Atelierul lui Dumitru Crudu în Sala Roșie a Liceului „Varlaam”. Alecartieni de la Național și de la Varlaam. Două ore de emoții, de povești și de. Poezie ca exercițiu de autocunoaștere, de recunoaștere și de dialog cu celălalt. Poezie de la două cuvinte care ne fac ziua suportabilă, la dorul fără „dor”, de la povestea colegului de lângă noi, la povestea noastră.
1.Primul poem pe care l-am avut de scris a trebuit să conțină două cuvinte care ne-au definit ziua:
sunt de gumă când mă întind între două săruturi
între rece și cald
nu vreau să se știe nimic
mai mult despre mine
(Serena Condurachi)
Soarele e fericire.
Adierea e fericire.
Stau cu ei,
colegii mei,
și sunt fericită!
(Irina Dunitru)
Privesc cum lumea mă ia în râs,
Cum norii se coboară de sus,
Mă uit la tramvaiul care nu mai vine,
Și la tine care nu te mai poți abține.
Iar tot ce țin în mână e o portocală
(Beatrice Roșu- Scafaru)
Astăzi am văzut-o pe bunica
În crengile de măr înflorite
Petalele cădeau din negrul de abis al scoarței
(Varvara Năstase)
mă dau jos din pat
mă spăl pe față
mă îmbrac
mă dau cu ruj
ies afară roșu
(Alessia)
dacă aș putea
de acreală si beție
să-ți străpung dinții și să-ți fur
un zâmbet
(Măriuca Roșca)
Mi-e dor și e vina
zâmbetului care m-a întrebat
vrei să fiu profu tău de dans?
(Adelina Levărdă)
s-a întors
și a înlocuit perdeaua de la baie cu
epiderma prinsă în clanța de la
ușă.
(Theodora Sterpu)
Curajul
ca florile de 8 martie
pătrunde și distribuie
pentru a da
pentru a simți
(Maria Diaconu)
Dacă as putea să scriu
ți-aș scrie numele
însă nu am putut,
pixul meu de ciocolată,
era dulce, prea dulce
Ca sa poată scrie.
(Daria Condrea)
Singura cu care aș urca un deal
Oricât de gras și abrupt ar fi
și as urca și 20 de mii de dealuri
dacă le as urca cu Ana
(Ioana Crega)
2.Al doilea poem pe care l-am scris ilustrează sentimentul de dor fără să folosim cuvântul „dor”:
în toate zilele de primăvară.
baba de la etajul zece se uită pe geam și scuipă cu semințe
în copiii de sub bloc.
(Beatrice)
Când am vorbit ultima dată mi-ai spus că îți pare rău
Că știi cât de mult îmi plac cireșele și că îmi vei planta cândva
un cireș
Că te-ai gândit și apusul chiar miroase a cireșe
Nu, n-aș veni cu tine
sau poate am învățat să mă pregătesc pentru a doua durere
(Serena)
Refuzam să dorm când îmi spuneai să o fac
Și plângeam când frățește mă împingeai și mă durea
Și îmi domoleai toată lumea din care
Se desprindeau ponei, dinozauri, bomboane interzise cu lichior
Și țipam la mama să mă lași în pace
Aș vrea acum să mă fac mică și să plâng
Să mă tragi de păr și să-mi pui poneii pe un raft înalt
Să mă lași mică și prostuță și să nu mă lași în pace
Și eu să simt că-mi calci lumea în picioare
Lumea noastră de vânătăi și genunchi însângerată
Lumea comunistă & furt de mașinuțe
Lume de doi oameni mici ce se iubesc prin bătaie
(Măriuca)
Mă uit la poze
și îmi aduc din albume
aminte
dorind
că nu mai e să întorc timpul
nimic…
…
(Irina)
ce mă sperie cel mai mult
este
să-ți uit
plecarea ta a fost neașteptată
mirosul
la fel și disperarea mea.
(Daria Condrea)
Am închis toate geamurile
și m-am așezat
atunci puteai să-ți dai seama că te-am închis
n-am vrut pe balcon
dar ai văzut asta ca pe o oportunitate, așa că ai sărit
pe scăunelul colorat.
(Theodora)
o după-amiază pierdută
Cobor valea
cu o floare-n mână
ofilită
Îmi caut un taxi să mă întorc
De unde am plecat de dimineață
O florărie fără mine la ora 4
…
(Maria Diaconu)
Te urăsc că ai plecat
Și urăsc că îmi lipsești
Mi-e frig fără tine
(Alessia)
lumea se crapă
inimile se zgârie
găurile de glonț nu rabdă
tu mă înveți cum să îmi descâlcesc părul
ridurile îți mângâie ochii, nasul, buzele
se face liniște
mă uit la crăpăturile de pe fața ta
și îi mulțumesc lui Doamne
(Adelina)
Dacă m-ai mai face să-mi bată inima
Ca unui bolnav cu tahicardie
Chiar și pentru o clipire
te-as lăsa sa pleci
(Ioana)
Tată, tată
Merg pe jos acum
Trecere de pietoni, trotuar, tramvai, marginea orașului nici în prietenie nu mai găsesc ceva
Mă gândesc,
Cum m-ai certa tu
Și am ghiozdanul mai greu
Dacă ai fi în locul ei
(Varvara)
- Ultimul exercițiu din cadrul atelierului a fost să lucrăm în perechi și să facem un poem despre o experiență din viața celuilalt:
Am fost azvârlită într-o lume cu umbre mici însoțite de umbre mari
Deși nici nu știam că un contur trebuie colorat
Am fost aruncată într-o lume de mașinuțe de plastic cu roți căzute și am crezut că o curbă greșită pe masa din sufragerie nu ar putea răni pe nimeni
Dar mi te-a luat pe tine și m-a aruncat cu un sunet de parbriz spart și o urmă lăsată pe șosea
În brațele unei persoane care m-ar putea părăsi oricând
De care m-am strâns tare oricum și am știut că nu a vrut să mi te fure
Acum mi-e frică și trupul mi se sparge în bucăți de parbriz stropite cu lacrimi și sânge
De fiecare dată când ecranul telefonului se aprinde și îmi strigă numele mamei în față, încununat cu vești proaste de care mi-e teama să nu îmi fure și vesta de salvare
Nu aș fi vrut să pleci, să te duci odată cu roțile căzute
Roți de metal, nu de jucărie
Pentru că acum nu mi-ar mai fi fost frică și nici după nu mi-aș mai simți brațele înfrigurate și palmele transpirate ținând telefonul în mână cu mesaje înfricoșătoare de: Vino repede acasă, este grav!
Și m-aș fi întors acasă, având pe cineva și neștiind că aș putea să nu mai am pe nimeni
V-aș fi avut pe tine și pe bunicul și mașinuțele ar fi putut să cadă de pe masă cu parbrizul spart și roțile căzute
Roți de plastic, roți de jucărie
(Măriuca)
Nu știu să-ți explic prea bine termenul de scurtcircuit l, pentru ca nu sunt bună la fizică, nici eu și nici ea, avem asta în comun presupun.
Dar știu că sunt scântei, circuite, legături rupte și explozii de lumină. De ce atâta lumină? O dor ochii, stingeți-le!
Ar fi putut să nu deschidă ușa de la cameră sau carcasa de la telefon, ar fi putut să fie atent pe unde merge, să pășească cu grijă, așa cum îi spuneau părinții când era mic.
Dar nu a făcut-o. Nimic din ceea ce ar fi trebuit să se întâmple nu s-a întâmplat.
(Beatrice)
când cântam la pian mi se părea că țip îndeajuns de tare încât să mă fac auzită și credeam că țipătul ăsta mă făcea unică.
Am deschis capacul claviaturii, a căzut și mi-am prins degetele
Atunci am țipat în toate felurile pe care le știam
(Serena)
matematica e o tortură…
Profa acuză și înjură,
fata plânge dar nu spune.
Traume peste măsură,
școala devine un stres,
viața nu mai are sens…
Nimeni nu știe:
fata plânge și profa urlă
(Irina)
Când nu vreau s-o fac pe mama să plângă
Îmi amintesc că peste câteva ore voi vedea apusul
(Ioana)
pentru prima oară
am uitat cine sunt si unde
și am vrut sa fug la mama
dar nu avem o mamă
doar un băiat lângă mine
care zicea că mi-este frate.
(Daria Condrea)
Te-am auzit din prima zi.
În bancă, pe pătura prea mică,
la bal, pe sub lumini,
pe scările reci și murdare,
când îți spuneam cum mi-a zâmbit
și tu-mi spuneai că am înnebunit.
Era un trăsnet mic, o lovitură a
ordinii tale în dezordinea mea.
Te izbeai de ea
cum se izbește o scară de podea.
Era nelalocul ei
ca un țipăt în cotidian.
Era anormală
ca o mână ruptă ce-și așteaptă ghipsul.
Pentru mine a devenit normală.
Nu mă speriam
cum nici tu nu te-ai speriat atunci.
Cel puțin, așa pretindem
amândouă.
(Adelina)
Dacă prin pereți
poți să simți cum te pișcă o liniște mormântală
Dacă
poți să te gândești la cum ți se răsucește mâna
probabil că te îngrijorează faptul că e trecut de 8.15
probabil că te îngrijorează faptul că e doar 8.10
și dacă nu se aude nimic, atunci cu toții s-au întors pe marginea acoperișului.
(Theodora)
Închid ochii, mă las ușor pe spate
Îmi simt fiecare parte a corpului
De la tălpi până la vârful capului
Respir, mă gândesc la în apus de soare
Purtam o rochie albă și adidașii umpluți de nisipul rece
(Maria Diaconu)
Mă trezesc singură în casă
Nu am pe nimeni să salut și pe nimeni să îmbrățișez
Aud la ușă o bătaie
Înțepenesc și nu pot să mă mișc
Simt cum frica pune stăpânire pe mine
Dar îmi fac curaj
Mă duc spre ușă
Este
Vrea în casă
câinele meu
(Alessia)
Dragă Varvara
mă jucam cu animăluțe și visam să am un ponei
curiozitate implementată în măduva oaselor
Viața lui Gabi pare așa de interesantă
Cum o sa fie la mine prima oară?
Să stau cu prietenii noaptea…
să beau, să fumez, să mă sărut
cum o să fie la mine…
Într-o zi de vară, ora 5 dimineață
Tramvaiul se oprește, lacul așteaptă
cu o sticlă de bere în mână așteptăm răsăritul
Râdem, glumim, cu prietenii,
Ne simțeam bine
bere și cidru
ne simțeam bine
Cum o sa fie la mine prima oară
(Varvara)
În timp ce ne citeam poeziile, sala se umplea, numărul scaunelor era prea mic, dar bucuria era mare. Aplauze. Ne simțeam poeți pe scena Festivalului de la Bistrița, deși cei mai mulți dintre noi nu mai scriseserăm poezii până acum. Apoi alte două ore intense în care, deși era 3 și 10 minute, am vorbit, am plâns și am tăcut despre război, despre tirani, despre Ora 5 și 7 minute.
*A consemnat Varvara Năstase, redactor Alecart, elevă în clasa a X-a, filo, la „Varlaam”.
