Apariția volumului lui Sorin Despot politici de confidențialitate la Editura Cartier în august 2024 marchează nu doar revenirea editorială a poetului, ci o recalculare a coordonatelor prin care poezia română contemporană înregistrează alienarea. Volumul se deschide cu un moto de Rod Smith, care funcționează ca un algoritm de control al disperării: suntem prea obosiți pentru a iubi, deci trebuie să răsturnăm guvernul; dar suntem prea obosiți pentru a răsturna guvernul, așadar trebuie să ne îndrăgostim. Această buclă logică definește întreaga arhitectură a cărții, în care omul pendulează între o „nouă specie de irosire” și încercarea disperată de a recupera o fărâmă de consistență interioară în plină „furtună digitală”.
se tot îngustează banda atenției, zilele dau/ pagina fără ciao, din aceleași câteva unghiuri:
Discursul lui Despot este unul al îngustării. Nu este vorba despre o esențializare metafizică, ci despre o restrângere tehnică, unde „se tot îngustează banda atenției”, iar zilele se consumă între masa de scris, fereastra din bucătărie și marginea patului, sfârșind invariabil mototolite în buzunarul de la piept. E o poezie a spațiului închis, a apartamentului îmbâcsit unde cortina cade peste amiezi pustii, dar și a orașului care respiră în ritmul pleoapelor unei Lăcrămioare ipostaziate ca divinitate a centrului vechi. Astfel, încă de la început se instalează sentimentul că ne regăsim supuși unei noi specii de irosire.
În acest context, corporalitatea nu mai este un templu, ci un depozit de resturi organice și traumă birocratică. În poemul amor al dente, iubirea este redusă la o stare biologică primară, în care îndrăgostitul devine o „primată”, iar din dragoste nu mai rămân decât „râme încâlcite” și „spaghete pulverizate printre ruine”. Această degradare a formei continuă în o inimioară, unde cordul este definit ca un accelerator de particule, care „suge și scuipă”, discutând wireless cu alte corduri – până când întreaga emoție se restrânge la dimensiunea unui singur pixel.
caut ceva inutil de care să mă îndrăgostesc
Poetul se prezintă ca un „mândru bălălău de la Buzău” ce crede în iubire cu aceeași fervoare disperată cu care generațiile anterioare plângeau la telenovele. La rândul ei, copilăria este marcată de o „birocrație” a birourilor ce miros a permanent și a lac de unghii, în care constelațiile de gumă de mestecat de sub mesele de protocol reprezintă primele hărți ale realului.
Există o teamă constantă de tranzit, de momentul în care zâmbetul politicos, deși încurajat de legea urbei, eșuează în a mai ascunde ochii pierduți care stârnesc dispreț.
Analiza socială, consistentă în volum, atinge paroxismul în ciclul dedicat lui Marius Ianuș – un exercițiu de iconoclasm și, simultan, de recunoaștere a unei moșteniri fracturiste pe care Despot o evacuează cu o violență tandră. România lui Ianuș este descrisă ca o „hlizită analfabetă”, o „haiducă” de carton cu epoleți de fondante, în timp ce poetului i se sugerează martiriul prin împușcare drept singura cale spre canonizarea digitală. Este o critică acidă a modului în care literatura este transformată în scandal și mizerie, iar premiile poartă numele durerii și ale spaimei.
Această „paralizie proletardă” se extinde și asupra mediului corporatist, acolo unde „a fi este totuna cu a munci”. Colega de birou, care nu are pasiuni exotice și nu merge la cursuri, devine simbolul succesului ce compensează „miriadele de prăjeli din clădirile de inox și de sticlă”. Sorin Despot taxează cu o ironie fină aceste „d’ale corporației”, unde zâmbetul-diapazon te întâmpină la etaj cu un vraf de dosare și un CV deasupra.
cît despre inima mea, e numai facebook și ne înfășurăm/ ca trenele de gală în jurul membrului fantomă
Strategia poetică în splai blues este una a evitării momentului-limită. Deși pretinde că „nu de tine m-am ascuns în acest colțișor de interbelic abia văruit”, poetul recunoaște că izolarea funcționează ca un mecanism de protecție împotriva „mușcăturilor” pe care iubirea le poate provoca în clipele vulnerabile. Realitatea este „tapetată” cu membre și lame, într-o încercare de a face de petrecanie marii orânduiri. Totuși, sub acest strat de cinism digital, pulsează o nevoie acută de tandrețe domestică: „Numai ziua de luni, obrăjor, la braț cu maestrul scrum, poartă la rever broșa diamantină a câte unui supliciu mic burghez: balsamul de rufe condimentat cu anti-alergeni.”
Acest „supliciu” este, de fapt, ancora care îl ține legat de pământul ce, pentru picioarele sale obosite, nu poate fi decât plat. Volumul refuză orice formă de mântuire prin artă. În loc de iluminare, Sorin Despot oferă o „radiografie a unei seri complicate”, unde gândirea critică este pusă sub semnul întrebării atunci când devine profund interesată.
îți zăresc privirea iscoditoare/ din capătul opus al troleului. / se zburătăcesc fire de praf/ în lumina ciufulită de zoaie
La rândul ei, iubirea este un „tort” care supraviețuiește demnității, fie că este vorba de tortul miresei sau de „tortul maică-mii în care cineva înfige un deget”. Relațiile sunt „filme franțuzești” eșuate – precum în povestea Ancăi și a lui Mălin, când bomboanele molfăite pe bancă sunt mai bune decât promisiunile de căsătorie -, iar prietenia e deseori o formă de asediu, unde „mister know-it-all” devine doar o știre pe feed care îți scapără inima.
politici de confidențialitate se constituie ca o elegie a „omului polen” și a „omului stup”, o lume unde nicio mângâiere nu mai este posibilă fără a fi imediat înregistrată de complexul militar-industrial care ne vrea prosperi. Este un volum despre „electronul singuratic” ce însăilează în gând materialul niciunde-nicicând. Sorin Despot reușește să construiască o poetică a instabilității, în care sensul este produs precar din eșecuri și reconfigurări repetate ale realului.
Cea mai mare victorie a acestui volum nu este reconcilierea cu sinele sau cu celălalt, ci acceptarea faptului că „umanitatea este o biată bătaie de inimă” între singularitatea de la începutul timpului și moartea termică a universului. Ființa pășește „leneș printre liliputani”, cu pas șovăitor, încercând să evolueze împreună cu o „făptură eminamente constituită din grație” la pieptăn și periuță de dinți. Este o concluzie care refuză grandilocvența, preferând în schimb „fățuca de năucă” și „dorul de ducă” încremenit în molozul unui vis interbelic.
Sorin Despot scrie, așadar, o carte a supraviețuirii într-un prezent care „rade” totul cu bastonul său orb. O poezie ce nu ne face să ne bucurăm de tort, dar care ne obligă să privim hexagonul de pe cerul rozaliu al Berceniului și să înțelegem că, în ciuda întregii violențe tehnologice, încă mai putem „linge podelele” și „umbla dezbrăcați” în căutarea a ceva inutil de care să ne îndrăgostim.
Sorin DespoT a fost invitatul nostru, alături de Ioana Tătărușanu, la ZOON POETIKON (17 aprilie 2026, Colegiul Național Iași.)
*Nectarie RUSU este elev în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
