Beatrice a lui, / prada lui, / la modesta, cea modestă. / (Modestia la mare cinste printre virtuțile ei: / modestie, grație, bunătate.)
Un roman deopotrivă delicat și cinic, o construcție polisemică e Polonezul lui Coetzee. Un roman despre faptul de viață transfigurat în opera de artă. Despre derizoriul mântuit nu prin talent, ci prin efortul de a absolvi banalul, neîmplinitul, realitatea brutală – cu tușe prozaice până la grotesc – de toată zgura, păstrând doar urma frumuseții. Ca trandafirul sculptat cu deosebită delicatețe, provenind din casa lui Chopin și așezat acum în mâinile unei femei spaniole. Trandafirul care nu fusese menit să exprime devoțiunea sacră, ci dorința meșterilor populari polonezi de a da o formă durabilă frumuseții. O frumusețe care, în acest caz, poate nici nu a existat sau, dacă s-a întâmplat să fie, a fost ceea ce a văzut un bărbat bătrân în întâlnirea (târzie, lipsită de iluzii, încărcată de recunoștință) cu o femeie. Nu cu o tânără care să joace rolul muzei, să-i ofere iluzia tinereții, să-i redea ardoarea vieții, ci cu o femeie trecută bine de patruzeci de ani, căsătorită și cu picioarele pe pământ, pe care o întâlnește de trei ori. Dar care îi luminează sufletul. I-l umple de gratitudine. Pentru care va lăsa 84 de poeme în apartamentul lui din blocul cenușiu din Varșovia. Scrise într-o limbă pe care ea nu o înțelege. Dar scrise pentru ea. Cu gândul la ea. Versuri cu și despre Beatrice. Deși pe ea o cheamă Beatriz, iar el este departe de a fi Dante. El este un pianist polonez care are șaptezeci de ani când o întâlnește, invitat să cânte de Cercul concentristic organizat de câteva doamne din înalta societate, ridiculizate pentru faptele lor bune. Un pianist ce a devenit cunoscut pentru felul în care interpretează piesele lui Chopin: fără sentimentalism, fără subtilități, cu o rigoare ce pare a apropia muzica polonezului de cea a lui Bach. O interpretare ce pe ea o dezamăgește. La fel ca prima impresie despre el – verdictul inimii: Ce poseur! Ce clovn bătrân! El este un pianist care o transformă în regina inimii lui, pentru care va scrie 84 de poeme. Departe de valoarea versurilor lui Dante. Poate lipsite de orice valoare estetică. 84 de poezii în poloneză, așteptând să ajungă la ea, uitate un timp în sertarul de jos al biroului ei, date la tradus în cele din urmă, după multe ezitări și după ce gândul de a le arde e alungat: Arderea scrisorilor nu e același lucru cu arderea cărților. Oamenii ard scrisori vechi toată ziua-bună ziua. Le ard pentru că nu conțin nimic de interes durabil sau din cauză că au devenit un motiv de stânjeneală: scrisori de la iubirile din copilărie, bunăoară. Același lucru este valabil, mai mult sau mai puțin, pentru jurnale. Dar cele optzeci și patru de poezii ale polonezului nu sunt scrisori decât într-un anumit sens. Ele constituie un manuscris, adică embrionul unei cărți. A pune pe foc poeziile ar semăna mai degrabă cu arderea unei cărți decât a unor scrisori vechi. […] A arde o carte, a arde un om. Cele 84 de poeme: trandafirul cioplit timp de ani pentru ea.
Nu e loc în viața mea pentru – cum să-i spun? – o aventură sentimentală.
Polonezul e un roman de dragoste din care idealizarea a fost complet evacuată. Beatriz nu iubește, nu este nici măcar flatată, nu e sedusă – nici de bărbatul în sufletul căruia trezește sentimentul împlinirii și o nesfârșită recunoștință (bărbat pe care inițial pare mai degrabă a-l disprețui, pentru ca mai apoi să explice gestul de a lăsa să-i posede trupul ca pornind din milă), nici de muzica pe care acesta o interpretează. Nu Chopin îi apropie, nici plictiseala sau vanitatea. Beatriz nu e bovarică, respinge cu hotărâre și dăruiește mai degrabă din bunătate și dintr-un soi de curiozitate. Față de sine, nu față de ceilalți. Ea nu regretă și nu păstrează nicio amintire cu sau despre Witold, ba mai mult, luptă ca ceea ce este între ei să fie înțeles ca atare, să nu fie deposedată de ce este și transformată în altcineva: Sunt cine sunt. Până când, după moartea acestuia și după ce ajunge să citească poeziile (pe care recunoaște că nu le înțelege și că nu-i plac) se creează o stranie legătură între ei. Beatriz e, fără să vrea și fără să-și dea seama, contaminată. Nu de iubire, ci de starea de grație pe care el o văzuse în ea. Ești plină de grație, spuse polonezul. Grație: ce cuvânt de modă veche, livresc. Mai are vreun sens în ziua de azi? Ave Maria, gratia plena, ora pro nobis. E contaminată de capacitatea poeziilor lui de a transfigura ceea ce pentru ea nu a fost decât un fapt banal, anost, fără consecințe în imediat. De capacitatea lui de a înălța, de a purifica. Și astfel de a o înălța. De a o mântui de Beatriz, femeia care l-a întâlnit de trei ori și care a rămas complet egală sieși. Care era fericită, nu binecuvântată. Căci Beatriz din scrisorile adresate lui Witold din finalul romanului – bărbatul mort ce nu mai aruncă nici măcar o umbră în realitatea ei – îl numește, shakespearian, prințul meu și îi promite că va continua să-i scrie. Ce nu a putut face viața, a făcut literatura. Ceea ce nu a reușit bărbatul, ceea ce nu a reușit pianistul celebru, a făcut poetul. În care acesta s-a transformat datorită ei. Datorită privirii în care a învăluit-o, cu care a văzut-o. Chiar dacă doar un poet mediocru.
Dragă doamnă, îți amintești de Dante Alighieri, poetul? Beatrice a lui nu i-a vorbit niciodată, iar el a iubit-o toată viața.
În Polonezul pulsează trimiteri literare și culturale multiple – rescrise, reanalizate, luate în răspăr și revalorizate, schimbându-se perspectiva – într-un dialog polifonic în care nu există o singură interpretare posibilă, ci, ca într-un palimpsest, fiecare cititor descoperind nivelul (lectura) potrivit(ă) – sau putând rămâne pe orizontala textului, în afara constructului intertextual. Unele dintre aceste trimiteri sunt mai apăsate, cum este referința la Dante și la Beatrice, dar nu le pun în umbră pe celelalte. Astfel, Witold este primul care îl amintește pe Dante și iubirea lui pentru Beatrice, deși se dezice de vreo apropiere (Nu, nu sunt Dante. Nu sunt inspirat. Și nu mă pricep la vorbe) și în versurile lui Beatriz e numită Beatrice. Însă aici nu despre o iubire în care cei doi nu se întâlnesc altfel decât de la distanță (deși distanța rămâne, dar e una sufletească, nu carnală) e vorba și nici despre absența care o transformă pe adevărata Beatrice în una dintre cele mai venerate tinere și într-un personaj ce și-a pus definitiv amprenta asupra culturii europene. Mai mult, aici perspectiva e a femeii – rece, detașată, cinică, ironică (Vreau să trăiesc alături de tine ca două palme lipite. Și în viața următoare. Ce aiureală sentimentală! Îmi aduci pace. Și un trandafir din casa eroului său. Pentru tine! Ce mai glumă!), interogativă (De ce ea? Ce s-a întâmplat în timpul serii petrecute la Boffini’s care l-a făcut să-și spună: Acesta e destinul meu! Aceasta e o femeie asupra căreia trebuie să-mi revărs ultima mea iubire?), cu puține momente de vanitate – iar cele pe care și le permite nu reflectă plăcerea de a fi iubită de Witold, ci nevoia oricărei femei de a fi admirată, validată de dorința altuia, de a simți că oferă, că protejează, că e indispensabilă (Inima ei se înduioșează în acele momente, de milă, dacă nu de iubire. Ce greu e să fii bărbat!). Deși polonezul spune că sufletul lui a fost acaparat definitiv de cel al femeii din primul moment în care a văzut-o (exact ca Dante în Vita Nova!), el e la capătul opus al vieții la care se afla florentinul când a zărit-o întâmplător pe Beatrice. Cât despre capacitatea sa de a o eterniza pe Beatriz a lui, e departe de cel pe care îl evocă și cu care se compară în modul în care se raportează la ea. Pianistul Witold Walczykiewicz nu o face nemuritoare prin muzica lui, ci alege versurile – un drum pentru el lipsit de orice posibilitate de a excela. Tributul pentru ceea ce a văzut el în Beatriz, pentru ceea ce i-a dăruit întâlnirea cu ea. Ieșirea din imediat și transfigurarea în ființa care-l va însoți după moarte. Sau varianta contemporană a unui Dante netalentat, dar găsindu-și pacea (și liniștea morții: Be-a triz, îi șoptește el în ureche. O să mor cu numele tău pe buze) după întâlnirea întâmplătoare cu „Beatrice” a lui – Beatriz e soție de bancher, cum de altfel a fost și frumoasa din Florența.
Așa a fost dintotdeauna. Un bărbat și o o femeie, nu doar un bărbat, o femeie. Fără și, nu există legătură. Între ea și polonez nu există niciun și.
Poveștii iubirii dintre Dante și Beatrice i se alătură reminiscențe din Orfeu și Euridice, din lirica trubadurilor și din rugăciunile creștine. De fapt, o recuperare a întregului Ev Mediu literar. Pe care romanul lui Coetzee îl absoarbe, dar față de care (din cauza perspectivei care îi aparține lui Beatriz, obiect al adorației, însă păstrându-și privirea lucidă) creează și o evidentă distanțare. Care, aproape paradoxal, nu face imposibilă transformarea (un soi de euharistie literară prin care femeia ajunge, împărtășindu-se din poemele scrise de Witold la mult timp după moartea lui, să fie cu adevărat aureolată de grație). Deși bărbatului nu i se refuză trupul dorit (Poezia continuă astfel: A găsit trandafirul perfect între picioarele unei femei anume, și astfel și-a găsit pacea de pe urmă. Își cântă cântecul la Varșovia, orașul în care s-a născut și a murit, și-l cântă întru lauda femeii care i-a arătat calea), tot ceea ce se întâmplă între cei doi devine o înălțare prin cuvânt dinspre carnalitate, dinspre ceea ce este supus trecerii și maculării, întru spirit. Așadar, trandafirul alb dăruit de Beatrice credinciosului ei iubit și rosa mystica, asociată Sfintei Fecioare, își recuperează întreaga semnificație dantescă, redevin simbol al purității și al dragostei cerești. La fel ca la Shakespeare, când Romeo o sărută pe Julieta, dar sărutul nu e o coborâre în trup, o pângărire, ci o izbăvire de el. Astfel, nici timpului nostru – ne arată Coetzee – nu îi este refuzată grația. Chiar dacă ea începe diferit, în/prin carnalitate. Mai e însă o perspectivă pe care o surprinde Coetzee, căci gândul lui Beatriz e diferit de cel al lui Witold. Hotărârea ei de a i se oferi e tocmai încercarea de a-l readuce în realitate, de a-l scoate din mistica de îndrăgostit, de a-l face să o vadă așa cum este (Trup luptându-se cu trup asudat. Un șoc la fel de mare pentru bărbat, ca și pentru femeie. După un duel ca acesta, nu mai e loc pentru adorare, pentru venerare. Adorarea, trimisă la plimbare). Între cei doi nimic nu se schimbă atâta timp cât rămân în viața. Abia moartea lui Witold și poemele pe care i le lasă produc transfigurarea. În sens invers însă, nu în cel în (și către) care se gândise Beatriz, care luptă pentru a fi lăsată să fie cine este, pentru realitatea sinelui, și nu acceptă osificarea, mistificarea pe care o simte în felul în care bărbatul o privește și o tratează (Tu ai avut în spate întregul edificiu filosofic șubrezit al iubirii romantice, în care m-ai introdus pe post de donna și salvatoarea ta. N-am avut asemenea resurse, în afară de ceea ce socotesc a fi un scepticism salvator privind schemele de gândire ce zdrobesc și anihilează ființele vii) și care ar anula-o, transformând-o în ceva ce nu este și nici nu dorește să fie.
Dacă ai fi Dante, aș rămâne în istorie ca sursa ta de inspirație, Muza ta. Dar nu ești Dante. Dovada se află în fața noastră. Nu ești un mare poet. Nimeni n-o să dorească să citească despre iubirea ta pentru mine și, dacă stau bine să mă gândesc, asta mă bucură și mă despovărează. Niciodată n-am cerut cuiva, nici ție, nici altuia, să scrie despre mine.
Ce face Coetzee, în fapt, în acest roman, tradus minunat în română de Irina Horea? Se joacă – în cel mai deplin și mai serios mod – cu literatura, cu marile ei teme și opere despre iubire, construind, în același timp, o poetică a nașterii sensului. Care înseamnă deopotrivă pierdere (îndepărtare de adevărul vieții) și o nouă, altă viață. Într-o carte ce e cu adevărat o bijuterie. Perfectă ca tehnică, provocatoare prin referințele pe care le conține. O întoarcere pe dos a unui mod de a trăi și de a scrie, a unei epoci și apoi recuperarea lor într-un timp ce pare a refuza miracolul oricărei renașteri. Polonezul e, așadar, romanul unui fapt de viață și al unei transfigurări (prin cuvânt, prin literatură), dar și al tensiunilor, al ciocnirilor și al disputelor dintre cele două.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
