Față în față cu ce alegem să fim: Portofoliul fugii, de Julie Orringer

Conștiința de sine a omului, percepția unei lumi zdruncinător de complexe. Nu aveau de ales, nu dacă doreau să aibă conștiința împăcată după aceea.

Portofoliul fugii, acest prim roman apărut în limba română (în traducerea Alinei Cârâc) al scriitoarei americane Julie Orringer, nu e deloc o lectură comodă. În primul rând, pentru că, deși acțiunea se desfășoară  după momentul instaurării regimului de la Vichy, când Europa începe să înțeleagă tot mai acut consecințele expansiunii naziste, așadar într-o perioadă despre care nu se poate spune că nu s-a scris, realitatea înfățișată decupează adevăruri inconfortabile. Ele vizează nu doar situația Franței și a regimului politic profascist, ci și poziția oficială a SUA față de miile de refugiați care încercau să plece din Europa pentru a-și salva viața. Mai mult decât atât, așa cum mărturisește autoarea însăși, personajul central al romanului, Varian Fry, este un jurnalist american care s-a aflat pentru un timp în Franța și care a contribuit la evacuarea unui număr impresionant de persoane indezirabile pentru naziști, luptându-se nu doar cu oficialitățile franceze, ci și cu cele americane pentru obținerea de vize și de fonduri, pentru conștientizarea a ceea ce se întâmplă în Europa. Misiunea eroică a lui Fry este atestată de numeroase documente și ea reprezintă nucleul de adevăr din care iradiază romanul lui Orringer. Dar nu acesta este singurul palier pe care se construiește Portofoliul fugii. Pentru că nu reconstituirea unui adevăr uman dureros, soarta a zeci de mii de evrei sau de simpatizanți ai stângii, mulți dintre ei pictori, scriitori, filosofi, oameni politici care au reușit să treacă granița franceză ajungând peste ocean sau care au fost deportați, au ales să se sinucidă, și-au pierdut familiile, au fost definitiv despărțiți de ele, ci modul în care se trezește la viață o conștiință e în prim-plan. Conștiința individuală și colectivă față în față cu opresiunea, cu discriminarea, cu autosuficiența, comoditatea și cu imposibilitatea de a schimba o percepție, cu dificultatea de a înțelege și de a accepta un adevăr. Felul în care lașitatea poate fi transformată în eroism și o misiune oarecare, ce ar fi trebuit să rămână mai degrabă o încercare menită să demonstreze lumii că americanii nu sunt indiferenți față de soarta intelectualilor și a artiștilor evrei, poate deveni, datorită unui om și apoi întâlnirii lui cu alți oameni, o lecție de demnitate. În același timp, Julie Orringer își permite să atingă încă un subiect sensibil. Varian Fry, personajul său, trăiește o relație cu un alt bărbat, de data aceasta o proiecție întru totul ficțională, Elliot Grant, pe care îl reîntâlnește la Marsilia după 12 ani, timp în care nu mai știuse nimic despre fostul său coleg de la universitate. O relație între două persoane de același sex. Relația dintre un bărbat căsătorit (Varian) și un alt bărbat al cărui tată fusese o persoană de culoare, adevăr pe care foarte puțini îl cunosc. Și așa ajunge Julie Orringer să disece cu o maximă acuitate și să brodeze pe marginea unor realități necruțătoare.

Nu numai soldații poartă războaie.

Portofoliul fugii devine astfel un roman despre fuga de istoria care se strânge ca o menghină în jurul tău, despre fuga de pe un continent căzut pradă nebuniei, fuga de identitatea care te condamnă în ochii guvernului de la Vichy și ai Gestapoului, despre fuga de tine însuți – în cazul lui Varian, de ceea ce te face diferit de majoritatea, despre fuga de propriul eșec. E un roman care pune problema lașității și a eroismului. Despre cât de relativ, de instabil, e teritoriul care le delimitează. Un roman despre un om care descoperă treptat ce poate și ce nu poate să facă. Despre ce a crezut el că poate deveni, că este, despre ce nu a crezut că poate fi și a devenit. Despre o istorie nedreaptă, despre un moment în care rezistența franceză nu exista încă decât in nuce, despre o națiune ce asistă de departe la dezastru și e dispusă să salveze viața a două sute de artiști și de genii, dar nu orice viață. Despre legi și corectitudinea lor și despre oameni care sunt gata să le încalce doar pentru că văd cu o mai mare acuitate ce se află în fața lor și ce urmează să se întâmple. Despre cât de departe poți merge pentru a salva pe cineva când este vorba despre propriul copil, despre adevărul tău și adevăr, despre eșecurile implicate de orice alegere, despre micile victorii în momente de cumpănă transformate în acte care trezesc alte conștiințe. Totul desfășurându-se alert printre capcanele întinse de realitate, printre alți oameni. Unii parteneri, alții doar cunoscuți, unii transformați în prieteni. Oameni față de care simți responsabilitate, pe care ajungi să-i cunoști cu slăbiciunea sau spiritul lor de sacrificiu. Care te transformă și care ajung să facă din țelul tău cauza lor, impulsionați de dorința de a face bine necondiționat. Oameni lași, acceptând să ajute din interes, oameni dezinteresați, meschini, trădători. Oameni de tot felul prinși de istorie în viețile lor sau evacuați din ele.

Dar acum e vorba de un război împuțit, un război și toți sunt ființe omenești și cum să pretinzi a alege pe care să-i salvezi și pe care să-i pui pe foc?

Există, așadar, un fir ce urmărește misiunea lui Varian Fry, reprezentant al Comitetului de Intervenție de Urgență din New York, ajuns în Marsilia la câteva luni după ce naziștii cuceriseră Parisul și care trebuia să localizeze și să scoată din Franța aproximativ două sute de nume importante, a căror viață este în pericol. Printre cei care ar fi trebuit evacuați se află Duchamp, Lam, Marc Chagall, Lipchitz, Max Ernst, Walter Mehring, Hertha Pauli. Lista era ca o dantelă spartă, cu mulți dintre pictori și scriitori de negăsit. În spatele numelor scrise pe ea se află însă altceva: vieți, oameni adevărați care fie se ascund de autorități, fie refuză să creadă că situația este atât de gravă, care nu vor încă să lase totul în urmă, călătoresc cu documente false, în condiții precare, sunt băgați în închisoare și văd zilnic alți oameni deportați sau cedând în fața fricii și renunțând la viață. Varian trebuia să-și repete că nu reprezentau numai cifre politice, semnături lăbărțate sau imagini fotografice fantomatice; era vorba despre ființe omenești, bărbați și femei în carne și oase, al căror geniu îi supunea riscului, îi punea în pericol, îi trimitea în lagăre de concentrare, în ascunzători, dacă nu și mai rău, trăiau la vedere, ignorând amenințarea ce plana asupra lor. O imagine a apocalipsei care se apropie, a ororii tot mai cumplite, a lipsurilor de tot felul, a raziilor și a perchezițiilor, a traficului de influență și a pieței negre și gesturile mici ale celor care i se alătură lui Varian Fry în misiunea lui de salvare, acele gesturi de un eroism care nu apare consemnat nicăieri, dar care au făcut ca mii de oameni să poată fi ascunși, trecuți granița în Spania pentru a ajunge apoi în Portugalia și de acolo în America, purtați în calele navelor sau adăpostiți până când făceau rost de documente false sau de vize adevărate. Oameni al căror nume istoria nu l-a păstrat, oameni care au riscat pentru că au crezut că ceea ce fac este bine, că pot, înainte de a se salva pe ei și familiile lor, să-i salveze pe cei care aveau cu adevărat nevoie. Și zguduitoarea revelație: Am decis cine trăiește și cine moare pe baza talentelor pe care le are. Care este criteriul ce măsoară valoarea unei vieți? Cine e în măsură să decidă cine trăiește și cine moare, cui să i se dea primul o șansă? Viața unui artist mediocru merită într-o măsură mai mică o șansă decât cea a unui artist mare? Ce decide că un artist e mare, cota pe piață a lucrărilor sale? E umanitară sau inumană această triere, pe cine salvezi primul atunci când se ivește ocazia? Și ce e dispus să facă cineva pentru a se salva? Într-o cronică plină de dramatism e prezentată viața suprarealiștilor la vila Air Bel, grupul din care fac parte Victor Serge, Laurette și fiul lor, André Breton, soția lui, Jacqueline Lamba și fiica lor, Aube, alături de Lev Zilberman (pictor pe care Julie Orringer îl alătură acestora, făcând din acest personaj inventat un punct nodal al vinovăției care îl va cuprinde pe Varian după eșecul încercării de a-l salva pe cel care adunase peste șaizeci de lucrări ce alcătuiau portofoliul fugii, concepute de cei mai importanți pictori ai momentului și care ar fi trebuit să ajungă în America și să contribuie la strângerea de fonduri pentru salvarea lor și a altor vieți), e surprinsă atmosfera ce domnește printre aceste spirite nonconformiste, libertatea de gândire, dar și spaimele pe care le trăiesc, încercarea de a găsi o soluție unei situații absurde.

Tot ce vreau este ca dumneata să prezinți toată suferința, mizeria, urâțenia. Sentimentul de a avea mâinile naziștilor în jurul gâtului. Toate la care ai fost martor, tot ce avem de îndurat noi, în timp ce compatrioții dumitale stau comod pe partea cealaltă a oceanului.

O punere sub acuzație explicită, reflectată de felul în care reprezentanții consulatului american, cu puține excepții, privesc ceea ce se întâmplă în Franța și în întreaga Europă, disponibilitatea reală de a interveni pentru a ajuta la scoaterea din închisoare a unor evrei, pentru împiedicarea deportărilor sau intervenția propriu-zisă în război. Ne întârzie cazurile, cu zecile, pentru că nu sunt suficient de prestigioase. Pentru că nu aduc suficienți bani. Se moșcăiesc atât până să vorbească la Washington, doar-doar o apărea numele mari. Și între timp geniile putrezesc în lagăre sau în camere de hotel. Sau se sinucid. America nu a fost nevinovată. La aproape un an de la cucerirea Parisului de către naziști, America încă ezita, America nu credea, America dorea dovezi. Nici pentru ea, oamenii nu sunt în primul rând oameni, ci niște nume. Nu cifre, ca pentru naziști, dar nume care pot aduce profit. Artă și bani, artă și bani, am urât întotdeauna apropierea dintre cele două, poate pentru că, de obicei, nu fac lucrări ce pot fi vândute, îi zice Zilberman lui Varian, dar asta nu-l împiedică să strângă opere pentru portofoliul fugii, picturi care să arate chipul monstruos al realității pe care ei au cunoscut-o, așa cum asta nu-l împiedică pe Varian să înțelegă faptul că nu puteau visa să oprească mașinăria de război germană de la a avansa în mijlocul continentului; nu puteau spera să-l vadă pe Hitler lăsat fără putere sau gardurile triple de la Vernet prăbușindu-se. Dar ici și colo o viață putea fi salvată; și viețile pe care le salvau să-i salveze pe alții. De aceea, căpitanul francez de pe nava Sinaïa e dispus să transporte ilegal pasageri cu condiția ca Varian Fry să scrie și să aducă la cunoștință americanilor ce a văzut, ce se întâmplă în Franța, ce formă absurdă de nebunie și oroare a cuprins Europa. Să le zguduie conștiința pentru a nu mai exista un șef al Departamentului de vize care să afirme că nu poate încuviința intrarea în Statele Unite nici măcar a unui singur afurisit de evreu și că orice funcționar consular ce nu se va conforma va fi dat afară. America încă-și permitea să aștepte, să privească de la distanță, deschizându-și doar uneori brațele către cei norocoși. Iar tot ceea ce istoria a consemnat ulterior nu șterge indiferența de la început a celor care ar fi putut lua o decizie în numele unei națiuni. Pune însă în lumină caracterul celor ce au știut că, înainte de a fi americani sau francezi, genii sau oameni obișnuiți, evrei sau nu, sunt datori să lupte.

Dacă am putea să captăm momentele când viețile ni se bifurcă în înainte și după – dacă am putea opri înaintarea milisecundelor și să-ncremenim așa, chiar înainte de-a aluneca în prăpastie -, dacă am putea alege să rămânem suspendați în timpul-chihlimbar, cu viețile intacte, inimile nezdrobite, frunțile fără riduri, nopțile scufundate în somn neîntrerupt -, ne-am prăvăli oare sau am alege chihlimbarul?

Istoria aceasta care s-a scris la Marsilia și în jurul ei se împletește cu istoria personală și cu vulnerabilitățile, sfâșierile, momentele de înălțare și de cruzime, de fericire și de rușine ale reîntâlnirii dintre Varian Fry și Elliot Grant. Pentru că există o motivație a transformărilor vieții neînsemnate a lui Varian în cea a eroului Varian ce ține de realitatea pe care acesta o descoperă în jurul lui, dar și o alta, mult mai omenească, mult mai intimă, mai adâncă. Dincolo de cauza pe care o slujește, de misiunea pe care o are, Varian vrea ca acești oameni să fie liberi, să se poată arăta lumii în care vor păși așa cum sunt. Fără a se teme să-și asume identitatea (evreiască sau orice altă identitate), fără a li se face frică să spună ceea ce gândesc, ce simt, ceea ce au făcut. Cu alegerile, cu traumele, cu genialitatea și operele lor. Ceea ce lui nu i se va putea întâmpla niciodată. Pentru că America este încă o societate conservatoare, pentru că ce sunt el și Grant e perceput ca anormal, tolerat tacit, dar nu acceptat. Pentru că nimeni nu vrea să cunoască adevărul, iar dacă adevărul iese la lumină și nu se conformează convenției burgheze, omul care îl spune va fi blamat. Pentru că încă există tabuuri. De asta alege Grant să dispară din viața lui Varian atunci când înțelege că acesta a ales-o pe Eileen și că în iubirea pentru ea se găsesc și respectabilitatea pe care o implică o căsnicie, și avantajele unei poziții sociale, și statutul de bărbat responsabil, și posibilitatea unei cariere. De asta Varian însuși alege să fie un altul. Pentru că formele discriminării sunt multiple. Pentru că, atunci când Grant va mărturisi autorităților academice adevărata lui origine, nu i se mai permite să predea la nicio universitate din Ivy League, deși el este același profesor, același bărbat ca înainte de a fi fost judecat pentru că a omis să spună că tatăl său e o persoană de culoare. Sau poate că nu. Așa cum Varian Fry, revenit din Franța, nu mai este același soț pe care îl știe Eileen, nu mai este același om de dinainte de a se reîntâlni cu el însuși și cu realitatea identității lui, dinainte de a trăi istoria fugii unor artiști evrei din Franța regimului de la Vichy. Nu mai este omul care înșală și se înșală, care caută justificări cu valoare de adevăr, care crede că se poate trăi oricum. E un bărbat care a văzut și a trăit alături de cei prigoniți, care a comis erori, a greșit, a ezitat, a înțeles valoarea sacrificiului, dar și pierderile implicate de acesta, a cunoscut îndoiala, a luat decizii și a riscat. Pentru că acum știe că orice viață e importantă. Chiar dacă nu știe exact ce va face cu propria viață.

Portofoliul fugii e un roman despre niște opere care nu au fost niciodată adunate, dar care ar fi putut fi. Niște opere care să ajute la salvarea unor oameni. E despre niște vieți și niște oameni care fug din calea unei istorii cumplite. E despre portofoliul identității care ne determină fugile și despre lupta împotriva fricii. E despre ceea ce s-a întâmplat și se cunoaște și despre ceea ce a existat, dar încă nu se cunoaște. Sau nu suficient.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!