Trecutul și prezentul i-au apărut cu o limpezime de cristal. Porțile paradisului aveau să se închidă în scurtă vreme și, pe când toți aveau să fie încuiați pe dinafară, ea avea să rămână singură pe un tărâm al pustiirii. Astfel își închipuia povestea care era viața ei. Astfel fusese țesut destinul ei.
Un întreg care se dovedește imperfect, martor al tuturor cioburilor care îi definesc conturul. Destine brodate din regret și suferință, menite să dea naștere unei vieți ce se va preschimba în cenușă de prea multe ori. Un paradis în miezul căruia iadul s-a răspândit, cuprinzând treptat fiecare ființă umană – deși în clipe diferite. Edith, Avinash, Julliete, Katina, Sumbul – cu toții s-au pierdut în flăcările infernului, flăcări care izvorau din interior și, totodată, din exterior. Acele flăcări prevestitoare de moarte, de suferință, de vinovăție, care nu te lasă să privești mai departe de limitele ferestrei tale, mai departe de limitele impuse de mare – hotarul care îi va ține pe toți prizonieri într-un oraș ce își trăiește agonic sfârșitul. Pe parcursul anilor, memoria s-a pierdut, amintirile au ars, iar urmele acelui iad atât de fierbinte, atât de înăbușitor, în care zeci de mii de oameni și-au găsit moartea s-au șters aproape complet. Umanitatea, ca de obicei, și-a uitat trecutul, l-a îngropat adânc, departe, acolo de unde strigătele și șoaptele celor ce au fost odată să nu poată preschimba nuanțele optimiste ale prezentului în opusul lor. Odată cu trecutul, a alungat poveștile și tăcerea, căci greutatea și adevărul din spatele lor deveniseră insuportabile. În urma acestui proces de uitare, de ștergere a urmelor, a rămas doar Șeherezada – singură din nou, forțată să își păstreze povestea și viața, amintirile și tăcerea, devenind în final ea însăși o mărturie a tot ceea ce a fost, este și va fi.
De ani de zile își vedea vina întruchipată în fiica ei. […] Pentru pornirea spre răzvrătire dăduse mereu vina pe fiica ei, nu pe ea însăși.
Păcatul. Singurul care se dorește ascuns undeva departe de ochii lumii. Singurul care poate oferi o iluzie, o realitate perfectă, la baza căreia se află, însă, de fiecare dată, minciuni și vinovăție. Singurul care reușește să preschimbe o copilă nevinovată într-o imagine a rușinii.
Edith și-a iubit tatăl. O iubire profundă care nu poate fi cuprinsă în cuvinte, o iubire ce a luat naștere prin așteptare și cuvinte frumoase. L-a iubit mai mult decât singurătatea și tot ceea ce avea de oferit aceasta. L-a iubit în continuare și după moartea lui, chiar și atunci când a aflat că, timp de o viață, i s-a adresat cu ,,tata” omului greșit. A aflat, deși nu ar fi trebuit niciodată, că este rodul păcatului mamei sale, mamă care, deși întreaga copilărie a încercat să și-o apropie, nu a reușit nici măcar în ultimele clipe să îi câștige dragostea. O mamă care a greșit de atât de multe ori doar din frica de a nu afla ceilalți de pasiunea ei interzisă – acei ceilalți care nu ar fi trebuit să fie niciodată mai importanți decât propria fiică. Destinul i-a oferit lui Edith din nou, peste ani, șansa la iubire, de această dată, însă, la o iubire diferită, pentru că ea însăși urma să devină mamă, ea însăși urma să ofere dragoste. Dar încă o dată, mama decide în locul fiicei și lui Edith i se ia ultima fărâmă de bucurie. Juliette îi ia dragostea, acea iubire pe care a reușit să o redescopere la nașterea fiicei sale și din care va rămâne doar un dor profund, un strigăt asurzitor purtat zi de zi adânc în suflet. Edith rămâne din nou singură, înconjurată de moarte – cea a copilului pe care l-a născut, care nu a primit nici măcar un nume, rămânând al nimănui. Înconjurată de durerea ce îi va defini următorii ani din viață, ce nu vor fi nimic mai mult decât o încercare zadarnică de a uita, de a face suportabilă pierderea.
Mereu e câte un război pe undeva, Edith. De când e lumea oamenii au creat cu o mână și au distrus cu cealaltă. Ce e azi al tău a aparținut altcuiva ieri și va trece la altcineva mâine. Nașterea și moartea se completează una pe alta. Binele și răul au fiecare locul lui în univers. Nu va veni niciodată o vreme când războaiele vor înceta și lumea va trăi în pace. Dar șirul zilelor tale va ajunge la capăt; va veni ziua când vei părăsi lumea. Să-ți petreci viața fericită pe care ți-a dăruit-o Dumnezeu fiind tot timpul nemulțumită e cel mai mare păcat. Ai o datorie de împlinit în viața asta, la fel ca noi toți.
Viața a luat sfârșit în ochii lui Edith în clipa în care și-a pierdut fiica, în clipa în care a pierdut din nou pe cineva drag. Izolarea de lumea din jur i-a permis să cunoască mai bine ca niciodată singurătatea pe care o iubise toată copilăria, să se cufunde și să devină în final una cu aceasta. Intrarea lui Avinash în conacul familiei și, totodată în viața ei, a fost complet neașteptată, reușind să îi readucă un strop de bucurie. Dragostea a redevenit parte din ea, deși inima lui Edith nu va reuși niciodată complet să învingă nevoia de singurătate. Deși au fost împreună îndelung, ea a refuzat cu desăvârșire căsătoria și o casă comună, a refuzat să renunțe la libertate. Iubirea purtată lui Avinash și uitarea indusă de fumul dulce al canabisului au ajutat-o să își continue viața, dar sub nicio formă să trăiască. Edith nu va mai ști cum să facă asta, nu va mai ști cum să fie în lume prin și pentru celălalt. Până în clipa în care, obosită, redobândind compasiunea și nevoia de a-i ajuta pe ceilalți, s-a îngrijit de refugiați, de cei care, deși nu mai aveau niciun bun material și nicio speranță, aveau acel ceva după care ea a tânjit timp de o viață: un copil, pe cineva drag de care să se agațe.
Panagiota era sătulă până peste cap să audă aceleași lucruri. Că e un miracol, binecuvântarea Celui de Sus, comoara mamei. Cât își dorea să nu fie! […] Dacă… Dacă, în loc de o mamă înspăimântată că o pierde, ar avea o mamă care i-ar încurca numele între ale celorlalți frați.
Panagiota a fost încă de la naștere un dar, dar și un blestem. Un dar pentru femeia care a crescut timp de 17 ani un copil care nu era al ei fără să știe niciodată adevărul și un blestem pentru cea căreia i-a fost răpită înainte măcar de a simți că e mamă. Prin existența ei, prin fiecare suflare, Panagiota dă naștere unei bucurii profunde, dar și unui dor înăbușitor care răpune încet, încet, sufletul. După moartea celor doi frați mai mari, viața Panagiotei a devenit o comoară neprețuită, pentru a cărei siguranță și liniște părinții ar fi fost dispuși la orice sacrificiu. În scurt timp însă, pentru Panagiota, viața nu mai reprezintă o comoară, ci o închisoare din care, oricât de tare și-ar fi dorit, nu ar fi putut evada. O închisoare care îi sugruma, cu grija dragostei părinților ei devenită sârmă ghimpată, primii ani ai tinereții. Totuși, chiar această dragoste profundă și acaparatoare a Katinei și a lui Akis este cea care o salvează, cea care, în timpul marelui incendiu ce a cuprins Smirna după teroarea declanșată de cucerirea orașului de către turci, îi dă puterea de a fugi, făcând-o să ajungă în casa unei familii dispuse să o primească fără a-i cunoaște trecutul, fără a-i ști numele, sufletul și toate amintirile care se ascund în interiorul său.
Fără să le pese de muțenia mea, de trecutul meu, m-au primit în inimile și în casa lor. În ziua aceea m-am născut din nou. M-au numit Șeherezada.
Șeherezada nu este o identitate individuală, ci o sumă a tuturor vieților trăite anterior, a tuturor experiențelor și întâlnirilor care dau un contur ferm caracterului ei. Șeherezada a devenit un simbol pentru renaștere, o renaștere care prin „moartea” vechii identități implică vindecare, implică speranță, acceptarea a tot ceea ce s-a întâmplat înainte, a tot ceea ce a rănit sau a bucurat pe fiecare locuitor al Smirnei. Sumbul a devenit a treia mamă a Șeherezadei după cea de a treia renaștere a sa. A devenit persoana care i-a oferit în dar o nouă viață, o nouă șansă de a trăi. Însă, fata a fost redusă la tăcere de propriul destin, de propria poveste. A fost nevoită să adăpostească în muțenie tot ceea ce dorea să împărtășească, a fost silită să își ascundă glasul, deși purta în sine istoria unei familii și, totodată, istoria unei comunități multietnice. A devenit pe deplin Șeherezada, a șters orice urmă a trecutului, chiar dacă a continuat să îl poarte în suflet, în locul în care poveștile, mai vii ca niciodată, așteptau să fie spuse. Pentru că, fără a le împărtăși, Șeherezada nu putea cunoaște acel paradis la care a visat în noaptea incendiului, cel care i-ar fi oferit bucuria regăsirii familiei și a tot ceea ce a iubit și a cunoscut vreodată. Poveștile Șeherezadei nu pot muri, nu pot dispărea, nu pot fi îngropate asemenea vocilor celor care nu mai sunt, pentru că ele rămân singurele care leagă trecutul de prezent și de viitor. Singurele din care oamenii pot învăța ce să schimbe, chiar dacă nu sunt dispuși să o facă. Singurele ce pot naște un prezent și un viitor care să nu mai stea sub semnul urii, al masacrului, al suferinței. Șeherezada nu ar fi putut să plece spre ai ei (dar cine sunt acum, la sfârșitul vieții, cu adevărat ai ei?) fără să le spună. Deoarece poveștile nu au fost create pentru paradis, pentru îngeri, ci pentru ființele umane.
Pe cheiul orașului meu pierdut, din cenușa tăcutei Șeherezada, asemenea Păsării Phoenix, m-am născut încă o dată.
Romanul Tăcerea Șeherezadei, scris de Defne Suman, este, așadar, o poveste a renașterii, a iubirii, a pierderii, a dorului și a speranței. Este un roman despre OM și destinul pe care trebuie să îl urmeze, o poveste cutremurătoare despre răul istoriei și despre cruzime. În final, Șeherezada devine simbolul renașterii și a tot ceea ce a fost, devine o parte semnificativă a fiecăruia dintre noi, reamintindu-ne că orice durere, orice suferință înseamnă a găsi puterea de a te ridica mai puternic din cenușa fostei tale vieți.
- O altă cronică a volumului AICI!
Defne SUMAN va fi invitata Întâlnirilor ALECART în prima zi de FILIT al cărui program complet îl veți putea consulta curând pe https://www.filit-iasi.ro/.
*
(Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași. În anul școlar precedent a participat la faza națională a Olimpiadei de istorie și de limba latină. De asemenea, a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.)
