentru prima dată, întotdeauna cu vagă încordare a așteptării de la o strofă la alta) gândurile.
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița”- 14-17 iulie, 2022- unde este invitată și poeta Raluca Boantă.]
*Andrada Strugaru, coordonatoarea Clubului Alecart, redactor „Timpul”, este studentă la Facultatea de Litere, UAIC.
Pictură: Ioniță Benea.
