Portugalia: de la poveștile altora spre propria poveste. Lisabona (I)

M-am gândit adeseori că după orice călătorie rămâi cu același gust pe care ți-l oferă parcurgerea unui roman. N-am spus poezie și nici proză pentru că romanul, simplificat spus, mai mult decât orice alt tip de scriitură, implică o opțiune: povestea în sine sau stilul. Rareori proporția celor două este identică și deci, oricât ai vrea, de cele mai multe ori înclini balanța către una dintre ele. Rămânând în acești termeni, cât timp am stat în Lisabona, am avut senzația că parcurg un roman care își lasă puternic amprenta prin stil. Nu era un gând asumat, ci o stare imposibil de tradus în cuvinte. Spre sfârșitul sejurului, lucrurile s-au schimbat odată cu nostalgia de a părăsi spațiul lusitan. Nu Lisabona, ci ceea ce am descoperit pornind din miezul ei (cartierele vechi – Lisabona city-break-urilor) către zonele mai puțin turistice și, în special, către atracțiile din afara capitalei. Eram deja într-o poveste și ca orice poveste și aceasta te leagă de ea cu fire nevăzute, trainice, generatoare de imagini, asocieri, frumusețe pe care o iei cu tine, amintiri. Acum, că am parcurs până la capăt călătoria, pot spune că povestea și stilul merg mână în mână în această experiență de șapte zile în capitala și în împrejurimile unui fost mare imperiu care, la rândul său, a scris istorie și a fost parte din ea. Călătoria aceasta a avut, poate mai mult decât altele, adâncime și a stat de la început până la sfârșit sub auspiciile neașteptatului, ale contradicțiilor, ale unei realități care anulează orice așteptare.

Nu am așteptat să trăiesc povestea întâlnirii mele cu Lisabona, ci, de data aceasta, povestea preexista și era mult prea puternică.

Am plecat în Lisabona cu așteptări enorme. Mi-am dorit de mult timp să ajung aici. Era în primul rând Lisabona (și țara) lui Saramago. Un spațiu care a generat acest tip de scriitură nu putea decât să stea sub semnul superlativului sau să te respingă definitiv. Saramago îți place sau nu, în cazul lui nu există jumătăți de măsură, nu cred că un roman e superior altuia pentru că toate impun un stil care ascunde povestea unei lumi. Ambele fascinante. Apoi, erau dragostea și cuvintele unei prietene dragi, Izabela, arhitectă în Elveția, care spunea că nu ar ezita niciun moment să se mute în Lisabona, în care a studiat un timp și care a învățat portugheza fără niciun efort. Corelate, erau impresiile lui Anais: pe străduțele din Bairo Alto, printre nuanțele de galben, ocru, albastru și cărămiziu, în soarele lusitan ai senzația că timpul se întinde leneș în volute. Și mai era stranietatea dureroasă a fado-ului și o limbă despre care învățasem că seamănă mult cu a noastră. Era așadar o poveste. Și povestea exista cu mult înainte de hotărârea de a vizita Lisabona. Nu am așteptat să trăiesc povestea întâlnirii mele cu Lisabona, ci, de data aceasta, povestea preexista și era mult prea puternică. Și, ca de cele mai multe ori în viață, povestea s-a dovedit diferită de realitate. Totuși, la sfârșitul acestei experiențe, am reușit să am propria poveste în care Lisabona adevărată, atât cât am putut descoperi din ea, s-a așezat deasupra celeilalte, ștergându-i contururile.

Între starea de alertă și fascinația unui spațiu tip vitraliu

O tânără negresă coboară din autobuzul în care ne aflam și eșarfa îi alunecă. O bătaie în geam cu speranța că aceasta o va face atentă și își va recupera obiectul pierdut. Mâna ei se îndreaptă speriată spre geantă, privirea îi devine crispată, neliniștea o cuprinde brusc. Apoi înțelege. Autobuzul își continuă greoi drumul, liniștea revenită pe chipul ei se pierde definitiv în spatele nostru. Un instantaneu. Semnificativ pentru starea de insecuritate pe care am trăit-o tot timpul. Nu am luat în seamă imaginile care străjuiau fiecare mijloc de transport în comun și care avertizau asupra posibilității de a fi tâlhărit așa cum nu am luat în seamă nici cuvintele șoferului care ne ducea spre apartamentul închiriat și care ne vorbea despre diminuarea criminalității în timpul nopții pe străduțele din Lisabona. Dar am trăit noi o astfel de experiență în chiar prima zi petrecută aici. Când rămâi fără o parte din acte și bani, vraja care te învăluie sub impactul cu necunoscutul oricărui oraș la începutul descoperirii lui se spulberă definitiv. Nu e deci un spațiu al iluziilor, ci al unei realități dure. Pe forurile românești cu impresii despre Lisabona nu am citit decât lucruri agreabile. Părea un spațiu prietenos, în care totul se scurge calm, invitându-te la plimbări lungi și domoale, cu oameni binevoitori și prețuri mici (aspect deloc de neglijat pentru orice român și care, probabil, anulează orice alte posibile fațete ale realității).

Culori șerpuitoare, stil maur și modernitate extremă

Am descoperit în primele zile un oraș extrem de aglomerat, în care transportul la suprafață e o sursă inepuizabilă de stres, căci stațiile de autobuz nu pot fi decât rareori zărite printre atâția călători înghesuiți unul în altul și șoferii nu opresc dacă cineva nu dorește să coboare (hai, numără stațiile dacă poți!). Am auzit sonoritățile unei limbi care nu pare deloc prietenoasă, departe de incantațiile atât de muzicale ale fado-ului. O limbă cu multe vocale închise și consoane guturale care m-a făcut să iubesc și mai mult spaniola atât de dulce pe care o poți vorbi fără probleme și care a făcut ca Barcelona și Madridul să ne pară acasă. Cât despre engleză ca limbă internațională, da, normal, dacă găsești un vorbitor nu e nicio problemă. În cartierele cu potențial turistic te ajută cu drag, dar cu cât te îndepărtezi de ele, cu atât mai dificil îți va fi, căci nu am văzut foarte mulți tineri. Portugalia pare o țară cu o populație de vârstă medie, mai degrabă spre îmbătrânire și care nu vorbește aproape deloc engleza. Și nu în cele din urmă, acomodarea e dificilă pentru că de prea puține ori știi ceea ce ai în fața ochilor. Clădiri, monumente, statui, parcuri, muzee, toate au doar inscripții în portugheză sau nu au deloc. Și e păcat pentru că Lisabona chiar este un oraș minunat. Nu e cu adevărat plăcut să colinzi străduțele din Alfama sau Bairo Alto, dar e minunat să le privești cum șerpuiesc în sus și în jos, cum cotesc brusc la dreapta ori la stânga pentru a se deschide din nou către o panoramă care îți taie respirația. Nu am întâlnit nicăieri imagini atât de pitorești. Admirasem culorile clădirilor din cartierul vechi al Pragăi, dar nu m-am așteptat să le găsesc înmiit aici. Fațetele clădirilor acoperite în azulejos alternează cu cele vopsite în culori vii, de la albastru la cărămiziu, de la verde până la portocaliu și galben, iar acoperișurile din țiglă pe care le poți admira de pe zidurile castelului São Jorge sau din orice elevator îți taie respirația. Aici rufele întinse la uscat se zvântă privind de sus souvenir-uri dintre cele mai diverse, iar măsuțele la care poți servi bere sau gusta meniuri tradiționale te întâmpină la tot pasul. Doar în Istanbul am mai văzut aceeași pasiune pentru ceramică și dacă regret ceva este că am trecut pe lângă Museu Nacional do Azulejo fără a intra. Seduși de mulțimea de străduțe șerpuitoare, de sobrietatea celei mai vechi biserici din oraș (Sé de Lisboa – Catedrala Santa Maria Maior de Lisboa), cuceriți de zidurile și grădinile castelului maur São Jose care îți oferă o priveliște de neegalat asupra orașului, prinși în forfota din Praça do Comércio și de înălțimea impozantă a arcurilor ce susțin Porta Augusta l-am ratat.

Dar cu ceramica portugheză (și cu cea otomană și cu cea din Orientul îndepărtat!) ne-am reîntâlnit câteva zile mai târziu în unul dintre cele mai bine gândite și mai frumoase muzee în care am intrat: Museu Calouste Gulbenkian, unde am călătorit prin aproape 5000 de ani de istorie a umanității și am descoperit uimitoarea colecție particulară a acestui iubitor de artă îmbogățit din petrol care a făcut statului portughez cel mai prețios dar ca formă a recunoștinței sale. Muzeul e situat într-un parc extrem de frumos, în care familii cu copii mici, tineri sau turiști vin și se bucură de verdeață, de susurul pârâiașelor, de marmura cioplită în forme asimetrice, de umbra deasă a palmierilor. De altfel, sunt foarte multe parcuri în Lisabona și zone înverzite. Cel mai mult mi-a plăcut cel din Praça do Marquês de Pombal (Eduardo VII), din capătul de sus al căruia vezi o parte a orașului ca în palmă și apa fluviului Tejo luminând tihnit în depărtare. Ai senzația că lumea e la picioarele tale și că în atâta verde nimic nu te poate atinge. Liniile verticale ale parcului diferă de aparenta sălbăticie a celorlalte și vorbesc despre ordinea pe care vestitul om de stat portughez a instaurat-o după cumplitul cutremur care a lovit orașul în 1755. De altfel, statuia sa domină piața, iar leul pe care stă e un simbol al puterii. Măreția vechiului imperiu e vizibilă în toate statuile orașului. E în ele o sobrietate și o forță dominatoare care impune respect. Nimic nu e prea mult, totul e în deplină armonie pe străzile orașului. Sunt convinsă că e în spiritul portughez acest instinct al proporțiilor, acest echilibru între etalarea puterii și plăcerea arabescurilor în piatră, între gotic și baroc. Și dacă tot suntem la capitolul parcuri, în celălalt capăt al orașului se află Parque Das Nasçoes în care a fost amenajat Oceanario (unul dintre cele mai mari și mai moderne din Europa, de care localnicii sunt foarte mândri) și peste care tronează Turnul Vasco da Gama și în spate podul suspendat, de o mare frumusețe, cu același nume (cel mai lung din Europa), numit astfel la împlinirea a 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a căii maritime dintre continentul nostru și India. Deși ni s-a spus că nu este la fel de celebru ca Ponte 25 de Abril (roșu, comparat cu Golden Gate din San Francisco), mie mi-a plăcut mult. Pare un fir de lână întins de pe un mosor și perfect integrat în peisaj, cu irizări alb-argintii și mănunchiuri de susținere de o mare eleganță. Această zonă a Lisabonei oferă o imagine diferită de cea din cartierele vechi: un oraș modern, în care piatra, sticla și texturile se îmbină echilibrat, în care hoteluri ultramoderne se înalță peste tot.

Cu privirea ațintită spre Lumea Nouă

La polul opus, în Belém, te întâmpină istoria cuceririlor portugheze, semeția regelui Manuel I și dorința lui de a elogia curajul celor care au pornit pe ocean. Aici, în Mănăstirea Jerónimos, cu al ei stil arhitectonic specific Portugaliei sfârșitului de secol XV și începutului de veac XVI (numit și manuelin) se află mormântul lui Vasco da Gama, dar și cele ale lui Luis de Camões, Fernando Pessoa și ale regilor Manuel și Sebastião. Pe frontoanele și zidurile mănăstirii poți vedea, sculptate în piatră, uriașe, chipuri de monștri marini, corali, scoici și alte vietăți acvatice, un alambicat „desen” care amintește de spaimele și victoriile înaintașilor, ale tuturor acelor temerari care au ieșit în larg fără a ști dacă și când se vor reîntoarce acasă. Scăpați din forfota mulțimii de turiști, în soarele torid, am stat la picioarele Monumentului Descoperirilor (Padrão dos Descombrimentos) de unde privești ca de pe o pupă de corabie valurile leneșe ale râului Tejo. Piatra albă e dăltuită astfel încât să surprindă siluete de navigatori și universul pe care aceștia urmau să-l îmblânzească. Un pic mai departe se află Torre Belém, turnul robust de apărare al orașului care îți oferă imagini uluitoare de la diverse înălțimi asupra Lisabonei. Stilul lui arhitectonic vorbește despre viziunea medievală, amintind de construcția unui castel și e nevoie de multă răbdare pentru a putea urca și coborî scările interioare, extrem de înguste, ale acestuia. Nu cred însă că a regretat vreodată cineva că a privit de aici peisajul.

Și cum eram în zonă, nu am ratat Museu Nacional dos Coches unde câteva zeci de trăsuri în care s-au plimbat regi și regine de-a lungul timpului s-au transformat în adevărate bijuterii. La etaj, de pe pereți te privesc chipurile în ulei ale celor mai importante figuri istorice ale Portugaliei, încremenite dincolo de timp, dar permițându-ți să-ți faci o imagine despre somptuozitatea acelei epoci. Desigur, nimeni nu vorbește despre cei mici, cei de jos, despre sărăcie, boală, violență, despre modul în care au fost cucerite coloniile Coroanei portugheze. Istoria păstrează doar chipul conducătorilor. Amintirea, la rândul ei, păstrează imaginea celui mai aglomerat tramvai în care am urcat vreodată (cel de pe ruta Cais de Sodré – Belém) și lacrimile de la coborârea din el când am constatat cât de ușor poți deveni victimă. Noroc că era prima zi și frumusețea orașului îți impune treptat o altă stare de spirit. Rămân însă cu gustul amar al tuturor călătoriilor cu tramvaiul în Lisabona. Nici măcar celebrul 28 nu mi-a plăcut. Între trepidațiile puternice și bruștele opriri pe care le presupun abruptele străduțe pe care urcă și coboară e aproape imposibil să te bucuri de ceva, căci instinctul de a-ți păstra echilibrul precar e mai puternic decât orice dorință și posibilitate de a admira.

În Lisabona iubirea nu se naște dintr-un coup de foudre

Dacă te hotărăști să vizitezi Lisabona e necesară multă răbdare și o inimă sănătoasă tun. Nu doar fiindcă ți se taie respirația în fața frumuseții orașului, ci pentru că mereu ești în alertă încercând să faci față provocărilor aflate la tot pasul. Nu știu dacă aș fi rămas cu aceeași impresie de adâncime despre care vorbeam la început în cazul în care aș fi poposit doar în cartierele cochete sau stranii pe care le poți descoperi în capitala lusitană. Patru zile nu au fost suficiente categoric, dar la fel de categoric, povestea mea în și cu Lisabona nu a presupus o dragoste la prima vedere.

 

 

 

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.