Portugalia & alte poveșți: Óbidos, Alcobaça, Nazaré, Batalha, Fátima, Cascais, Sintra. (II)

Dragostea s-a instaurat treptat odată cu descoperirea altor spații și acestea chiar nu ar trebui ratate. Voi vorbi despre ele în ordinea cronologică a descoperirii lor, a trăirii pentru puțin timp în intimitatea pe care o presupun, fiindcă ele oferă, fiecare în parte, alte fațete ce fac din Portugalia o țară uluitoare.

Când cerul coboară sau Fátima

A fost mai întâi excursia la Fátima pe care mi-am dorit-o fiindcă auzisem atât de multe despre acest loc și despre viziunile celor trei copii păstori de aici (de la prima anul acesta s-au împlinit 100 de ani). Fátima e un loc de pelerinaj și rugăciune nu doar pentru catolici, ci pentru peregrini din întreaga lume. Fără măreția Vaticanului (de care amintește prin construcție), nu a fost deloc atât de aglomerată cum mă așteptam. Impresionează prin spațiile largi și sobrietatea din interior, prin sentimentul că într-adevăr poți simți grația lui Dumnezeu. Tăcerea sau murmurul rugăciunilor sunt diferite de cele din alte catedrale în care am intrat în Lisabona. Pentru că aici nimeni nu vine să viziteze, ci să se roage. Mi-a amintit prin starea pe care o impune de atmosfera mănăstirilor noastre ortodoxe. Și ce mi-a mai plăcut a fost minimalizarea spațiilor dedicate „amintirilor” și obiectelor sacre. Totul bine gândit, pragmatic – un magazin specializat la o distanță onorabilă de catedrală. Curtea e dominată de imensa cruce de marmură albă și de Iisus răstignit – trupul e fusiform, iar fața contorsionată de durere. O imagine cutremurătoare, vie, care ți se întipărește pe retină. Mărimea colosală îi accentuează, în spațiul larg, tocmai latura umană și pare ușor pierdut/uitat, căci toate privirile se îndreaptă către porticurile și silueta albă, suplă a catedralei.

Dar până la Fátima au fost Óbidos, cetatea medievală de o rară frumusețe, Alcobaça, Nazaré, Batalha. Despre fiecare se poate scrie o poveste. Prima oprire a fost la Óbidos, unde am rătăcit pe străduțele de piatră, printre case viu colorate și taverne în fața cărora îți făceau cu ochiul eșarfe și rochii atent lucrate, butelci cu limonadă, sticle dolofane cu vin de Porto, alune învelite în miere, munți de portocale și, mai ales, localnicii care te îndemnau să servești Ginja – un lichior de cireșe, specific zonei, foarte dulce și puțin tare, cu o aromă puternică, servit în cănițe un pic mai mari decât un degetar făcute din ciocolată. M-am simțit ca Alice în Țara Minunilor printre tufișurile ample cu flori ce se revărsau la tot pasul, printre arome și în zarva ce amintea de târgurile medievale în care totul e în mișcare, viu, puternic, contrastant. Case albe cu brâie albastre sau roșii, case vopsite în ocru, în galben te întâmpinau de pe o parte și de alta a străduțelor care se deschideau la tot pasul pentru a se închide imediat. De pe zidurile de apărare puteai privi în zare sau să-ți întorci chipul descoperind o altă perspectivă asupra furnicarului din interiorul orășelului. A spune că e pitoresc e prea puțin și fără a surprinde atmosfera, vibrația acestui spațiu, amestecul de sunete și culori.

O poveste medievală de iubire

După acest vertij, următoarea oprire a fost la Mănăstirea Alcobaça; citisem romanul lui Radu Paraschivescu (Cu inima smulsă din piept), înainte de întâlnirea de la FILIT 2016 cu autorul și știam destule despre zguduitoarea poveste de iubire dintre Pedro I și frumoasa Inês de Castro ale căror morminte se află aici. Nici ghida noastră nu uitase să amintească de acești Romeo și Julieta ai Portugaliei (chiar în acești termeni), dar nimic nu mă pregătise pentru somptuozitatea catedralei și nici pentru frumoasele morminte ale celor doi nefericiți îndrăgostiți. Am crezut că măcar în moarte vor sta unul lângă celălalt, dar nu, fiecare avea propriul loc, de o parte și de alta a altarului, despărțiți acum nu de Constanca de Castilla și nici de tatăl lui Pedro, Alfonso al IV-lea, și de ucigașii tocmiți de el, ci de rigorile medievale de la curte. Ambele morminte sunt din piatră bogat sculptată, dar care poartă urmele vandalizărilor armatei napoleoniene și reprezintă cele mai mari sculpturi în marmură din Portugalia secolului al XIV-lea. Sunt absolut impresionante amândouă, chiar dacă cel al lui Pedro este mult mai fastuos lucrat și împodobit. Fiind prima catedrală gotică din țară, Alcobaça e de o taciturnă zveltețe care însă îi accentuează robustețea. Solemnitatea interiorului este dată de simplitatea liniilor și a arcadelor. E o frumusețe pură, complet autosuficientă, care nu are nevoie de arabescuri, căci grandoarea construcției se impune de la sine prin puritatea liniilor.

Batalha și Nazaré sau Din valuri s-a-ntrupat o lume

De altă factură e Mănăstirea Batalha, aflată la doar câțiva zeci de kilometri distanță și înălțată în cinstea victoriei (nesperate) a regelui João I împotriva spaniolilor. De departe pare o dantelărie ce e pe cale să atingă cerul, de aproape e atât de impresionantă prin frumusețea lucrăturii, încât te lasă fără cuvinte. Nu puțini sunt cei care afirmă că e cel mai frumos monument portughez. Nu știu dacă e așa, dar e imposibil să te sustragi fascinației pe care o degajă. Bogat ornamentată, plină de lumină, cu arcade largi, multiple, îți lasă impresia că omul e atotputernic. Nici în fața Agiei Sofia nu am trăit sentimentul copleșitor că omul e în același timp foarte mic și foarte, foarte mare prin ceea ce reușește să dureze.

Între cele două, am oprit pentru un timp la Nazaré, despre care citisem că fusese un sat de pescari. De data aceasta nu aveam niciun fel de așteptări. Un fost sat de pescari nu putea fi decât o localitate micuță, probabil destul de sălbatică, prăjindu-se la soare și așteptând revărsarea și apoi retragerea apelor, unde femeile nu mai îmbrăcau haine negre (tot ghida ne spusese despre negrul purtat de femei dintotdeauna pentru că oceanul le răpea fie soțul, fie băieții, fie vreo rudă îndepărtată și greu găseai familie care să nu-și jelească morții), dar păstrau încă ceva din viața austeră de odinioară. Nimic din toate acestea. O faleză scăldată în lumină, bărci viu colorate, cu burțile vopsite în galben, verde și albastru, cu locuri în care peștele se usca la soare, cu dealuri stâncoase, dar blânde la orizont. Și apoi o cochetă stațiune albă și plină de flori, modernă, un mic oraș care nu mai a sat de pescari nu semăna. Și aici pante abrupte, străduțe șerpuitoare, mută liniște. Explicația: Nazaré-ul se transformase în special după ce un surfer american intrase aici în Cartea Recordurilor în 2011, prinzând un val uriaș. A devenit deci rapid o stațiune renumită, căutată pentru plajele și valurile sale.

Când oceanul îți linge tălpile

Și dacă tot am ajuns la plajă, nu trebuie ratată o zi la Cascais. În aproximativ 40 de minute trenul te lasă din Cais de Sodré în această stațiune atât de căutată vara de către portughezi, căci străinii preferă Estorilul, mai bine promovat în agențiile de turism probabil pentru că apa Atlanticului e ușor mai caldă aici (pe bune, chiar dacă între cele două nu e decât o plimbare în pas lejer de 20 de minute!) și fiindcă există un cazino care sigur face cu ochiul multora. Era cât pe ce să renunțăm la Cascais fiindcă în dimineața aleasă în Lisabona ploua ușor, iar Iphone-ul ne avertizase că nu vom prinde mai mult de 24 de grade la prânz. Iar Horia voia plajă și valuri – greu de crezut în condițiile date. Până la urmă, ne-am petrecut ziua pe malul oceanului și pe faleza care leagă cele două stațiuni. Nu am regretat niciun moment. Cascais are clădiri de o delicată frumusețe, e aerisit, cu străzi largi, în care albul, griul și nisipiul domină, iar stâncile colțuroase lasă loc unor fâșii de plajă cu nisip extrem de fin. Dacă pe Costa Brava am fost agasată de aglomerație, de hotelurile foarte apropiate unul de altul și fără nimic special în arhitectura lor strict funcțională, de prosoapele colorate care se vindeau la tot pasul, aici (poate și din cauza temperaturii neprietenoase pentru plajă) am petrecut o zi relaxantă. Mi-a plăcut calmul locului, impresia că nu dorința de a câștiga din turism domină, ci aceeași atenție acordată detaliilor și proporțiilor. Nimic kitsch, sălbăticia locurilor fusese doar ușor domolită de localnici. Eleganță și bun gust, fără nevoia de a etala cu orice preț nimic. Și da, apa oceanului e cu adevărat tăioasă, singurul element neprietenos de aici (dar asta nu îi împiedică chiar pe toți să încerce să intre măcar până la brâu, dacă nu chiar să înoate curajos).

Sintra, o țară în miniatură

Penultima zi a sejurului am lăsat-o pentru Sintra. A fost bijuteria care a întregit o imagine care s-a rotunjit treptat în cele șapte zile, făcând trecerea de la impresii contradictorii la sentimentul că în mod cert Portugalia a fost una dintre cele mai inspirate alegeri. Căci, dacă totul ar fi doar lapte și miere, o călătorie s-ar epuiza imediat ce a fost încheiată și probabil ar reverbera cam tot atât cât o carte citită în grabă în tren. Voi spune de la început că nu e nicio legătură între Sinaia noastră și Sintra, asta pentru a spulbera o altă opinie vehiculată (prea) des pe site-urile românești. Ce bine ar fi fost să fie! Sunt gata să admit că există nenumărate locuri excepționale în România (printre care și Sinaia, desigur), dar nu pot înțelege nevoia aceasta continuă de a compara, de a asocia, de a demonstra că și noi… Îmi place Sinaia și mi-a plăcut Sintra. Punct. Munte, verdeață, răcoare, clădiri și castele extraordinare. Un sfat: nu vă aruncați la tururile organizate, indiferent cât de tentante ar părea sau cât ar încerca localnicii să vă convingă de imposibilitatea de a străbate la pas stațiunea. E adevărat că există un inconvenient major (și aici, nu doar în Lisabona): absența unor hărți detaliate care să permită accesul ușor către principalele atracții turistice. Dar nici de rătăcit nu se poate nimeni rătăci, chiar dacă, spre seară ne-am învârtit de vreo trei ori pe aceleași străduțe până am reușit se redescoperim gara. Când am întrebat pe cineva cum putem ajunge la Castillo de los Moros (Castelul maurilor) am fost priviți ca niște extratereștri. Urcând la întâmplare pe niște străduțe către zidurile lui de piatră gri care se vedeau din orice punct al orașului, iarăși am încercat și am fost întâmpinați cu un zâmbet sceptic. Am ajuns singuri pe cărărui în care vegetația bogată crea impresia pe alocuri de junglă tropicală. De acolo a fost ușor să ne orientăm către Palacio da Pena, cu silueta lui grațioasă și roșul provocator alăturat galbenului pe care le etalează de departe.

Cum ni se spusese că cel mai interesant e Palacio de Regaleira (și chiar așa a fost), am pornit și către acesta, când coborând pe străduțe aglomerate, când urcând pe altele șerpuitoare, mai abandonându-ne aleilor unor parcuri, mai încercând să surprindem în instantanee ceva din atmosfera locului. Oriunde ai fi privit, aceeași armonie corelată cu măreția altor timpuri, cu grija la detalii, cu respectul față de vechi și nou. E o țară în miniatură Sintra și cred că poți petrece doar aici un sejur fără a te plictisi vreun moment.

Nu știu acum ce mi-a plăcut cel mai mult în aceste șapte zile, dar pot spune rapid tot ceea ce m-a contrariat, nu mi-a plăcut sau mi-a lăsat un gust ușor amar. Nu sunt multe astfel de lucruri (deși amprenta lor rămâne) și îmi place să cred că ele au potențat tot ceea ce am descoperit în Lisabona și în împrejurimi. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș scăpa de neliniște, dar probabil m-aș bucura mai tihnit de frumusețea locurilor. Dar o bucurie tihnită e oare cu adevărat bucurie? Experiența lusitană rămâne prin adâncime o poveste care, chiar și în cazul în care nu va fi reluată, va naște cu siguranță alte povești.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.