Începută în 1990 la Tirana înainte de a pleca în Franța, unde ceruse azil politic, scrisă apoi cu intermitențe, după cum mărturisește Kadare, pe parcursul unui an și jumătate aproximativ, Povara crucii e o carte răscolitoare. O mărturie din infern după ce l-a traversat și – aproape uimitor când vine vorba de infernul comunist – privește înapoi derutat (ușurat, istovit) că nu a fost înghițit de el. Paginile acestui volum de memorii nu reprezintă o justificare, ci mai degrabă o scrutare a anilor petrecuți (aproape o viață!) într-o țară condusă de un dictator ale cărui acțiuni au fost nu doar represive, ci și greu de anticipat: relațiile tensionate cu fosta Iugoslavie, distanțarea de Moscova, o scurtă perioadă de dezgheț ideologic urmată de decenii de teroare, anii prieteniei cu liderul comunist chinez, ruperea relațiilor chino-albaneze, deteriorarea tot mai accentuată a stării de sănătate a lui Enver Hogea și luptele acerbe pentru succesiune, obsesia epurărilor și a comploturilor au provocat izolarea aproape totală a Albaniei de statele europene.
În această optică îmi vedeam acum opera. Era una dintre creațiile literare cele mai mohorâte din acest secol. În ciuda optimismului socialist, a falselor lumini sărbătorești, a entuziasmului festiv mincinos, era neagră ca o noapte de iarnă, plină de groază, doliu și imagini macabre. În plus, în mijlocul unui climat de ură și luptă de clasă, ea, deși aspră, nu doar că exclude ura, ci e încărcată cu empatie și milostenie mistică.
Gândul lui Kadare pare a fi acela de a scruta înțelegerea în legătură cu ceea ce pare de neînțeles – relația pe care a avut-o cu mecanismul de opresiune de la Tirana, felul în care a reușit, fără a fi un scriitor de curte, să-și publice marile romane rămânând în viață – o parte dintre ele fiindu-i traduse, permițându-i-se din când în când să iasă din Albania; modul în care literatura l-a salvat, dar l-a și menținut în imediata apropiere a pericolului. Povara crucii e un volum despre condiția scriitorului sub dictatură, despre permanentul sentiment al provizoratului, hotărârea de a nu abdica de la scris, ispita de a o face, despre momente de teroare, capcanele regimului, plenarele de partid, vânătorile de vrăjitoare, despre compromisul cu sistemul – necesar, niciodată suficient pentru cei de la putere (un pact cu diavolul care părea a se rescrie continuu), niciodată întru totul real. O carte despre felul în care literatura și viața își dispută teritoriul, despre cum realitatea se prelungește în ficțiune, e înghițită de aceasta și invers, despre cum literatura pare a naște realitatea (mereu întunecată, mereu opresivă, absurdă, terifiantă în acest caz).
Ceea ce ar fi putut rămâne un document de epocă (Enver Hogea moare în 1985, iar succesorul său, cu care dictatorul a avut o relație complicată, Ramiz Alia, preia puterea în Albania) devine – parcă mai mult ca oricând – un necesar memento, o oglindă în care să privim și să înțelegem (amintindu-ne sau doar informându-ne) despre modul în care funcționează o dictatură. Pentru că diferențele dintre statele aflate în sfera de influență a fostei URSS au fost minimale. Și una este să citești distopia orwelliană (sau orice altă distopie) și altceva să trăiești aproape 50 de ani sub un regim opresiv.
Albania putrezea sub ochii noștri.
Ca o icoană mâncată de cari, ea se vestejea zi după zi, se decolora, se descompunea. Dacă aș mai fi avut vreun temei să rămân scriitor (adesea îmi spuneam că asta se sfârșise), singurul motiv, primul și cel din urmă, era acesta: să încerc să restaurez icoana. Ca generațiile viitoare, când vor râcâi lacul acestor timpuri oribile, să găsească sub el ceva din imaginea ei.
Amintirile lui Ismail Kadare devin astfel nu doar o recuperare (dinăuntru) a unei bucăți de istorie reală, a unui adevăr de neconceput în liniile existenței de zi cu zi pentru oricine a trăit într-o țară liberă, ci și o punere față în față a scriitorului și a dictatorului – într-o confruntare în care raporturile de putere (în ciuda poziției precare în care se găsește orice scriitor față de mecanismul de exercitare a puterii) sunt schimbătoare, mereu labile. Cu atât mai mult în acest caz, căci Enver Hogea nu a fost doar un tiran, ci un dictator scriitor. Așadar, pe de o parte, Scriitorul, pe de alta, scriitorul – modest, ca să nu spun… mediocru. Dar intuind valoarea și fiind fascinat de cărțile celui dintâi. De unde și dilema: trebuie sau nu Dictatorul să încheie un pact cu Scriitorul? Un pact ce poate deveni un pariu al vieții sau al morții. Și pentru unul, și pentru celălalt. Fiindcă opera Scriitorului va rămâne. Bineînțeles, și „opera” tiranului care, ca orice tiran, nu concepe ca ceea ce a „construit” să nu fie etern, mai ales când este vorba de prezentul luminos comunist (în realitate de un cenușiu atât de dens, încât așteptarea și spaima erau singurele forme de a trăi în afara constantelor acte de adulație ale celor din nomenclatură). Ceea ce a fost așteptat ca o carte despre ruperea relațiilor dintre Albania și URSS, Iarna marii însingurări, s-a dovedit o încercare disperată (o iluzie, dar foarte aproape de a deveni realitate) de a construi o nouă mască (nobilă, tragică) ce ar fi putut naște un alt om și ar fi demolat demonul. Acolo, în câmp deschis, departe de gărzi, de curteni, de doctrină și de dictatură, aveam impresia că-l pot învinge. Așa încât să-i pun masca. Apoi chiar ea avea să-l țină prizonier. Și tot ea (deși nu doar ea) a fost atât de aproape de a-l face indezirabil pe autor: Era atât roman, cât și parte a unui complot. Într-un soi de rebeliune vagă, văzută parcă prin vis.
Este într-adevăr periculos când un scriitor nu este dorit de nicio tabără, cum s-a petrecut uneori cu scriitorii din dictatură.
Întrebările care i se pun sunt numeroase și cu mult mai multe învinuirile, printre care se strecoară când și când o răutate ascunsă, otrava și dorința de a ucide. Oricât de multe formulări ar fi, o parte din întrebări pot fi adunate într-una singură: de ce ai rămas în viață?
În realitate, scriitorul și-a pus singur această întrebare, deși într-o formă mai blândă: de ce n-ai înnebunit?
Albania pe care o recuperează Kadare pornind de la experiențele pe care le-a trăit (presiunea permanentă, uneori insidioasă, alteori fățișă exercitată de sistem, perioada în care a fost nevoit să părăsească Tirana – urmare a scrierii poemului Pașalele roșii, în care se făcea un apel la rebeliune contra regimului, consecințele traducerii Generalului armatei moarte în țări inamice, apoi filmul realizat după acesta, adunările Uniunii scriitorilor albanezi, apariția Iernii marii însingurări, interzicerea majorității cărților sale, publicarea romanelor ulterioare sub forma unor volume de nuvele – o parte a „înțelegerii” după cutremurul provocat de Iarna marii însingurări, amenințarea tot mai palpabilă și jocurile de culise imposibil de înțeles, represaliile și plenarele de partid) pare o uriașă scenă de teatru pe care se perindă figuri sinistre, fantomatice, coșmarești. Toate puse în mișcare de o minte sângeroasă, răzbunătoare, ce întrezărește pretutindeni comploturi sau pune ea însăși la cale uriașe scenarii grotești cărora oricine le poate cădea victimă. Pentru occidentali, toată această orchestrare a vieții seamănă mai curând cu emanațiile visului unui nebun. Pentru cei care au cunoscut acea perioadă nu a fost nimic altceva decât traiul de zi cu zi în țările fost comuniste.
Din această perspectivă, e imposibil să nu vezi frapante similitudini cu ceea ce s-a întâmplat în România înainte de `89. Indiferent dacă e vorba despre cumplitele represalii din vremea lui Dej, despre munca la canal și închisorile în care au fost aruncați intelectualii ce s-au opus regimului, de mărturii sub tortură ce te puteau distruge în orice moment pentru o vină reală sau, de cele mai multe ori, inventată ori despre cultul personalității, interminabile adunări de partid, linșări publice atent orchestrate, necesitatea de a-ți face autocritica, spaima că oricând răul te poate lovi, omniprezenta supraveghere, rețeaua de informatori, ascultarea telefoanelor, influența sinistră a soțiilor celor doi dictatori (Enver Hogea și Nicolae Ceaușescu) în deciziile luate de aceștia, linșările, compromisul, osanalele, totul indică aceeași realitate. Absența libertății de exprimare și aparenta normalitate – sub care se joacă vieți și destine. Cât despre delirul ce pare a fi osmotic legat de cultul personalității, e suficientă o mărturie consemnată de Kadare pentru a remarca înfiorătoare similitudini: Directorul Teatrului Național, într-o altă seară delirantă, îmi spusese că ar fi posibil ca Albania și China să se unească și că, în acest caz, se înțelege că bătrânul Mao Zedong ar fi de fațadă, iar șeful real ar fi Enver Hogea, ceea ce n-ar fi trebuit să mă mire, căci avea să fie o repetare a istoriei, pentru că mulți împărați romani fuseseră iliri, iar Qypriliii albanezi au condus Imperiul Otoman. Se pare că nici avertismentul lui Camus din finalul Ciumei, nici 1984 al lui Orwell, nici ceea ce s-a întâmplat (și se întâmplă) în Europa nu sunt suficiente. Pentru că mereu răul găsește căi de a se strecura printre noi.
De pe câmp și din noroi crucea se ridica peste acoperișul lumii, peste catapeteasma secolului, de unde sfâșia aerul întotdeauna și peste tot.
Iar eu, târând-o așa înnoroită cum era, aveam să pășesc sub povara ei prin dictatură și vreme rea.
Citind Povara crucii (în traducerea lui Marius Dobrescu), dincolo de realitatea albaneză din timpul dictaturii lui Enver Hogea și a relațiilor complicate, apăsătoare, la limită, cu foarte puține momente de acalmie dintre Kadare și puterea de la Tirana, ceea ce se ivește ca într-un palimpsest – și este absolut fascinant – e felul în care marile sale cărți s-au născut și au fost determinate de întunericul, de oroarea, de nebunia acelor ani. Modul în care literatura sapă tranșee, rămânând literatură (!) în care oglindește ceea ce istoria îngroapă în uitare și omul pierde adesea din vedere: că răul e subsecvent binelui, că nu secolul al XX-lea a inventat teroarea, că nimic nu e nou sub soare, că doar forma/formele infernului se schimbă, nu și esența lui. Dar că omul își poate păstra întreagă demnitatea chiar și atunci când e supt vremi, că a fi în viață înseamnă mereu a fi în imediata apropiere a morții, însă asta nu o face mai puțin prețioasă. Știindu-i cărțile (și majoritatea au fost traduse în română), substanța acestui volum de memorii își schimbă consistența. Pentru că el devine o mărturie despre cum scriitorul are mereu la îndemână o armă împotriva realității – indiferent cât de coercitivă și de absurdă ar fi ea: cuvântul. Prin el ajungem la acel Exegi monumentum aere perennius horațian. Devenit în cazul lui Kadare Exegi monumentum historia perennius.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
