A treia întâlnire din seria lecturilor Poezie 3G: Versuri peste gen, granițe, generații organizate de Revista VATRA i-a adus față în față, într-un format digital, pe cititorii de poezie contemporană și pe Gabriela Feceoru și Claudiu Komartin.
Gabriela Feceoru, invitată la sfârșitul săptămânii trecute la Festivalul Poezia e la Bistrița, este, așadar, din nou în atenția cititorilor de poezie prin volumul publicat în anul 2019 la editura Charmides și care se intitulează Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, un volum care, în mod cert, nu și-a epuizat resursele de a surprinde și de a atrage atenția asupra vocii care se ascunde în spatele lui.
Poezia Gabrielei Feceoru are un puternic caracter confesiv, volumul reprezentând o formă de debarasare, de detașare de o realitate care îi alimentează anxietatea, singurătatea, mutilând încrederea în sine, disipând energii și percepții; poeziile investighează ruptura de propriul eu ancorat într-o relație eșuată. Ilustrează tranzitiția de la o femeie privită ca un obiect sexual aflat în posesia bărbatului, care se îndeletnicește cu treburi casnice și care se supune unor legi nescrise, la o femeie curajoasă și independentă, ce se vindecă de rănile unui trecut tulburător, marcat de copilăria într-o familie disfuncțională și statutul de mamă singură.
Vocea Gabrielei Feceoru spintecă, distruge continuitatea unui material care ascunde experiențe traumatice, o dezordine emoțională și o contaminare fatală, întrucât bisturiul intelectual și afectiv asamblează cristale în niște structuri de tăria vestelor anti-glonț, fiecare vers strângând și apoi eliberând un strigăt, de data aceasta necenzurat, construind un teritoriu interior traversat de vulnerabilitate și de forță, un reper de frumusețe care, deși scindează ființa și scoate la iveală inserția mereu eșuată în relația cu celălalt, reprezintă, în ciuda fragilității, un punct de referință care îi asigură ieșirea dintr-o lume și, simultan, deschiderea către alta.
Discursul se constituie într-un adevărat manifest feminist și, fără exerciții de vocaliză, tranșează orice urmă de misoginism, are puterea să-și revendice o conștiință anterior aflată sub dominație masculină, în carapacea căreia căutarea unei identități individuale i-a fost anihilată, dar care ulterior se regăsește. Poezia devine astfel, în ultimă instanță, un instrument de vindecare prin care se revarsă frustrări, angoase, temeri, respingeri, traducând imaginea unei subiectivități ce capacitatea de a se remodela sub impulsul scrisului.
Fiecare poem al Gabrielei Feceoru țipă, urlă, însă nu cere ajutor, fiindcă în spatele jocului de cuvinte se află o femeie ce trăiește asumat, care a evadat și care caută voci rezonând cu ceea ce transmite. Deși realitatea poetică este ușor apocaliptică, cumulul de poeme pe care l-a citit în cadrul întâlnirii nu confirmă decât așezarea ei alături de celelalte voci puternice din poezia română contemporană, voci care luptă atât pentru o validare a propriului discurs, cât și pentru o îndepărtare a ceea ce mai există din vechiul sine, transformându-se continuu pe măsură ce evocă și descompune. (Sandra Saade)
Experiența întâlnirii „Poezia 3G” s-a desfășurat într-un cadru marcat de familiaritate. Cu o cană de cafea alături, m-am alăturat online comunității poetice și energiilor Gabrielei Feceoru și ale lui Claudiu Komartin. Așadar, marțea trecută m-am bucurat de încă un moment de poezie „live”, în încercarea de a prelungi starea indusă de festivalul de la Bistrița.
Deși digitalizarea unui astfel de eveniment vine cu unele lipsuri la nivel logistic, poezia răzbește limitele și ne bate pe spate la fel de bărbătește și de viguros ca înainte, mai ales când Gabriela Feceoru și Claudiu Komartin stilizează și pun în lumina reflectoarelor prin versurile lor fiecare particulă a lumii în care se mișcă.
Poemele lui Komartin captează imediat și iradiază ireal prin construirea unor imagini dintre cele mai percutante în spațiul poeziei contemporane românești. Analogia unor gorile cu semiautomate cu unele maldăre de eroism inutil denotă dorința autorului de a nu tergiversa procesul prin care societatea întreagă este pusă sub jurământ, într-o Curte cu adevărat Supremă, decantând orice fugazi și astfel transmițând un semnal clar, necenzurat. Planeta noastră și locuitorii ei posedă două realități iremediabil separate, iar oamenii sunt deja prea plini de ură, nepăsare, venin pentru a mai face bine altcuiva decât lor înșiși. Vocea lui Komartin a susținut realitățile reflectate în versuri, le-a împins în interiorul conștiinței, a alungat orice altă întrebare în afară de acel Cum am putea scăpa din situația asta, până la urmă?. O coborâre adâncă în prăpastia a ceea ce ne oferă lumea redată printr-o diversitate de registre. Au fost versuri ce au indus o atmosferă, care au reflectat nu distanțarea de om și de lume, ci empatia, atitudinea care cauterizează, nu analizează. Claudiu Komartin, asumându-și brutalitatea, versul frust, imaginea tare, pune lumea noastră într-o betonieră portabilă, amestecând și iar amestecând, amintindu-ne că, la capătul egoismului, găsim doar oameni înrăiți care nu mai așteaptă nimic. Iar de asta ne salvează poezia. (Ioan Cruț)
*Au consemnat Sandra Saade, absolventă a Colegiului Național Iași, studentă la Universitatea Oxford (profilul chimie), și Ioan Cruț, elev la Colegiul Național Iași.
