Fiindcă sunt pe lume povești pe care realitatea, așa cum o știm noi, nu le-ar putea înțelege.
Ceea ce era ca un bloc tare de piatră în care sufletul oamenilor și sălbăticia naturii, forța cu care viața își croia calea printre cătune uitate de lume și talazuri dezlănțuite, pe coaste aproape neatinse de razele soarelui, în sufletele unor bărbați și ale unor femei care știu că nimic nu li se dă și că totul trebuie luat, că orice gest îi poate duce de pe tărâmul celor vii pe cel al morților în Trilogia fiordurilor devine acum o poveste care caută să descifreze ascunzișurile inimii, neîmpăcările și tristețea sfâșietoare, pierderile și pustiirea, alegerile și momentele de epuizare care te fac să înțelegi că bucuria nu durează, că omul nu e făcut să aibă, ci să caute, că absența celuilalt e parte din el, că regretele își fac culcuș în sufletul oricui și că fiecare le poartă cu sine, ca pe o dulce și adâncă povară. Ca pe o melancolie amară ce te aruncă nu pe buza, ci în adâncul prăpastiei sau ca pe o durere surdă, de care poți să încerci să fugi, deși nu ai unde, pe care vei învăța să o îmblânzești dacă vrei să trăiești.
Tristețe. Conștiință încărcată. Vinovăție. Cei trei arcași care țintesc fără greșeală și te străpung în inimă.
Fragmentar, voit discontinuu, opus din punct de vedere narativ lumii monolitice a trilogiei, Povestea Ástei e romanul câtorva oameni, din trei generații diferite, copleșiți de speranțe destrămate. Pe străzile din Reykjiavík, într-o căsuță uitată de lume în Fiordurile de Vest și apoi în același loc transformat de prezența străinilor ce caută sălbăticia unui colț de lume auster, în camere mizere, sufocante, ce nu lasă să pătrundă decât așteptarea și sufocarea, prin pereții cărora melodiile Ninei Simone poartă disperări, visuri și promisiuni, printre picături de ploaie, fuioare de zăpadă și frumusețea ireală a aurorei boreale, visul lui Dumnezeu, într-un far încărcat de cărți, de muzică și de amintiri în care un bărbat scrie pentru a sparge tăcerea și a vorbi despre dragoste, întrebându-se dacă se poate aduce mângâiere morților, viețile acestor oameni se ciocnesc și se ciobesc, devin casante, iar ei pierd ceea ce iubesc, rămânând vie doar nevoia de a mărturisi, de a căuta să pătrundă dincolo de ceea ce lasă existența lor să se vadă. Fiindcă Povestea Ástei e o poveste despre pierderi și despre ceea ce rămâne în urma lor. Despre bucuria și tristețea vieții, despre sfâșierea ce o însoțește negreșit. Despre frumusețea care există, dar nu durează. Despre rămășițele de care te agăți când rămâi singur: un gând, o îmbrățișare, un cuvânt, o amintire, un regret. E un roman despre încercarea de a supraviețui în absență, de a umple golurile. De a păstra lumina în întuneric fiind. Rămânând, adică, în viață.
Dar pe lume sunt atât de puține lucruri care să nu fie greșeli. Dimpotrivă, adevărul inimii nu se potrivește mereu cu adevărul lumii. De-asta e viața de neînțeles. Asta e durerea. Asta e suferința. Forța din care ia naștere lumina noastră.
Și Sigvaldi, și Helga și după ei, Ásta și Jósef și înaintea lor, sora lui Kristín și bărbatul fără nume, amerindianul pe care-l cunoaște departe în America, și toți cei pe care ei îi întâlnesc, pentru care luptă sau la care renunță, pe care-i iubesc sau de care fug, cu toții speră că pentru ei viața nu se va termina în tăcere, în absență, în indiferență. Și toți ajung să le simtă, indiferent de modul în care aleg sau se întâmplă să trăiască. Drumul vieții fiecăruia e o bucurie urmată de o rană, o înălțare și apoi o cădere sau, ca în cazul Helgăi, o sumă de căderi, o disperată fugă de ceea ce este, pentru că ceea ce au nu e niciodată îndeajuns, nu e trainic, nu poate dura.
Deci nu e niciun drum care să ducă dincolo de lume? Dincolo de neîmpăcare, de visuri, de neastâmpăr, de neînțelegere și de singurătate? Dincolo de ceea ce își fac oamenii unul altuia? Dincolo de ceea ce le face viața celor ce se iubesc, dincolo de ceea ce își fac unul altuia cei ce se iubesc? Dincolo, acolo unde poți să rămâi lângă celălalt și nu există frică, nici dezamăgire, nici cuvinte dureroase, nici tăcere, nici dorința de a trăi altfel. Unde există doar împăcare. Unde Helga nu ar simți că pereții camerei se prăbușesc și că viața înseamnă mai mult, unde frumusețea ei strălucitoare, evanescentă, din altă lume, frumusețea unei stele de cinema nu ar împinge-o departe de mâinile mari ca doi câini blânzi, de iubirea aceea obositor de adâncă a lui Sigvaldi și de cele două fetițe pe care le lasă în urmă, chiar dacă uneia i-a dat numele Ásta și dacă tai ultimul a rămâne ást, adică iubire, iar copila ar fi trebuit să le aducă aminte și să arate lumii întregi cât de aproape e iubirea. Dincolo, unde Sigvaldi nu și-ar lăsa fiica să fie crescută de o femeie sărmană, pentru care pruncul acesta e singura binecuvântare într-o viață de întuneric și unde, mai târziu, nu și-ar pălmui și alunga fiica doar fiindcă frumusețea ei melancolică, nefericirea ei profundă îi amintesc atât de cumplit de Helga, deși el acum trăiește în Norvegia, alături de Sigrid, femeie aprigă și cu picioarele pe pământ, și nu la Reykjiavík. Dincolo, unde Ásta ar fi avut curajul de a rămâne alături de Jósef și nu ar fi fugit niciodată doar pentru că sunt în el frământări atât de puternice, atât de aproape să devină ale mele, că mi se face teamă. Atât de puternice, că mi-e teamă să te iubesc. Atât de teamă că n-o să mai pot să fac ce îmi doresc. Ar fi rămas și atunci Jósef, băiatul acela cu ochi negri și atât de blând și de sălbatic alături de care a petrecut o vară în Fiordurile de Vest, apropiindu-și tăcerile și neîncrederea, nu ar fi plecat spre Barcelona și nu ar fi scris cele mai mincinoase cuvinte despre săruturi fierbinți și fericire. Atunci nu ar fi sfârșit aruncându-se în gol în apa rece a mării pentru a se elibera de chipul de neuitat al Ástei, de prezența ei, de imposibilitatea de a trăi fără ea. Un dincolo, unde Ásta nu ar fi aflat adevărul exact înainte de seara în care Guðjón a decis să-și anunțe logodnica și părinții că e îndrăgostit de o altă femeie, că abia acum a înțeles ce înseamnă a iubi și unde cuvintele Ástei sunt însărcinată nu s-ar lovi de încremenirea celui ce nu îi poate ierta fuga și spaima și remușcările. Căci dragostea e oarbă și crudă în același timp și același drum poate duce și la fericire, și la suferință. Dincolo, unde scrisorile Ástei nu ar atinge doar tăcerea și unde el ar putea să decidă să se întoarcă. Dincolo, unde boala și moartea nu ar găsi pe nimeni și, mai ales, nu pe cei buni și nevinovați și încă foarte tineri și unde Ásta ar avea puterea să-i răspundă surorii ei la rândurile trimise de pe patul de spital transformat într-o corabie ce alunecă spre întuneric. Și atunci nu ar mai fi fost nici pastilele, nici ștreangul, nici spitalul de psihiatrie. Dincolo, acolo unde Árni ar avea curajul să-și mărturisească dragostea, chiar dacă toată viața a trăit printre stânci, în fiordul de la capătul lumii unde doar behăitul oilor și lătratul câinelui sparg tăcerea și nu ar fi nevoit să privească printr-un binoclu trupul iubit căutând plăcere în brațele altui bărbat. Acolo unde nu există o mamă bătrână care se trezește în unele dimineți în alte vremuri, niciodată aceleași, dar mereu având încă timp să îi spună surorii plecate departe, în America, faptul că o iubește. Înainte de a fi prea târziu. O mamă bătrână pe care o legi cu un lanț de un par și unii ar crede că e o cruzime, deși e doar o formă a grijii de a nu se pierde când mintea ei încețoșată o face să uite unde și cine este. O mamă pe care o porți seara în brațe pe scări și căreia îi cânți, cu cea mai adâncă voce a ta, melodii pe care nu și le mai amintește nimeni. Pentru a face suportabilă pierderea. Pentru a face suportabilă tăcerea. Pentru a face suportabilă viața.
Colțurile buzelor tale/modelate după lacrimi // ce să fac după ce te-am văzut/când ceașca de cafea, rufele de pe sârmă,/orarele tramvaielor/și mișcarea de rotație a pământului/nu-mi amintesc decât că tu/nu ești aici // ce să fac/dacă tot ce ating/se transformă în dor de tine // și unde să te duci/unde să cauți adăpost/când niciun drum nu duce dincolo de lume?
Niciunul dintre acești oameni nu are unde să se ducă în afara propriei vieți. Nu are unde să caute adăpost. Nu are ce să aștepte să i se întâmple. Poate alege să meargă înainte, să smulgă vieții măcar câțiva ani de liniște, de împăcare sau câteva clipe de fericire, să se agațe de un alt început, de un alt bărbat sau de o altă femeie, de cuvintele ce spun povestea trăită de cei de lângă ei. Fiecare trebuie să înfrunte ceea ce i se întâmplă. Indiferent pe ce drum apucă, niciunul nu-l va duce dincolo de el însuși și dincolo de lume. Fiindcă plecarea e imposibilă. Bătrânețea și regretul o fac pe Kristín să regăsească zile din tinerețe, dinainte de război. Scrisorile Ástei nu-i alungă singurătatea și nu-i aduc dragostea înapoi, dar devin o modalitate de a face suportabilă absența. Vinul, plăcerea, munca sunt forme de a căuta uitarea, de a te agăța de ceea ce există pentru a îndepărta fantasmele unei vieți care acum nu mai e a ta. Plecarea, încercarea de a pune depărtarea între tine și celălalt, între tine și propriul trecut, toate sunt forme de a supraviețui. De a nu te prăbuși în întuneric. Pentru că Jón Kalman Stefánsson închină o odă frumuseții și cruzimii vieții. Durerii și capacității omului de a o îmblânzi. Vulnerabilității, dar și suflului aceluia vital pe care peisajul de o cutremurătoare răceală și frumusețe al Islandei l-au generat. Impregnată de lirism, dar și de brutalitate, scriitura reflectă colțurile tăioase și adâncimile întunecate ale inimii, dar și ceea ce este flămând și limpede, fierbinte și tânjitor în aceste suflete. O poezie amară a unei lumi, a transformărilor ei, dar, mai ales, a ceea ce păstrează fiecare din ceea ce trăiește.
N-ai cum să spui o poveste fără să te rătăcești, fără s-o iei pe alt drum, să mergi doar înainte, fără să te întorci, și nu o dată, cel puțin de două ori – fiindcă trăim, în același timp, în toate timpurile.
Cu capul în brațele unei femei bătrâne, privind cerul, deodată prea mare și parcă prea aproape, Sigvaldi mărturisește și astfel retrăiește momente din ceea ce a fost viața lui alături de Helga și de fiica lui, Ásta. Fără a înțelege ceea ce i se întâmplă. Și fără a ști că nimic din ceea ce spune nu ajunge la bătrâna cu mâini blânde care din când în când îi mângâie chipul pentru a-i alunga durerea. Până când totul se întunecă și trotuarul va păstra doar urma celui care nu a știut să fie soț și tată, dar a iubit cât de bine a putut și a trăit cât de simplu i-a fost dat să o facă. Într-o cameră în care timpul pare a încremeni, sufocat de singurătate, Ásta, la rândul ei, scrie pentru a regăsi prezența celuilalt în absența densă ce o înconjoară, încercând să spună ceea ce nu a putut să mărturisească până atunci. La capătul lumii, într-o căsuță închiriată și apoi într-un far la marginea apei și a întunericului, un bărbat lasă lumii o carte. Despre toate aceste vieți de care e legat prin fire puternice. Despre ceea ce știe sau crede că știe. De fapt, o carte despre dor și singurătate, despre amărăciune și splendida nefericire. O carte despre oameni. Adică, despre viață. Despre aici, nu despre dincolo. Pentru a destrăma tăcerea și a opune ceva nemărginirii. Un pic din ceea ce s-a trăit. Un pic din ceea ce s-a visat. Un pic din acel tot despre care nimeni nu știe exact ce înseamnă, dar la care toți visează. În singura formă în care se poate scrie despre asta: discontinuu, tensionat, rătăcind, revenind, bâjbâind, căutând, dând o formă care nu e decât doar o față a adevărului trăit.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor Merito la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
