Portretul unui alecartian în tinerețe. Tudor Berbinschi*

Am avut tot timpul impresia că revistele din mediul preuniversitar sunt doar un pretext pentru a cosmetiza o imagine. Născute fie din constrângerea lui trebuie, fie din orgoliu, în paginile lor se întâmplă același fenomen ca în publicitate: se livrează un produs. Într-o manieră mai mult sau mai puțin convingătoare, într-un stil mai mult sau mai puțin atractiv, în termeni deșănțat laudativi sau dulci poetici până la strepezirea dinților. Produsul este elevul și extraordinarul lui talent într-un anumit domeniu. Elevul performant, sensibil, implicat, elevul-cititor, elevul la superlativ. Elev care întotdeauna este produsul unuia sau al mai multor profesori, al școlii „care l-a format”, al sistemului pe care îl reprezintă și care astfel este validat. Elevi scriind despre alți elevi, elevi vorbind despre profesorii lor, elevi consemnând despre experiențele din școală sau despre altele, dar generate de acestea. Nu am întâlnit (și dacă lucrurile stau altfel îmi asum ignoranța) niciun profesor care să găsească nu timp, ci disponibilitate să vorbească despre elevul neolimpic, despre elevul „comun”, devenit însă atipic nu prin performanța cuantificabilă în note, în premii la olimpiadă sau în impactul mediatic al prestației sale. Elevul care face bine și solid ceea ce face, elevul care a devenit partener de dialog, ale cărui preocupări din afara școlii se răsfrâng vizibil și în interiorul acesteia, elevul care își asumă condiția de discipol, dar se desparte parțial de relația de subordonare pe care o implică, elevul care nu este în primul rând imaginea unui profesor.

„În Tudor  Berbinschi văd toți elevii pe care i-am întâlnit și care și-au căutat un drum doar al lor în sistem, fără a încerca să demonstreze ostentativ că sunt cei mai buni. Chiar dacă sunt foarte buni. Și, în același timp, pentru că refuzând ideea de performanță în sensul comun al termenului, au făcut performanță.”

Cu un astfel de elev vă dau întâlnire astăzi. De fapt, ca cititori ai revistei și ai blogului Alecart, ca participanți la „Întâlnirile Alecart” l-ați întâlnit. Poate nu ați știut cine este. Sau cum este. Sau cum de este așa. Sau de ce am așteptat pentru a scrie despre el. Răspunsul este simplu și contradictoriu în același timp. Pentru că în Tudor văd toți elevii pe care i-am întâlnit și care și-au căutat un drum doar al lor în sistem, fără a încerca să demonstreze ostentativ că sunt cei mai buni. Chiar dacă sunt foarte buni. Și, în același timp, pentru că refuzând ideea de performanță în sensul comun al termenului, au făcut performanță. Știe informatică, matematică, fizică sau chimie. Știe engleză și se descurcă la germană. Se odihnește în literatură, neratând niciun autor canonic (din spirit de frondă, dar și din comoditate, căci a învățat că e mult mai ușor să-ți dai întâlnire direct cu un autor sau cu un personaj, decât să cauți bezmetic informații despre ei). E un cinefil pasionat, un ochi critic îndreptat nu doar în afară, ci mai ales înăuntru (poate prea mult înăuntru), un căutător de idee, o prezență discretă, dar, în același timp, un idealist. Niciodată mulțumit. Nici de sine, nici de ceilalți.

„Tudor nu vrea să fie altceva decât ceea ce este. O prezență foarte vizibilă în spațiul de confort pe care și l-a creat și care, în termeni concreți înseamnă bun-simț, inteligență vie, repulsie față de mimetism și convenționalism, o formă personală de a-și exprima sensibilitatea și cultura.”

L-a citit pe Bolaño (și a recenzat Detectivii sălbatici și 2666), a citit și a scris despre Solenoidul lui Mircea Cărtărescu chiar în perioada tezelor, l-a disecat și digerat până la ultimul rând pe Gheorghi Gospodinov în Un roman natural, s-a întâlnit cu Nabokov și cu Lolita. Îi plac și Pleșu și Liiceanu (n-am apucat să-l întreb care mai mult, dar o voi face la următoarea întâlnire). Și a văzut Decalogul în regia lui Krzysztof Kieślowski și filmele lui Kim Ki-duk  și Când se lasă seara peste București sau Metabolism al lui Corneliu Porumboiu și expoziții de grafică și de pictură. Și ascultă muzică bună. Și nu ratează nicio petrecere. Și nu e nimic imposibil pentru el atunci când e în fața calculatorului. Și alege cele mai frumoase soluții la cele mai dificile probleme. Și are capacitatea de a te lăsa perplex. Și Alecartul e al lui în aceeași măsură în care e și al nostru. Pentru că din momentul în care a devenit redactor „Alecart” și apoi redactor-șef nu a fost nicio activitate care să nu poarte amprenta lui. Vizibilă, deși el nu e mereu vizibil. Nu e, pentru că nu l-a interesat să pozeze, să iasă în față. Pentru că munca de echipă (chiar și atunci când era doar munca lui) e mult mai importantă decât orice umbră de orgoliu personal. Pentru că atunci când a vorbit la FILIT a tremurat atât de tare (nu fiindcă nu își găsea cuvintele sau fiindcă prezența autorului l-ar fi inhibat), încât am înțeles că Tudor nu vrea să fie altceva decât ceea ce este. O prezență foarte vizibilă în spațiul de confort pe care și l-a creat și care, în termeni concreți înseamnă bun-simț, inteligență vie, repulsie față de mimetism și convenționalism, o formă personală de a-și exprima sensibilitatea și cultura.

„Tudor Berbinschi este până una alta redactorul-șef de la care nu am vrea să ne luăm niciodată rămas bun, dar știm că o vom face pentru a ne reîntâlni cu același Tudor care își continuă drumul gândind drept și scriind bine. Pentru că e gândul și cuvântul lui. Doar ale lui.”         

Aș paria că prea puțini dintre maturii printre care va păși în curând au lecturile, educația și discernământul lui, tăioasa voluptate a ideii de la care e dificil să-l faci să abdice, acuratețea intuiției și încăpățânarea. Toate, arme prea puțin folositoare în viața de zi cu zi, dar achiziții pe care nu i le poate lua nimeni și care au venit din lipsa lui de aderență față de ceea ce i-a oferit sistemul, din respingerea formelor goale sau prea populare de succes școlar, din opțiunea pentru a se forma în interiorul unui proiect. Proiectul interior se numește un adolescent avid de a ști, nu de a demonstra, de a se forma, nu de a mima. Proiectul exterior pe care s-a mulat cel interior am avut norocul de a fi Alecart. Iar întâlnirea dintre Alecart și Tudor Berbinschi a însemnat ceva ce depășește posibilitatea multora de a înțelege, și anume că există și elevi cu o personalitate puternică, elevi în care modelezi în piatră și nu în lut, cu care te confrunți, nu te întâlnești. Elevi care nu sunt produsul unui profesor, al unei școli, al unui sistem, ci al minții lor permanent vii, sclipitoare, al voinței de a fi întregi, compleți, în devenire și nu captivii unui premiu care trebuie mereu confirmat. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei care nu au înțeles (nu au putut sau nu au vrut) că Alecart nu e produsul unor profesori, ci al acestor elevi despre care niciun profesor nu a știut să scrie până acum. Nu la capătul lor se află Tudor. Ca el sunt mulți care așteaptă să fie descoperiți, dar Tudor Berbinschi este până una alta redactorul-șef de la care nu am vrea să ne luăm niciodată rămas bun, dar știm că o vom face pentru a ne reîntâlni cu același Tudor care își continuă drumul gândind drept și scriind bine. Pentru că e gândul și cuvântul lui. Doar ale lui.

*Articolul a apărut în numărul 18 al revistei „Alecart”, când Tudor preda stafeta unei noi generații de alecartieni.. Din păcate, astăzi Tudor nu mai e printre noi. Ne vor lipsi inițiativa, sfaturile și exigența lui care ne-au făcut să nu ne mulțumim cu puțin.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!