Chiar dacă tu ai un nume, lucrurile acestea nu au (Gökçenur Ç.)
frica de a mă uita ca el prin lunetă/de a vedea cum trece viața într-o mașină
Mă așez pe băncile sinagogii cu regret și cu inima strânsă, știind că tot ce-a fost aici se apropie timid, cu încordare, dar sigur, de finalul pe care cu toții trebuie să îl acceptăm. Aici a pulsat o parte din inima festivalului. Încă bate. Spun Poezia e la Bistrița! în gând și cu voce tare, pe străzi, ziua și noaptea, în parc, în mașină, în suflet.
Am ajuns la concluzia că fiecare poet, atunci când își citește poezia, arată o parte din omul ale cărui viață și frământări, bucurii ori neliniști au stat la baza a ceea ce scrie. Cel puțin, așa am avut impresia în cazul lui Pablo Garcia Casado care a lăsat în mine amintirea unui poet și a unui om cald, prietenos, atașat de versurile sale și de oameni (atât de cei din poeme, cât și de cei din realitate). Poezia sa trasează contururile unei lumi cu aromă de cafea, cu mult plictis cotidian care, tocmai el, plictisul, potențează ineditul fiecărei vieți. O lume normală în care fericirea își găsește loc în spații mici. O fericire pe care înveți să o domesticești. Dar există uși cu aromă de cafea și cu radio, o muzică simplă, o melodie sentimentală. Ți-ar plăcea să intri, să-ți desfaci un nasture de la cămașă și să-ți scoți cravata, să te așezi și să luați împreună micul-dejun.
Lies Van Gasse și-a citit poeziile, în timp ce pe panou rulau desenele, realizate tot de aceasta, ce însoțeau textul. Corp de literă, cuvinte prinse între linii fluide, adeseori la fel de neliniștitoare ca versurile înseși. De această dată, poezia nu s-a unit doar cu muzica, ci și cu arta plastică, iar din această combinație, fără doar și poate reușită, s-a declanșat emoția, una deloc plăpândă, ci tare, ca o boare de vânt transformată în vijelie. Stai așezată pe marginea lumii care cade în găuri/ înguste, care/ prin culoare, textură și lungime/ vor forma fiecare un alt tip de tunel. (Viviana Gheorghian)
Realitatea bâzâie ca un tăun prins între geam și perdea
Gökçenur Ç. este un poet al antinomiilor afective. În versurile lui se vorbește despre familie, despre dragoste și despre război – nu împotriva, nici între, ci pentru oameni. Dacă ar fi vorba despre culori, poezia sa împrumută imaginilor câte un simbol al sentimentelor de apartenență la o unitate umană compactă, care militează, de data aceasta ferm, împotriva înstrăinărilor, a tulburărilor, a efervescenței corozive care se insinuează printre oameni. Dar încă mai erau destule zile în care să strigăm: /Curcubeul nu e o boală a cerului. Genitivul a cerului implică, însă, prin excludere, ideea că ceea ce Gokcenur înțelege prin curcubeu este totuși o deficiență a ceva. Fie vizuală, de stare sau de idee.
Despre afecțiune vorbește și Denes Krusovsky. Și despre validarea poeziei printr-o frică nedușmănoasă, printr-o reținere a sa față de el însuși – curajoasă și fermă. Dacă nu m-aș teme de versul următor,/ Nu i-aș veni în întâmpinare. Confruntarea poetului cu propria poezie validează, deci, din mai multe direcții, chiar dacă tinde să ocolească, să menajeze, să cosmetizeze umbrele unui om a cărui vulnerabilitate trebuie protejată de vers. (Ioana Tătărușanu)
[…]& peste/ ghirlandele de indicații tehnice/ tristețea ta capabilă/ de distrugere/ & tu fără alternativă în lume/ prăbușindu-te
Ultima lectură, printre ultimele nume rămase nedescoperite. Livia Ștefan. Al doilea din acea seară, singurul român, însoțit de un titlu ce mi-a stârnit o curiozitate incontrolabilă. Lolita32. Versuri incisive și o iubire pregnantă. Aveam starea în care intru de obicei în momentele de introspecție. Adevăruri (frumoase sau nu), combinate cu amintiri ce îți lasă în memorie un gust dulce-amărui, de ciudă și de dragoste.
Mai apoi, Alexandru Vakulovski. Realitate îmbrăcată în umor sarcastic. Un tată, o moarte prea puternică, o neputință prea mare, prea apăsătoare. Mai spre sfârșitul lecturii lui, mi-am auzit numele despărțit în silabe. Strigătul copiilor, anastasia, strigătul adulților, demisia.
Îți dai seama după ce se termină că a fost ultima lectură din festival. Îți pare rău. Te întrebi când și de ce a trecut așa repede. Până ajungi la hotel deja te-ai gândit ce haine îți iei cu tine la anul. (Anastasia Fuioagă)
Trigon. O stare aproape religioasă
Când trupa Trigon a început să cânte, s-a lăsat în sală o liniște adâncă, atât de profundă, încât simțeam cum din instrumente se revarsă culori și note. Irizații folclorice coborând prin tavanul sinagogii. Jazz-ul devenea sămânța de la care totul se ramifica într-o dezordine generatoare de istorie vie și tradiție organizată ca într-o mișcare brownian-muzicală, în care fiecare element este așezat cu precizie în mozaicul de note, instrumente și oameni dedicați.
Am văzut oameni trăind muzica deplin. Nu trupuri căutând sonoritatea, ci sunete curgând. (Andrei Rusu)
Notă:
Când postăm aceste impresii, tocmai ne pregătim să urcăm pe scenă. Alecart e la Bistrița. Mulțumim, Marin Mălaicu-Hondrari & Dan Coman, pentru invitație! Aici am devenit poezie.
