La final de noiembrie, e deja ceva obișnuit ca magazinele să fie decorate cu brazi artificiali și globuri sclipitoare, ca rafturile să etaleze o multitudine de potențiale cadouri în căutarea cărora ne aflăm cu toții până în Ajun, ca aerul să se răcească semnificativ și să fie nevoie să scoatem cizmele și paltoanele din hibernarea lor anuală, ca să înceapă repetițiile pentru colinde și urături. Toate aceste aspecte, și multe altele pe deasupra, combinându-se spre a da Crăciunului aspectul de sărbătoare deopotrivă creștină și comercială (în proporții ce depind de fiecare), au caracterizat pentru mine fiecare Crăciun de până anul acesta. Crăciunul 2022, în schimb, l-am petrecut pe o navă de cercetări străbătând Oceanul de Sud (întinderea marină din jurul Antarcticii), în cadrul unei expediții științifice de amploare, cu o durată de opt săptămâni. Punctul de plecare în această aventură inedită a fost Polinezia Franceză, un arhipelag izolat în Pacificul de Sud, teritoriu de peste mări al Franței. A fost prima dată când am vizitat Emisfera de Sud, și prima „iarnă” petrecută în timpul verii australe, departe de familie, de fascinantele noastre obiceiuri de iarnă și de mâncarea tradițională românească, trecând prin toate regimurile climatice de la tropical la polar, de-a lungul traseului nostru din Tahiti până aproape de Antarctica și înapoi spre Chile.
Pentru mine, Polinezia Franceză va rămâne un loc al impresiilor contradictorii, al coronițelor de flori parfumate și al veșmintelor multicolore, al pădurilor tropicale luxuriante și al celor mai frumoase recife de corali pe care le-am văzut până acum.
La coborârea din avion în Tahiti, două experiențe au lăsat un impact puternic asupra mea – în primul rând, perdeaua de aer umed care m-a izbit ca la intrarea într-o saună și pentru care eram complet nepregătită din punct de vedere vestimentar, venind din California; și o trupă de cântăreți polinezieni purtând cununi de flori pe cap și veșminte autohtone, care ne-au întâmpinat cu muzică tradițională în timp ce așteptam să ni se verifice pașapoartele. A fost cea mai autentică experiență de trecere a unei frontiere pe care am avut-o până acum, și primul indiciu al ospitalității și prieteniei extraordinare ale acestui popor.
Sfârșitul lunii noiembrie e începutul sezonului ploios în Polinezia Franceză, și în acea primă zi am avut parte de ploaie aproape fără oprire, șiroaie calde curgând agresiv dintr-o pătură de nori care acopereau vârfurile muntoase din centrul insulei. Pe fundalul acestui diluviu contemporan a trebuit să identificăm Airbnb-ul pe care îl aveam rezervat – prima mare sursă de frustrare a vacanței în Tahiti, fiindcă se pare că adresele exacte, cu nume de stradă și număr de locuință, nu constituie norma în Polinezia Franceză. Mai degrabă, trebuie să te ghidezi după bornele de pe marginea drumului (unele de abia vizibile când plouă torențial), să explorezi străzi fără asfalt, desfundate și pline de noroi și bălți, pe care localnicii nici nu se mai obosesc să folosească încălțăminte când trebuie să le traverseze (dar în care bineînțeles că mi-am scufundat sandalele noi de piele…). Niciunul dintre noi (am călătorit împreună cu câțiva studenți care au participat și ei în cadrul expediției) nu avea vreo modalitate de a-și folosi telefonul pentru a lua legătura cu gazda, așa că am orbecăit prin ploaie și noroi mai mult de o oră și jumătate, întrebând în stânga și în dreapta pe oricine vedeam pe afară, în franceza mea ruginită de lipsa de exercițiu, de locul pe care îl căutam. Toți cei pe care i-am întâlnit au fost extrem de săritori – până la urmă am reușit să folosim telefonul unei vânzătoare de la un mic supermarket, care ne-a tradus instrucțiunile gazdei, și am găsit casa. Dar după un zbor de opt ore la clasa „Economie” (adică fără somn) și dezamăgirea provocată de ploaia torențială, care, conform Google, urma să continue pentru tot restul celor aproape două săptămâni petrecute în arhipelag, m-am simțit absolut stoarsă de energie și toate speranțele pe care mi le-am făurit anticipând cu nerăbdare vacanța aceasta originală au intrat într-o stare de colaps vertiginos.
Pot spune că Polinezia Franceză m-a lăsat într-o stare de șoc cultural pe care nu am mai experimentat-o de la vizita în Jamaica din 2018. Încet-încet, m-am obișnuit cu majoritatea caracteristicilor pe care le-am descoperit de-a lungul celor două săptămâni. O excepție notabilă, totuși, o constituie omniprezența șopârlelor de toate culorile. Reușesc să se strecoare printre crăpăturile de la geamuri și uși, se urcă pe pereți, se ascund în spațiile dintre bârnele tavanelor, și au constituit o permanentă teroare pentru mine, gândindu-mă neîncetat că ar putea să îmi cadă în pat în timpul nopții… Dat fiind climatul tropical, multe case au zone largi, de tip sufragerie și bucătărie, complet deschise spre curți interioare sau plaje private, iar în cazul în care beneficiază de uși și geamuri, acestea nu sunt deloc etanșe, așa că prezența șopârlelor în camere e ceva absolut firesc. Nimeni nu mă pregătise însă pentru asta, și mărturisesc că nu am fost deloc încântată de acești musafiri curioși care mi-au colorat perioada de izolare Covid dinainte de expediție cu prezența lor lipicioasă pe pereți. Lăsând la o parte totuși acest mic șoc, mult mai adânc m-a impresionat sărăcia pe care am perceput-o în Pape’ete, capitala Polineziei Franceze de pe insula Tahiti. Ploaia căzând fără oprire peste micile locuințe și drumurile murdare nu au contribuit în niciun caz la o primă impresie favorabilă. Dar chiar și în zilele următoare, când din fericire ploaia s-a oprit și m-am bucurat de zile foarte călduroase și însorite, am rămas impresionată de aspectul rural, sărăcăcios, al așezărilor, de multitudinea de câini maidanezi (foarte prietenoși, recunosc) și găini lăsate libere pe străzi, de îngrămădirea de firme în culori decolorate din centrul capitalei, de vânzoleala din jurul pieței centrale Pape’ete, de aspectul mall-urilor care nu sunt decât o colecție de magazine mici, îngrămădite unele în altele în jurul unei parcări ticsite, în clădiri fără nicio eleganță arhitecturală. Mi-am dat seama pe parcurs că frumusețea insulei se găsește dincolo de aceste trăsături, și chiar am ajuns să apreciez forfota de la piața centrală, un paradis al produselor locale polineziene de unde am luat suveniruri, bijuterii cu perle negre și fructe extraordinar de gustoase. Însă, dată fiind popularitatea arhipelagului drept o destinație de vacanță tropicală de invidiat, m-am așteptat sincer la ceva mult mai asemănător cu peisajul din Hawaii: o zonă de plaje bine îngrijite, private, de-a lungul căreia sunt aliniate hoteluri scumpe cu piscine exterioare și o multitudine de restaurante, baruri și magazine luxoase. Experiența tahitiană e mai autentică, mai puțin transfigurată de turismul excesiv comercial cu care ne-am obișnuit. Dar asta înseamnă că e și mai greu de navigat și de înțeles, și că e nevoie de timp pentru a ajunge să îi fie apreciată frumusețea exotică.
Trebuie să recunosc că, în pofida aspectului în general îngrămădit, sufocat de trafic și umil, Pape’ete este un oraș relativ curat și mai ales parfumat. Minunatele tiaré, florile naționale ale arhipelagului, sunt extrem de plăcut parfumate, și mulți locuitori le poartă după ureche sau împletite în șiraguri lungi la gât, ori în cununi somptuoase pe cap. În combinație cu materialele înflorate și deosebit de vesele prin multitudinea de culori și modele imprimate, aceste bijuterii florale completează armonios ținutele localnicilor și sugerează un popor fericit, îmbătat de culoarea și de specificul vegetal al spațiului pe care îl numesc „acasă”. Florea de tiaré este înmuiată în ulei de cocos în procesul creării uleiului de monoï, folosit drept unul dintre produsele cosmetice principale în arhipelag. Frumusețea vegetală a insulei nu se oprește nicidecum la aceste minunate flori. În afara limitei exterioare a insulei, parcursă de o șosea care înconjură Tahiti, restul terenului e muntos și acoperit de o junglă luxuriantă, dificil de explorat, din cauza atmosferei umede care face problematică orice doză semnificativă de efort fizic. Am reușit, totuși, să descopăr mici porțiuni din bogăția acestei lumi botanice, când am vizitat cascadele Faarumai și grădinile Vaipahi. În cadrul acestor grădini, am ales un traseu pe marginea unui râu, urcând, pe alocuri ținându-mă de funii și pășind pe pietre lucioase când poteca șerpuia de pe o parte pe alta a apei, printre copaci groși înlănțuiți de liane, flori în culori vibrante, plante cu frunze uriașe de un verde strălucitor, și mi-a fost ușor să înțeleg sursa neistovită de inspirație pe care a regăsit-o Paul Gaugain pe acest teritoriu.
Cealaltă comoară naturală de o frumusețe aproape nepământească pe care am descoperit-o în Polinezia Franceză se găsește sub nivelul mării: tărâmul recifelor de corali a căror prezență e de abia ghicită de pe mal, când mareea joasă expune crestele celor mai masive schelete de carbonat de calciu din cadrul recifului. De departe cel mai spectaculos dintre cele pe care le-am văzut până acum (prin comparație cu recifele din Jamaica, Bermuda și Hawaii), reciful de pe insula Mo’orea (aflată la jumătate de oră cu vaporul de Tahiti) e o explozie de culori, forme și viață, desprins parcă din enciclopediile pe care le citeam fascinată când eram copil. Zona pe care am explorat-o timp de câteva zile corespunde plajei publice Temae, cu acces gratuit la o lagună liniștită sub apele căreia se găsește un recif spectaculos. Privirea celui care își pune masca de scufundări pe față și o pereche de labe de înot în picioare nici nu știe asupra cărui detaliu să se oprească mai întâi. E magie în strălucirea reflectată în solzii fiecărui pește când lumina solară se filtrează prin apa clară, de un albastru cu mii de nuanțe schimbătoare, despletindu-se peste sutele de structuri calcaroase masive, pe suprafața cărora cresc tot felul de gingașe creaturi marine. Diversitatea de corali din această zonă e îmbucurătoare pentru înotătorul care recunoaște că un astfel de peisaj subacvatic nu mai este, din păcate, frecvent observat în oceanele lumii. Amintindu-mi de cursurile din facultate, am reușit să identific câteva tipuri: coralii sub formă de ramuri de copac Elkhorn din genul Acropora; cei sub formă de buchete de flori calcaroase din genul Pocillopora; coralii de tip Staghorn, o altă specie de Acropora, cu ramuri mai înguste și orientate mai aproape de fundul mării; și coralii masivi, asemănători unor bolovani imenși plantați la intervale neregulate în nisip, din genurile Montastraea și Porites. Iar acestea sunt doar câteva din speciile pe care le-am recunoscut și mi le amintesc – din păcate nu dețin nicio impresie fotografică a acestui tărâm copleșitor de frumos! O cameră subacvatică e primul item pe lista de achiziții înainte de următoarea excursie într-un astfel de loc…
Reciful e îmbrăcat într-o abundență de forme de viață care îl învăluie ca o mantie fabuloasă din orice unghi l-ai aborda. Aici se găsesc: sute de tipuri de pești tropicali, printre care peștele papagal (Parrot fish), a cărui prezență indică un recif sănătos și a cărui permanentă răzuire a suprafeței coralilor contribuie la subtila muzică subacvatică; scoici gigant (Giant clams) deschizându-și membranele în toate culorile imaginabile spre lumină, și retrăgându-și-le cu repeziciune de fiecare dată când umbra exploratorului le întunecă orizontul; rechini de recif cu vârf negru, de obicei prezenți în zonă, dar care pentru mine au constituit doar o potențială prezență legendară care mă făcea să îmi întorc capul în toate direcțiile înainte de a mă îndrepta spre o nouă secțiune de recif; mici creaturi numite Christmas tree worms, niște spirale fragile și fantastic pigmentate care decorează suprafața coralilor pe întinderea întregului recif; întunecați arici de mare cu spinii lor amenințători, răspândiți pe nisip; anemone, stele de mare, și nenumărate alte specii pe care mi-aș dori să le știu pe nume. Toate au făcut ca orele petrecute printre coralii din Mo’orea să se resimtă ca imersiunea într-un documentar live, 7-D, fără filtre.
Deși a durat puțin până să-i descopăr farmecul, frumusețea Polineziei Franceze, din care nu am experimentat decât o mică parte, ce-i drept, e incontestabilă, și autentică în moduri în care au surprins, câteodată violent, călătorul din mine. Aspectul rural al așezărilor, lipsa dezvoltării extensive a infrastructurii și a confortului de tip „vestic”, prezent în alte zone turistice comparabile ca mediu natural (revin cu gândul la Hawaii aici), mi-au amintit într-o oarecare măsură de viața de la țară din România. Însă paralela este mult diluată de faptul că nu eram deloc legată, din punct de vedere emoțional, de acest arhipelag, în care vestimentația, obiceiurile, cultura, peisajul și limba îmi erau străine la aterizarea în Tahiti, și îmi sunt doar puțin mai familiare acum. Lucruri mici, precum prezența autovehiculelor Dacia și a siglelor BRD, m-au ajutat să mă familiarizez încet-încet cu acest loc original. Iar această experiență se adaugă altor amintiri pe care le-am creat în ultimii ani călătorind prin locuri în care viața se desfășoară în ritmuri străine, și care pentru mine reprezintă tot atâtea oportunități de a cunoaște puțin mai mult din complexitatea fascinantă a popoarelor și locurilor ce coexistă pe această incredibilă planetă.
*Iulia Ștreangă, absolventă a Colegiului Național și colaboratoare Alecart de mai bine de 10 ani, este în prezent studentă la doctorat în cadrul MIT/WHOI Joint Program, profilul Oceanografie chimică. Parte a studiilor pe care le urmează o constituie participarea în expediții științifice pe mare și excursii de teren ce pun accentul pe diverse elemente ale mediului înconjurător. Totodată, Iulia rămâne o cititoare pasionată și o călătoare mereu dornică de a împărtăși din experiențele sale pe meleaguri străine.
Foto: Iulia Ștreangă
