Întrebarea la care sunt nevoit să răspund cel mai des în interviurile mele este unde și când am început să pictez. Prostească întrebare, după părerea mea, și fără esență. Mult mai interesant ar fi să fiu întrebat de ce am început să pictez. S-ar putea ca în acest caz să răspund. Nu mă întreabă însă nimeni. De zece ani continui să răspund cu banalități la banalități. (Aleksy)
Ochiul lui Aleksy, personajul principal din romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, scris de Tatiana Țîbuleac, avea darul de a prelua și reda imagini cu un impact vizual puternic. El este un foarte bun observator, de aceea găsește pictura ca formă de exprimare care îl ajută să surprindă realitatea pentru a transmite emoție. Încă din copilărie a învățat să se uite la mamă, la tată, la bunică, la Mika, sora lui. Toate imaginile pe care le-a strâns în el se revarsă prin pictură și devin metafore în încercarea de a le căuta rădăcinile în experiențele trăite direct. Și-a creat propriul muzeu al imaginilor vieții, prin care a sintetizat, prelucrat și transformat percepțiile vizuale în galeria unor picturi de mare poezie. Pe lângă scris, care este impus de psihiatru, terapia lui Aleksy este pictura, care vine din nevoia sa de a-și spune povestea altfel decât pe calea cuvântului, ce astfel se și adâncește. Nu mulți oameni știu să privească, nu pot fi în postura de observator, dar în vara petrecută alături de mama sa, el începe să vadă frumusețea ca și cum ar relua ceea ce i-a refuzat copilăria, contemplând atent detaliile naturii. El deschide ochii inocenți spre lumea care se reconstituie ulterior în tablourile sale, iar simțul artistic și ludic îl ajută să dea naștere propriei mame. Numai un ochi pictural precum cel al băiatului putea să construiască o asemenea frumusețe; în el nu o regăsește, dar o creează, fiind născută din suferință. Pe parcursul romanului, Aleksy creează cinci tablouri, o schiță neterminată și o instalație cu un turban pe care mama sa l-a purtat și astfel își recuperează părintele adunând frânturi de imagini.
Taina avortonilor de flori – Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Acesta este numele primului tablou pe care l-a pictat artistul. Într-o dimineață, mama și Aleksy privesc împreună răsăritul și își pun câte o dorință, exact cum i-a învățat bunica pe el, pe Mika și pe fiica ei. Ambii s-au oprit pe neașteptate, iar mama l-a luat de mână și au intrat împreună printre flori. Mama devine o vrăjitoare ce își ia prada, un muritor speriat, în altă lume, timpul închizându-se în spatele lor ca un fermoar invizibil. Ea l-a chemat în lanul de floarea-soarelui pentru a-i spune că este pe moarte, căci cancerul pe care îl are îi răpește bucăți din propriul trup. Floarea-soarelui devine pentru băiat cea care atenuează durerea, iar paradisul este întregit din amintirile care îi vor rămâne întipărite pe retină până la finalul vieții. Tablourile pe care le creează devin memoriile pe care le va lua cu el în cealaltă lume și vor alcătui realitatea pe care o va putea retrăi cu aceeași intensitate ca prima oară. Cei doi rămân culcați în lan și revin acasă atunci când începe să plouă, prinzându-se de mână ca și cum cordonul ombilical nu a fost tăiat niciodată și i-a ținut legați invizibil în permanență, ca două flori ce au aceeași rădăcină.
Biserica cu far violaceu – Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Acest tablou cuprinde mai multe bucăți de amintiri ale personajului. La înmormântarea prietenei celei mai bune, dar și a rivalei sale, Aneta, care i-a furat iubitul, bunica nu s-a îmbrăcat în negru, ci într-o rochie violet. Ea devine farul, stropul de culoare din biserică, ieșind în evidență printre ținutele negre purtate de restul oamenilor. Farul ar putea fi și lumina misterioasă ce se afla tot timpul în casa cu obloane verzi, iar mama îmbrăcată în rochie albă, lumânarea ce luminează o altă biserică, locuința lor din ultima vară. Mama și Aleksy își construiesc propriul sanctuar în acea casă și sunt purificați de viața pe care au avut-o până atunci. Pe drumul de întoarcere de la piață – o ieșire dorită de mamă -, băiatul aseamănă lanul de porumb cu flăcările, în aer răspândindu-se miros ca de tămâie. Încet-încet, sufletul lui învață să trăiască iubirea și se desparte de ură.
Într-o dimineață, tăcerea mamei l-a speriat și frica i s-a părut asemănătoare cu o ciupercă având rădăcini violete, care îi umpleau gura. În jur era doar floarea-soarelui, iar copiii din curtea bisericii nu mai alergau. Într-una din zile, când merg la plajă, mama lui se odihnește, creând din nisip propria lume pe care a trăit-o împreună cu fiul ei în sat. A construit castele, bisericile poloneze din copilărie, un sicriu pe care l-a împins cu un bețișor într-una dintre biserici, iar din piciorul unui crab mort i-a sculptat pe preotul satului și pe Aleksy. În loc de clopot, a potrivit o bucată de sticlă spartă care strălucea în razele soarelui și, privită din depărtare, devenea o lumânare ce se preschimba într-un far de o nuanță violet.
Valul cu miez de mamă – Ochii mamei erau scoici crescute în copaci
Pictura este compusă din momente esențiale din vara celor doi. Într-o seară, mama îl roagă pe Aleksy să îi pregătească o baie cu spumă, fiindcă în fiecare noapte de Revelion obișnuia să se relaxeze astfel. Băiatul o ajută să se dezbrace, vede cât de slabă este și, pentru prima oară, simte milă. O ia în brațe și o ajută să intre în cadă, iar ea alunecă în apă ca pe un tobogan, devenind ca o corabie de hârtie. Când vine să o vadă, o găsește plutind – ochii deschiși se colorau din ce în ce mai tare și el încearcă disperat să o trezească din starea de inconștiență. Aleksy, cel care și-ar fi dorit, cu puțin timp în urmă, să-și omoare mama, o roagă acum să nu moară imediat, fiindcă nu e momentul potrivit și trebuie să-și țină promisiunea. Toată apa de pe corpurile celor doi i-a înconjurat, transformându-se într-o insulă ce îi găzduia. După ce și-a revenit, mama a rămas la pieptul fiului ei ca un copil, iar el a iertat-o. Își ținea în brațe mama goală, mama cu cancer. Mama.
Ea și-a dorit să vadă marea și au închiriat o mașină pentru a merge la plajă. Alerga în cercuri, cu ochii semiînchiși, în urma ei rămânând doar două rânduri de palme ce semănau cu cele ale unui copil. A început să se îngroape pe jumătate în scoici și l-a rugat pe Aleksy să o ajute. Chiar dacă boala i s-ar fi agravat din cauza curentului puternic, el răstoarnă deasupra ei scoici și nisip ce se amestecau în palmele sale. Mama i se părea frumoasă și nu-și mai dorește să o schimbe – era ca un curcubeu multicolor pe moarte. Mama se bucură. Își întreabă fiul cum o să-și aducă aminte de ea, de ce îi va fi dor cel mai tare. De ochi își va aduce aminte. De ochii aceia verzi.
O ultimă dorință a mamei este să facă o a doua baie cu spumă. Aleksy rămâne constant după ușă și, timp de două ore, ascultă cântecele ei. Când a ajutat-o să iasă din cadă, a văzut că trupul ei este roz, de culoarea somonului. Cancerul nu afectează înfățișarea omului, ci stoarce ființa pe dinăuntru. Pe pieptul mamei zărește mușcăturile pe care i le-a lăsat de când era mic și îl alăpta. Urmele erau „pictura” în carne realizată de viitorul artist. Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut, i-a spus mama și i-a zâmbit.
Curcubeul muribund – Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Curcubeul devine mama, lumina care moare, dar verdele va rămâne în urma ei; obloanele verzi vopsite de ea, ochii ei verzi, mai colorați ca oricând. La un moment dat, Aleksy încearcă să-și imagineze cum ar fi fost viața dacă Mika nu murea. De fiecare dată când îi spunea Mika-rika-pika, ea râdea ca un curcubeu gâdilat la tălpi. Când mama îi vorbește de moarte, vrea să părăsească lumea trăind o ultimă vară alături de fiul pe care l-a respins atâția ani. Cât timp aceștia stau în hamacul făcut de Aleksy, ea îi povestește despre nunta bunicilor și între timp adoarme. Băiatul rămâne nemișcat și nu pleacă de lângă ea. Acesta este momentul în care se produce schimbarea de rol, iar Aleksy începe să aibă grijă de mama devenită acum copil. În zilele petrecute în sat, ea îi povestește despre toate experiențele din tinerețe și de când era el mic, iar fiul o lasă să vorbească, deși era conștient că unele dintre povești le inventa. Acesta este cel mai dureros lucru pe care îl simte – faptul că a fost nevoită să mintă că a trăit totul cu același entuziasm cu care vorbea acum. Din curcubeul ce părea să se ivească din istorisiri, mama a rămas, în colțul camerei, tristă, precum o lumânare în întuneric lăsată să ardă până când se va stinge.
Festinul unui diavol și al unei femei chele – Ochii mamei plângeau înăuntru
În tablou, mama are ochi în loc de inimă, iar artistul, coarne și trup de melc. În plimbările lui Aleksy cu bicicleta, în loc de florile de mac, apar melcii. Se apropie de ei, iar aceștia încep să soarbă apa cu zahăr pe care le-o oferă. Vietățile gelatinoase se urcă pe corpul lui și îl încercuiesc, încoronându-l împăratul melcilor. Având grijă de mamă, ea devine melcul lui, pe care nu îl vrea mort. Vara a fost ca un festin unic, care l-a îmblânzit pe Aleksy prin inocența mamei redevenite copil. Momentul venirii la casa din nordul Franței, primul mic dejun servit acolo – popcorn-ul făcut din porumbul din găleata roșie și berea – este încă învăluit în mister. Totuși, e începutul timpului lor de vară, când el încă vrea să-și ucidă mama ca un demon, iar aceasta mai are podoaba de păr auriu. Finalul festinului este momentul când mama devine cheală și seamănă cu Mika bătrână, cu bunica tânără. Astfel, este cuprins începutul și sfârșitul verii și al vieții, trecerea de la distrugere la refacerea întregului. Diavolul își dezbracă haina și o va îmbrățișa pe femeia pe care ajunge să o protejeze. Este sugerată și inocența copilăriei, fiindcă mama devine ca un copil de care fiul trebuie să aibă grijă. Ea își cere iertare că în tot acest timp l-a făcut să sufere, l-a respins încontinuu și îi oferă dragostea pe care și-a dorit-o băiatul mereu.
Moarte cu mere și nuci – Ochii mamei erau muguri în așteptare
Este titlul primei schițe pe care a făcut-o artistul la orele de terapie prin artă și prima izbucnire emoțională în formă artistică. Din această cauză, i-a fost interzis să mai participe la cursurile de pictură – desenul era prea violent.
Toamna merele se coc, iar cele coapte sunt preferatele lui Aleksy și singurele care îl ademenesc să vină la masă cu ocazia zilei de naștere a mamei. Într-o noapte, el visează că o găsește moartă din nou, iar lângă trup se află Moira, soția sa. Din degetele Moirei picura sânge, care plutea în cercuri pentru câteva clipe și apoi se preschimba în maci. Nu întâmplător, fața de masă pe care mâncau avea imprimate flori de maci. Aleksy alerga spre mama lui, dar picioarele îi deveniseră niște roți susținute de melci cu cochilii din coajă de nucă. Visul se îmbină cu realitatea, fiindcă Moira și artistul au fost implicați într-un accident în care ea a murit, iar el a rămas în scaun cu rotile.
Mama s-a stins la mijlocul lunii septembrie. Era așezată în hamac, iar băiatul i-a adus mere, pe care le-au mâncat împreună. În spatele grădinii găsise un nuc din care a luat fructele ca în copilărie, când bunica îi trimitea pe cei doi frați să le culeagă și apoi să le curețe. În acea ultimă zi au vorbit fără ca fiul să îi spună esențialul, acela că o iertase. S-au despărțit fără să îi spună acele cuvinte. Vântul s-a pornit, Aleksy a mers în casă să îi aducă o pătură, dar când s-a întors, mama se legăna în hamac ca o crisalidă ce urma să devină fluture. Moartea mamei este ca un zbor, o plutire. Fluturele pe care îl ajută la un moment dat băiatul să se nască este mama care reînvie prin picturile lui. Se identifică frecvent cu elemente din natură, cele mai importante fiind mama-fluture și el-melcul.
Turbanul mamei
Acesta este un tablou pe care artistul nu îl pictează, dar îl construiește, este smuls din viață, o păstrează vie pe mamă. Nuanțele de roșu, oranj și galben devin un ecou al florii-soarelui. Mama și-a confecționat turbanul dintr-o fâșie de in și îl purta în plimbările pe care le făceau împreună. Nuanțele verii topindu-se în toamnă îi puneau în evidență ochii. Aleksy l-a rugat pe agentul său, Sacha, să îl înrămeze și să-l agațe pe peretele din dormitor. Turbanul rămâne pe pământ, la fel ca veioza în formă de lalea cumpărată de la unul dintre târgurile din sat, toate rochiile sunt împăturite și păstrate în sertarul de sus al dulapului. Toate aceste bucăți de amintiri concentrează vara petrecută împreună, vara în care ochii mamei străluceau. Aceștia îl însoțesc pe artist oriunde, el e convins că i-a surprins privirea de mai multe ori prin încăpere. Ochii s-au uitat și la unul dintre tablourile sale, au sclipit mai intens pentru câteva secunde și au plutit mai departe. În cer se află mama, la steaua ei, cea din capătul cozii Ursei-mici. Aleksy găsise un certificat care dovedea că steaua mamei se numea Wiosna, care înseamnă primăvară, și că era cumpărată de Pavel, un polonez care murise pe un șantier de construcții și pe care mama l-a iubit enorm. Toate cântecele în polonă le știa de la el și, la fel ca fiul ei, avea ochii albaștri. Pavel este tatăl lui Aleksy, care i-a oferit mamei o casă în cer – cea mai strălucitoare dintre toate. La fel de intens îi străluceau și ochii ce urmăresc cu un zâmbet toată frumusețea verii de pe pânza fiului ei.
Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute în copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare
- Tatiana ȚÎBULEAC este invitata noastră, alături de Kapka KASSABOVA, autoarea volumului FRONTIERA, la ÎNTÂLNIREA ALECART la FILIT duminică, 27 octombrie, ora 11. Programul complet al ÎNTÂLNIRILOR ALECART la FILIT, AICI.
*Teodora GIUGULA, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
