Poezie & flamenco. Da, poezia e la Bistrița! Ziua a 2-a

Dialog despre literatura maghiară (ora 11)

Sunt atâtea momente în care nu poți să te simți altcumva decât copleșit în fața conștientizării cărților & oamenilor din spatele lor cu care nu te-ai întâlnit. Încă. Sau, cu  alte cuvinte, în fața gândului la lumile literare (unele considerate de nișă) pe care nu ai avut șansa sau contextul să le explorezi până acum, dar despre care știi că nu ar trebui sub nicio formă să lipsească din periplul cultural pe care îl urmezi. Astăzi – alături de Dan Coman, Andrei Dósa, Száva Csanád, Benji Horváth și Ágnes Kali – ne-am situat în miezul unei astfel de sfere, căci am avut posibilitatea de a intra într-un dialog viu despre literatura maghiară din România. O literatură prea puțin tradusă și despre care, în ciuda importanței și a forței ei, știm dureros de puține lucruri, așa cum remarca și Ion Mureșan atunci când a spus că, cel mai probabil, știm mai multe despre ce se scrie în Argentina decât despre ce scriu colegii noștri, care trăiesc în aceeași țară sau chiar în același oraș cu noi. Tocmai de aceea, cea de-a doua zi a festivalului s-a transformat în contextul ideal pentru apropierea de multiplele fațete ale acestui fenomen balcanic, așa cum îl numea Andrei Dósa, căci ea ne-a adus în față mai multe modalități de raportare la situația scriitorilor români de origine maghiară. De la optimismul efervescent și senin al lui Ágnes Kali, care ne-a mărturisit că speră că nu are o atitudine prea pozitivă, însă ea nu se simte invizibilă în România și că în ultimii ani a început să simtă că trăiește cu adevărat în această țară, la observația lui Benji Horváth, care ne-a pus în față realitatea: mulți traduc din română în maghiară, însă foarte puțini din maghiară în română. De la entuziasmul organic cu care ne vorbea Andrei Dósa despre încercarea sa de a prilejui întrepătrunderea dintre cele două spații la perspectiva racordată la realitățile culturale românești (festivalul nostru a avut mare noroc să aibă un om ca Andrei Dósa, însă cele mai multe festivaluri nu au). De la disponibilitatea de a te adapta contextului literar în care te afli și de a scrie în limba română despre care ne vorbea Száva Csanád la refuzul categoric de a începe să scriu în română doar pentru a primi niște like-uri sau a fi mai populară atâta timp cât simt că nu pot exprima cu adevărat ceea ce vreau în această limbă al lui Ágnes Kali. Spiralând printre întrebări și printre toate perspectivele propuse de invitați, mă gândesc fără să vreau la cum Bistriz reușește an de an nu doar să ne determine să respirăm în același ritm cu poezia și cu acordurile muzicale, ci și să facem pașii necesari pentru a descoperi spații literare în care să ne simțim acasă, indiferent de limba din care se țes ele. (Raisa Manolescu)

  • Atelier de scriere creativă cu Cosmin Perța (ora 9.30)

Revenirea la festivalul de poezie și muzică de la Bistrița a însemnat și o nouă șansă de a fi prezenți la atelierele de scriere creativă pentru liceeni. Participarea la un astfel de curs este o șansă de a asista la nașterea unui poem, de a ne lupta cu imaginile și cuvintele, de a înțelege mecanismele din spatele fiecărei poezii. Astăzi  am întrevăzut profunzimea perspectivelor ce stau în spatele unui vers, am dedus ce travaliu și ce plăcere presupune acesta. Ne-am lăsat încălziți și revigorați de periplul liric printre poeziile lui Ion Pop și ale Dianei Iepure de la care am primit mărturii lirice care ne-au arătat puterea de sondare a sinelui și a lumii, dar și impactul limpezimii în configurarea fiecărui poem. Alături de Cosmin Perța ne-am jucat, am tatonat, am discutat și am descoperit plăcerea de a fi un pic poeți. (Ioan Cruț)

  • Cărțile verii la Humanitas Fiction (ora 17)

Dacă, în prima zi a festivalului, Marin Mălaicu-Hondrari ne vorbea despre cei care reușesc să dea suflu literaturii rămânând, în același timp, în partea ei nevăzută, întâlnirea de astăzi, desfășurată la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, ne-a adus în față o astfel de persoană. Astfel, dialogul moderat de Denisa Comănescu, cea care a pus bazele proiectului Humanitas Fiction, la care au participat Nicoleta Munteanu, Alina Purcaru („Observator Cultural”) și Marin Mălaicu-Hondrari a avut ca pretext inaugurarea unei librării Humanitas în Bistrița, eveniment care, ne spunea Nicoleta Munteanu, va face drumurile de la Iași la Bistrița mult mai scurte. Mai ales când știm că la capătul lor se vor afla volume precum cele despre care au vorbit invitații de azi, precum Vremuri grele de Mario Vargas Llosa, Istoria insulei de Evgheni Vodolazkin,  Despre Grace de Anthony Doerr. Cărțile verii de la Humanitas au devenit după dialogul de ieri și cărțile noastre, căci deja știm că Aceeași mare de Amos Oz, În amintirea memoriei de Maria Stepanova, Portofoliul fugii de Julie Orringer, Ascensiunea lui Nikos Kazantzakis, Albatrosul Simonei Lo Iacono, Povești despre speranță de Heather Morris, Kim Jiyeong, născută în 1982 de Cho Nam-Jo, Pisica și orașul de Nick Bradley ne vor însoți în perioada următoare. Cu atât mai mult când știm cine se află în spatele întâlnirii noastre cu astfel de volume, care reușesc de fiecare dată să ne facă să ne îndrăgostim din nou și din nou de literatură. (Raisa Manolescu)

  • Poezie&flamenco la Palatul Culturii (ora 18)

Radu Andriescu: Doar un cretin ar spune că trebuie să trăiești la sânge

L-am regăsit în a doua seară de lecturi de la Bistrița pe eroul încercănat alături de care am traversat tăpșanele bucolice din Jedi de provincie ale lui Radu Andriescu. Rutele care îi poartă pașii în Iași-ul profanat, în spații mizere și nesurprinzătoare, trasează contururile hărții unei interiorități post-apocaliptice. Pentru eroul cu inima rămasă goală și capul rămas dezgolit, spleen-ul nu este un incident, iar cinismul nu mai e o perspectivă sau o meditație nevinovată, întâmplătoare. Ele străbat realitatea acestui erou sensibil la frig și la viitor și îți impregnează propria realitate: te câștigă de partea lor și îți arată că, în definitiv, sunt singurele moduri adevărate de a trăi, de a trece la sânge prin existență. Te lovește în poezia lui Radu Andriescu impresia că aceste peisaje dure, dublate de imagistica interioară potențial brutală, s-au aflat dintotdeauna în zona cenușie de irelevanță, fără să primească vreodată șansa să șocheze – ca un cearcăn grav pe față pe care nu îl mai observi – ceea ce ar putea la fel de bine să însemne că nu există. (Andrada Strugaru)

Senzația și percepția lui Radu Andriescu. În poezia acestuia am simțit o greutate care se așterne asupra sinelui, un tandem al mișcărilor necontrolate care determină ființa în peregrinare a versurilor lui să ajungă pierzător, pentru că victoria e o chestie de percepție. Muncitori obosiți de viață, dar veseli construiesc versuri prin care alunecăm, așa cum ne poartă vântul pe străzile din Iași, prin cartierul Nicolina, prin zona industrială, pe Bahlui, ca în final să ne întoarcem tot către sine și către teama care ne îngroapă. Radu Andriescu „ne-a vorbit” despre spaima de a trăi până la sânge într-un oraș părăsit, împânzit de centuri prost luminate. Revelația unui eu împotmolit în trăirea de dincolo de nevoile fiziologice și martirizarea unor lucruri mici, care ilustrează în final că trăirea adevărată n-are sens. Un erou care vrea să fie mai mic decât povestea, un erou care-și dorește o inimă adevărată. Toate acestea provocate de ghemul de probleme lăsate moștenire de către cineva care nu ar salva un câine. (Alina Sava)

[Vezi AICI videopoemul Sabinei Cojocaru pe versurile lui Radu Andriescu]

 Răzvan Andrei: spre voi mă îndrept

De la poezia lui Răzvan Andrei trebuie să te aștepți în orice moment să cuprindă în palme sau într-o îmbrățișare o lume întreagă. În timp ce crinii arhanghelilor sunt de mult puși în ierbare la presat, textele lui sondează, scotocesc și sfârșesc prin a bâjbâi după un dumnezeu pe măsura unei realități indiferente la revolte și idealuri, care ajunge invariabil să se risipească.

eu nu sunt eu dacă voi nu sunteți/ (…) /coșmarurile mele mai negre dacă nu se întâlnesc cu ale voastre

Am simțit că poemele citite de Răzvan Andrei dezvăluie o sensibilitate socială profundă, dar și deosebit de blândă: înțelegătoare, dar nu neapărat cuminte. Departe de a lăsa durerea din poemele sale să se transforme într-un manifest social sau politic, Răzvan Andrei arată că empatia este cea care, fără a mai reuși să ajungă la cer, e gata oricând să mângâie un pământ întreg de oameni. (Andrada Strugaru)

noi ne-am mușcat limbile și ne-am sugrumat gemetele printre ploșnițe și în veceuri publice

Poezia lui Răzvan Andrei „analizează” liric experiența unui bărbat. A unui bărbat gay. Ea scoate la lumină detalii ușor de ignorat din exterior într-un manifest împotriva privirii rele, a conștiințelor înguste. Într-un strigăt de revoltă și de apropiere/solidaritate umană cu cei care. Cu toți cei care. Cu noi toți, în fapt.

Încă n-am fost infestat, încă nu e-n mine cu toate că

Am supt și eu ca ei, am înghițit, m-am futut ca ei &

Uite, sunt pe minus. Tras pe linia de rezervă. 

În poezia sa nu există elemente permanente. Nu există un sistem de referință, un punct de care să te poți agăța. Totul se poate oricând (și se va) schimba, părând că singura soluție pentru a găsi o constantă e formularea incertitudinii.

să aducem la vedere literele care, amestecate, vor putea boteza despărțirea noastră de ceilalți

Întrebat despre speranța legată de destinul poeziei sale, Răzvan Andrei afirmă că cel mai mult își dorește ca aceasta să ajungă la oameni. Fie că va provoca un sentiment de solidaritate, de recunoaștere sau de reținere, poezia sa este cert imposibil de ignorat. (Robert Ghețiu)

Angelo Nestore 

Angelo Nestore, spre întristarea publicului şi a organizatorilor festivalului, nu a mai reușit să ajungă la Bistrița, pe scena Palatului Culturii, din motive ce țin de actualul context pandemic. În ciuda acestui fapt, poemele sale au răsunat cu aproape aceeași forță și intensitate ca și cum poetul ar fi fost aproape de noi, căci, pe ecranul menit să proiecteze traducerile poemelor auzite pe scenă, a fost difuzat un filmuleț în care Angelo își citea, cu emoție și încredere în ceea ce știe și simte că suntem în lume și în morminte în calitatea noastră de (ne)oameni, versurile. Bariera ecranului a fost, parcă, instantaneu anulată de poemele atât de tulburătoare despre iubire și despre viețile care se desfășoară (sau care ar trebui să se desfășoare) lin și bizar nu aici, în casele care sugrumă relațiile familiale, care impun reguli și sfărâmă atașamentul, ci în morminte, locul în care mama, tatăl și fiul pot mima, în sfârșit, coeziunea: într-o zi, îngrijitorul cimitirului va mătura florile putrezite,/ lăsându-ne goi în fața lumii/ va privi mormântul și-și va da seama/ de iubirea noastră din fotografia de familie pe fond alb. Șabloanele prestabilite de societate, căsuțele care trebuie bifate și ezitarea, teama de a păși cu încredere în interiorul lor și de a le urma conturul sunt îmbrățișate de Angelo Nestore cu îngăduință, iar iubirea (de sine) și frica (de sine) se întrepătrund într-un tablou de o frumusețe fragilă. (Viviana Gheorghian)

Ioana Tătărușanu: o tristețe pioasă,/ cu ochelari și chelie, pe care nimeni nu mi-a explicat-o

Poezia Ioanei Tătărușanu e, fără îndoială, vesta de salvare pe care aș vrea să mi-o arunce cineva de fiecare dată când scriu sau citesc, la fel ca de fiecare dată când deschid ochii dimineață de dimineață. Și spun lucrul acesta tocmai pentru că, odată cu timpul, Ioana și textele ei „s-au specializat” în recuperări – deopotrivă ale cuvântului și ale memoriei – sau, mai exact, „s-au specializat” în a recupera cuvintele prin care să reușească mai apoi să își recompună amintirile – care sunt, care ar fi putut și care ar fi trebuit (sau nu) să fie. dinspre mamă/ rămâne curajul sinuciderilor anunțate/ de o tristețe pioasă,/ cu ochelari și chelie, pe care nimeni nu mi-a explicat-o/ așa că eu construiesc singură povestea când traversez cu mașina satele românești cu școlărițe și bătrâni/ între care nu poți face diferența. Versurile ei reconstruiesc lumea ca pe un șirag de alte lumi mici și foarte mici, unde montează cutremure adesea sfidătoare pentru echilibrul vieții din interiorul memoriei. eu nu ți-am cerut caserolele de plastic staniolul din restaurantele pe apă suspendarea din secunda acvaplanării./ eu ți-am cerut o minte meticuloasă/ în stare de țesături/ goblenuri paranormale, vinuri dulci, oameni iubitori și liniști. Și toate acestea, firește, cu meticulozitatea omului de știință aflat în spatele microscopului și cu inocența pictorului al cărui ochi blând mângâie realitatea, așteptând să salveze aceste vieți interioare dense și încâlcite care sunt sau care nu mai au cum să fie. (Viviana Gheorghian)

 Fiecare întâlnire cu poezia Ioanei Tătărușanu se imprimă sub semnul imaginilor percutante și al unui tremur sufletesc provocat de rigoarea scriiturii. Ioana înfățișează o tinerețe în pantă, un drum abrupt al sinelui spre idealul unor ritualuri, spre ieșirea dintr-un nou profan, un profan al suferințelor cotidiene. Sub umbra arborelui genealogic al iubirilor și al fricilor se află descompunerea vulnerabilităților, ce are loc printr-un ceremonial de slavă. Închinat unor dureri ale umanității, ale momentelor de extremă trăire, acest ritual al slavei unește drumuri și oameni, mărturisește neliniște, schimbă conturul realității, tânjește și se convulsionează. Așa cum în preinfarctul unei mame nu știi care a fost mai slabă, inima sau iubirea ei de mamă, durerea asurzitoarea ajunge să fie stinsă de spațiul și de vocea altora. Fiorul acestei existențe imperfecte vibrează în versurile Ioanei Tătărușanu precum sclipirile semafoarelor și pulsațiile respirației neregulate. Bucuria nu e de ajuns și strivirea aduce mulțumire. Poezia Ioanei Tătărușanu rămâne, dar nu se agață de noi, ci noi ne agățăm de ea. (Alina Sava)

[Vezi AICI un videopoem realizat de Sabina Cojocaru, versuri și lectura: Ioana Tătărușanu]

Cosmin Perța: ne umplem rezervoarele cu petrol să căutăm izbăvirea

Harta cerebrală alcătuită din elementele mărunte, dar indispensabile (o casă, un sărut) într-o lume mizeră accentuează, din nou, convingerea cu care ne încredințăm unei amăgiri în schimbul unui croissant sau a 8 ore de muncă. Cosmin Perța delimitează în mod tranșant granițele acestei autoiluzionări. ne umplem rezervoarele cu petrol să căutăm izbăvirea și astfel începe o călătorie continuă înțesată de o serie de prefaceri și de scheme care acționează asupra unei zone melancolice. (Amalia Carciuc)

Cosmin Perța a pășit pe scena de la Palatul Culturii din Bistrița făcând posibil inimaginabilul, aducând printre noi o poezie care taie și suturează cicatricile văzute sau nevăzute din noi, respiră și tânjește să fie făcută vizibilă și pentru ceilalți. La rece, pe un cer de gheață carbonică, scriitura seceră prin noi și se anunța a fi sumbră. Conturarea obiectivă a unor bucăți subiectivizate din spațiu angrenează organic imaginația în du-te vino-uri amenințătoare. Cadențele tonale întregesc semantica și periplul printre semne, determinând o acuitate perceptivă ce te conduce direct spre sensul poeziei.

Devenim mici acarieni, neocortexul ne este disecat, suntem forțați într-o tehnică Ludovico să aflăm unde ne pare rău și unde trăim prin secvențe. Suntem fiecare pe cont propriu.

Fuck grey, fuck everything they say ne îndeamnă Cosmin Perța la final, printr-un performance pe alocuri ilariant, lăsându-ne gustul dulceag-amărui al răzvrătirii. (Ioan Cruț)          

 Veronica Stefăneț: lucrurile sunt așa cum sunt/ și să te mulțumești cu ele 

Ceea ce face Veronica Ștefăneț prin și cu poezia sa este să capteze o realitate ce nu trebuie să șocheze decât prin firescul său.  Scrisă cu atenție  și păstrând o luciditate aproape intactă, aceasta lovește și te străpunge fără a lăsa nimic uitat. Poezia devine pentru Veronica un soi de urmărire și de încercare de conservare a vieții în toată splendoarea ei. Bucată cu bucată, zi de zi, durere și frumusețe – ceva normal pentru o astfel de lume uitată, pentru care nimic nu s-a stabilit, pentru care nimic n-a fost clar vreodată.  Sunt poezii cu povești, versuri ce îmbrățișează ideea de întreg (sinele ca întreg, lumea ca întreg), ce regăsesc acceptarea și încearcă  a recupera liniștea. O tristețe gustoasă,  așa cum simte Veronica Ștefăneț. Sentimentul pe care l-am avut ascultând textele poetei a fost cel al unei imposibilități de găsire a unor explicații, o pierdere continuă fără măcar a avea posibilitatea de a ști momentul când ai început să te pierzi, o plutire în gol, unde nu îți mai rămâne decât să trăiești pentru ceea ce ți s-a dat să trăiești, să storci, să extragi  emoția din firesc. Chiar dacă știu că bucuria nu durează. Cumva, poezia Veronicăi m-a făcut să mă gândesc la volumul Psalmi al lui Radu Vancu, volum în care lumea apare paradoxală, construită din atât de multă frumusețe și atât de multă suferință. Însă la Veronica Stefanet se resimte ceva  ce se apropie de acceptare, e o speranță sau o nevoie de a găsi acea puțină bucurie pe care apoi o vei pierde ușor și iar o vei regăsi și tot așa, până când ajungi să îți dai seama că singura fericire există doar în căutarea acestui sentiment. Înainte de toate, poezia ei vizează emoția. Emoția pură care se naște și care poate să te apropie sau nu de ceea ce asimilezi, emoție care se definește diferit pentru fiecare dintre noi. (Denisa Grădinaru)

 Bibiana Collado Cabrera: Sunt doar o ureche pulsând dureros/ lipită de lutul ars al gresiei. 

Poezia Bibianei Collado Cabrera recuperează imaginea unei case a copilăriei, o copilărie ce stă sub semnul suspiciunii și al repetiției acelorași imagini derulate într-o tăcere apăsătoare ce devine firească. Fiecare reamintire scurtcircuitează memoria omului chircit pe gresia rece, strâns în sine, pentru care închiderea devine necesară, salvatoare. Ceea ce se întâmplă în spatele ușii, nevăzut de ochiul străin, se concentrează în reflexele de mai târziu, în tendințele de izolare, deoarece n-au treabă alții cu ce se întâmplă/ în casa asta. În ciuda acestei „întunecate treceri sub tăcere a tot ce e intim” există și o anumită doză de seninătate, deoarece e multă copilărie în felul meu de a vorbi. Cuvântul se așază peste ruinele copilăriei într-o încercare de a dezvrăji ciuda învinsului sau sentimentul pierderii și de a rupe cercul care izola casa mea de toate casele, de a ieși din rândurile asupriților. E imposibil să se piardă ceva atunci când limba noastră este locul/unde prind viață părinții a căror iubire primează în fața celor mai mari frici. Un sentiment straniu rămâne în urma lecturii poemelor acestei poete spaniole și nu pentru că șochează, ci pentru că însuflețește fantasme, iar confruntările cele mai grele știm că se dau cu umbrele, îndepărtate sau nu. (Amalia Carciuc)

Flamenco: Nu doar Poezia e la Bistrița, ci și Andaluzia

Francisco Antonio „El Currito” Prieto Tenorio, Mariano Romero Ruiz, Nerea Fernandez Castillo, Javier Antonio Prieto Tenorio și muzica lor flamenco: un performance dinamic al lirismului unei chitare acustice. Spațiul spaniol, energic și îmbibat cu trăire și pasiune a ajuns direct pe scena de la Bistrița, unde am fost întâmpinați de sincronizarea perfectă dintre muzică, dans, atitudine artistică și fluiditatea spiritului în mișcarea scenică. Nu am știut dacă chitara acompania vocea sau invers, pentru că fiecare își spunea povestea în propria tonalitate, iar această dezlănțuire a poeziei metamorfozate ne-a determinat să părăsim realitatea. Nerea Fernandez Castillo nu a dansat, ci s-a transformat în dans, în mișcare puternică, seducătoare, tensionată, în pasiune transpusă corporal. Un alt fel de poezie. Un alt fel de înălțare. (Alina Sava)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!