|
poem fără aripi/ fără întoarcere
|
||||||
|
de Anastasia Gavrilovici
în timpul reclamelor îşi desprinde capul din
maţele televizorului şi mă fixează. atunci îi simt melcii obezi traversându-mi spinarea cu priviri somnolente iar eu îngropată în pernele-monştri ale bunicii îmi strâng laolaltă degetele macerate de frig / pe fundal vocea lui Nichita vorbeşe despre pietre şi îngeri şi moarte ca şi cum ar şti că ascult// şi uite că mă înspăimântă mâinile pe jumătate întinse în direcţia mea paralizate mult prea aproapeel mă îndoapă cu pastile şi colivă şi crede că o să mă stabilizez aşa cum dragostea noastră mai respiră doar prin poemele mele cubiste în care şi-a trecut obsesiileuneori nu mai rămâne loc de glonte spre tine şi-atunci eu trec în linişte ca un singur trup ca un trup singur peste toate rănile goale
|
||||||
